COLEGIUL PROFESIONAL DE REDACŢIE

Colegiul redacţional:
Dr. Pantel Marton Gyorgy
Dr. Bogdan Popescu
Dr. Radu Ţepordei
Dr. Mihai Tozlovanu
Av. Luciana Mihai
Ing. Narcisa Carmen Şorop


Colegiul ştiintific de redacţie:
Conf. Dr. Ştefan Ioan Stratul
Şef. lucrări Dr. Liviu Zetu
Conf. dr. Irina Zetu
Şef. lucrări Dr. Dragoş Epistatu
Dr. Bogdan Oprea
Dr. Dan Ioan Lazăr
Dr. Ionuţ Brânzan
Prof. Dr. Nathan Fuhrmann
Asist. Dr. Bogdan Bâldea
Dr. Sanda Danciu-Stanoiu


Redactor şef:
Dr. Vlad Cristian Deac


Secretariat redacţie:

 Anamaria Capotescu 


Contacte:
Adresa redacţiei:
Redacţia: AMSPPR-Str. Vicenţiu Babeș nr. 24 ap.6 cod 310029 Arad, jud. Arad
Tel./Fax: 0257-206.180
Email: redactie@dental.ro
Web: www.viatastomatologica.ro


Redactare afişe şi editare imagini:

Monica Butnaru
0740 315 218
www.monicabutnaru.com

Pachet Legi Sanatate

LEGEA 95 / 2006
privind reforma în domeniul sănătăţii
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
TITLUL i
Sănătatea publică

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 1. – Obiectul prezentului titlu îl constituie reglementarea domeniului sănătăţii publice, obiectiv de interes social major.

Art. 2. – (1) Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, a programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare.
(2) Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
(3) Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase.
(4) Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică.
(5) Ministerul Sănătăţii Publice reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice.
(6) În cuprinsul prezentei legi, precum şi al celorlalte acte normative, denumirea „Ministerul Sănătăţii” se înlocuieşte cu denumirea „Ministerul Sănătăţii Publice”, iar sintagma „ministrul sănătăţii”, cu sintagma „ministrul sănătăţii publice”.
(7) Asistenţa de sănătate publică este coordonată de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se realizează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private, constituite şi organizate conform legii.
(8) Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului Sănătăţii Publice, autorităţilor de sănătate publică teritoriale, precum şi autorităţilor de sănătate publică din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie.
(9) Asistenţa de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, după caz, potrivit legii.

Art. 3. – Protecţia sănătăţii publice constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Art. 4. – (1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) sănătatea publică – starea de sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, mediu, stil de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate;
b) promovarea sănătăţii – procesul care oferă individului şi colectivităţilor posibilitatea de
a­-şi controla şi îmbunătăţi sănătatea, sub raport fizic, psihic şi social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în sănătate;
c) supravegherea – activitatea de colectare sistematică şi continuă, analiza, interpretarea şi diseminarea datelor privind starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi netransmisibile, pe baza cărora sunt identificate priorităţile de sănătate publică şi sunt instituite măsurile de prevenire şi control;
d) evaluarea riscurilor pentru sănătate – estimarea gradului în care expunerea la factorii de risc din mediul natural, de viaţă şi de muncă şi la cei rezultaţi din stilul de viaţă individual şi comunitar, influenţează starea de sănătate a populaţiei;
e) inspecţia sanitară – exercitarea controlului aplicării prevederilor legale de sănătate publică;
f) principiul precauţiei – instrumentul prin care autoritatea de sănătate publică decide şi intervine în situaţii în care se apreciază că există un potenţial risc pentru sănătatea populaţiei, în condiţiile unei argumentaţii ştiinţifice insuficiente.
(2) În sensul prevederilor prezentului titlu, precum şi al prevederilor din cuprinsul prezentei legi, prin ministere şi instituţii cu reţele sanitare proprii se înţeleg autorităţile şi instituţiile care au în subordine unităţi sanitare, altele decât Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Academia Română.

Art. 5. – Funcţiile principale ale asistenţei de sănătate publică vizează:
a) dezvoltarea politicilor, strategiilor şi programelor vizând asigurarea sănătăţii publice;
b) monitorizarea şi analiza stării de sănătate a populaţiei;
c) planificarea în sănătatea publică;
d) supravegherea epidemiologică, prevenirea şi controlul bolilor;
e) managementul şi marketingul strategic al serviciilor de sănătate publică;
f) reglementarea domeniului sănătăţii publice, aplicarea şi controlul aplicării acestora;
g) asigurarea calităţii serviciilor de sănătate publică;
h) cercetare-dezvoltare şi implementare de soluţii inovatoare pentru sănătatea publică;
i) prevenirea epidemiilor, inclusiv instituirea stării de alertă epidemiologică;
j) protejarea populaţiei împotriva riscurilor din mediu;
k) informare, educare şi comunicare pentru promovarea sănătăţii;
l) mobilizarea partenerilor comunitari în identificarea şi rezolvarea problemelor de sănătate;
m) evaluarea calităţii, eficacităţii, eficienţei şi accesului la serviciile medicale;
n) dezvoltarea şi planificarea resurselor umane şi dezvoltarea instituţională pentru sănătate publică;
o) integrarea priorităţilor de sănătate publică în politicile şi strategiile sectoriale de dezvoltare durabilă;
p) asigurarea capacităţilor de răspuns la dezastre sau ameninţările la adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, inclusiv prin introducerea de restricţii de circulaţie a persoanelor şi bunurilor.

Art. 6. – Principalele domenii de intervenţie ale asistenţei de sănătate publică sunt următoarele:
a) prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile prin:
1. asigurarea imunizărilor;
2. controlul epidemiilor;
3. supravegherea bolilor;
4. supravegherea factorilor de risc comportamentali;
5. prevenirea accidentelor;
b) monitorizarea stării de sănătate prin:
1. monitorizarea indicatorilor stării de sănătate;
2. monitorizarea determinanţilor stării de sănătate;
3. monitorizarea eficacităţii şi eficienţei activităţilor din domeniul sănătăţii publice;
4. evaluarea nevoilor populaţiei privind serviciile de sănătate publică;
c) promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate prin:
1. campanii de informare - educare – comunicare;
2. programe de educaţie pentru sănătate şi promovare a sănătăţii în comunităţi;
3. dezvoltarea şi implicarea comunităţilor locale;
4. pledoaria pentru sănătatea publică;
d) sănătatea ocupaţională prin:
1. definirea standardelor de sănătate ocupaţională;
2. controlul aplicării reglementărilor sănătăţii în muncă;
e) sănătatea în relaţie cu mediul prin:
1. monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea;
2. reglementarea calităţii principalilor factori de mediu;
3. stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare;
4. controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu;
f) reglementarea primară şi secundară în domeniul sănătăţii publice prin:
1. elaborarea, revizuirea, adaptarea şi implementarea legislaţiei din domeniul sănătăţii publice;
2. reglementarea circulaţiei bunurilor şi serviciilor cu potenţial impact asupra sănătăţii publice;
g) managementul sănătăţii publice bazat pe:
1. managementul politicilor, planificării şi dezvoltării sistemului de sănătate publică;
2. formularea şi implementarea politicilor de sănătate publică pe baze ştiinţifice;
3. cercetarea în domeniul sănătăţii publice şi a sistemelor de sănătate;
4. colaborarea şi cooperarea internaţională în domeniul sănătăţii publice;
h) servicii de sănătate publică specifice:
1. servicii de sănătate şcolară;
2. servicii de urgenţă în caz de dezastre şi calamităţi;
3. servicii de laborator în domeniul sănătăţii publice;
4. servicii de planificare familială;
5. servicii de screening pentru depistarea precoce a bolilor;
6. servicii prenatale şi postnatale;
7. servicii de consiliere în domeniul sănătăţii publice;
8. servicii de sănătate publică în transporturi.

Capitolul II
Principiile asistenţei de sănătate publică

Art. 7. – Principiile care stau la baza asistenţei de sănătate publică sunt următoarele:
a) responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică;
b) focalizarea pe grupurile populaţionale şi prevenirea primară;
c) preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate: sociali, de mediu, comportamentali şi servicii de sănătate;
d) abordarea multidisciplinară şi intersectorială;
e) parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi locale;
f) decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul respectiv (sănătate publică bazată pe dovezi);
g) în condiţii specifice, decizii fundamentate conform principiului precauţiei;
h) descentralizarea sistemului de sănătate publică;
i) existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.

Art. 8. – Modalităţile de implementare a principiilor de sănătate publică sunt:
a) activitatea de reglementare în domeniile sănătăţii publice;
b) activitatea de inspecţie;
c) activităţile desfăşurate în cadrul programelor de sănătate publică;
d) avizarea/autorizarea/notificarea activităţilor şi produselor cu impact asupra sănătăţii populaţiei;
e) evaluarea impactului asupra sănătăţii în relaţie cu programe, strategii, politici ale altor sectoare de activitate cu efecte conexe asupra sănătăţii populaţiei.

Art. 9. – (1) Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii Publice, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.
(2) Programele naţionale de sănătate se adresează populaţiei şi sunt orientate către promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi prelungirea vieţii de bună calitate.
(3) Programele naţionale de sănătate publică se adresează domeniilor de intervenţie ale sănătăţii publice şi răspund priorităţilor naţionale identificate.
(4) Programele naţionale de sănătate sunt finanţate de la bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, din fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, din venituri proprii, donaţii şi sponsorizări, precum şi din alte surse, potrivit legii.
(5) Programele naţionale de sănătate sunt organizate, sunt monitorizate şi sunt supuse controlului Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 10. – (1) Autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice elaborează proiecte de acte normative în domeniul sănătăţii publice şi avizează reglementări ale altor ministere şi instituţii referitoare la activităţi cu impact asupra sănătăţii publice.
(2) Principalele domenii pentru care autoritatea centrală de sănătate publică elaborează sau participă la elaborarea, după caz, a unor proiecte de acte normative sunt:
a) calitatea principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, substanţe chimice, produse cosmetice, radiaţii ionizante, vectori, deşeuri, etc.;
b) monitorizarea stării de sănătate;
c) promovarea sănătăţii;
d) calitatea alimentului;
e) calitatea unităţilor şi serviciilor turistice;
f) calitatea mediului de muncă şi sănătatea în muncă;
g) colectivităţile de copii şi tineri;
h) evaluarea efectelor factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei;
i) asigurarea condiţiilor de igienă în unităţi sanitare;
j) servicii de laborator;
k) planificare familială;
l) siguranţa transfuziei sanguine;
m) norme privind alte domenii ale sănătăţii publice;
n) prevenirea consumului ilegal de droguri.
(3) Ministerul Sănătăţii Publice prin aparatul propriu şi prin autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi ale ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, verifică respectarea reglementărilor în domeniul sănătăţii publice, iar în caz de nereguli sau neconformitate, aplică măsuri conform legii.

Capitolul III
Autorităţile sistemului de sănătate publică

Art. 11. – Ministerul Sănătăţii Publice este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, cu sediul în municipiul Bucureşti,
str. Cristian Popişteanu nr.1-3, sectorul 1.

Art. 12. – Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii Publice, cu personalitate juridică, reprezentând autoritatea de sănătate publică la nivel local. În mod similar se pot organiza autorităţi de sănătate publică în cadrul ministerelor care colaborează cu unităţile deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 13. – (1) Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale sau naţionale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii Publice, şi care coordonează tehnic şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării şi implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile şi a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice, la nivel naţional şi/sau regional.
(2) Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătăţii publice sunt instituţii publice cu personalitate juridică, în coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 14. – Se înfiinţează Centrul naţional pentru organizarea şi asigurarea sistemului informaţional şi informatic în domeniul sănătăţii, instituţie publică de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 15. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice stabileşte, prin ordine ale ministrului sănătăţii publice, şi alte instituţii aflate în coordonarea sau în subordonarea sa pentru a desfăşura activităţi de sănătate publică la nivel regional şi local.
(2) Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc şi alte instituţii care să desfăşoare activităţi de sănătate publică la nivel naţional.

Art. 16. – Ministerul Sănătăţii Publice, ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, are următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) asigură fundamentarea, elaborarea şi implementarea politicii naţionale de sănătate publică;
b) elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii în relaţie cu mediul natural, alimentul, condiţiile de viaţă şi de muncă şi pentru promovarea sănătăţii publice;
c) elaborează şi avizează reglementări privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de asistenţă medicală şi de sănătate publică;
d) autorizează şi controlează condiţiile de funcţionare a furnizorilor de servicii medicale prin autorităţile locale de sănătate publică;
e) stabileşte priorităţile naţionale de sănătate publică, elaborează programele naţionale de sănătate publică finanţate de la bugetul de stat, coordonează şi monitorizează implementarea acestora;
f) elaborează normele privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unităţilor de distribuţie a medicamentelor, autorizează şi controlează activitatea şi condiţiile de funcţionare a acestora;
g) autorizează şi controlează condiţiile de funcţionare a farmaciilor de stat şi private şi, respectiv, avizează nomenclatorul medicamentelor şi produselor biologice de uz uman, în condiţiile legii;
h) elaborează împreună cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS, cu consultarea Colegiului Farmaciştilor din România, lista medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală;
i) elaborează normele de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de sănătate publică, autorizează şi controlează activitatea instituţiilor de sănătate publică şi asigură finanţarea unităţilor din subordine;
j) asigură controlul calităţii serviciilor medicale prin autorităţile locale de sănătate publică;
k) evaluează periodic indicatorii stării de sănătate a populaţiei şi ai programelor de sănătate publică, indicatorii de performanţă ai unităţilor sanitare şi prezintă informări periodice Guvernului;
l) stabileşte care sunt instituţiile sau organismele care pot fi delegate pentru realizarea de atribuţii şi responsabilităţi specifice în domeniul sănătăţii publice, pe bază de selecţie de ofertă şi recomandare profesională;
m) stabileşte sau avizează liste de substanţe sau produse destinate sau folosite pentru uz uman şi controlează respectarea condiţiilor legale prin care produsele pot fi oferite spre consum sau folosinţă populaţiei;
n) avizează codurile deontologice profesionale şi ghidurile de practică în domeniul sănătăţii publice;
o) reprezintă statul român în relaţiile cu organismele internaţionale din domeniul sănătăţii publice;
p) organizează şi coordonează sistemul naţional de supraveghere şi control al bolilor;
q) organizează şi coordonează reţeaua naţională de promovare a sănătăţii în scopul adoptării de către populaţie a comportamentelor favorabile sănătăţii;
r) avizează şi controlează activitatea de supraveghere a stării de sănătate a personalului expus profesional;
s) participă la activităţile de promovare şi protecţie a sănătăţii familiilor şi categoriilor de populaţie defavorizate;
t) participă la activităţile de protecţie familială, planificare familială şi protecţia copilului;
u) organizează şi coordonează activitatea de inspecţie sanitară de stat;
v) organizează şi coordonează sistemul naţional informaţional şi informatic privind sănătatea publică;
w) organizează şi coordonează implementarea unor activităţi de protecţia mediului, conform reglementărilor legale.

Art. 17. – (1) Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate cu personalitate juridică, subordonate Ministerului Sănătăţii Publice, care pun în aplicare politica şi programele naţionale de sănătate publică pe plan local, identifică problemele locale prioritare de sănătate publică, elaborează şi implementează acţiuni locale de sănătate publică.
(2) În scopul îndeplinirii acestor obiective, autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti au, în principal, următoarele atribuţii:
a) controlează şi evaluează modul de asigurare a asistenţei medicale curative şi profilactice;
b) controlează aplicarea normelor de funcţionare a unităţilor medicale şi farmaceutice, indiferent de forma de organizare şi aplică măsuri în caz de neconformitate;
c) urmăresc aplicarea criteriilor de control al calităţii serviciilor medicale;
d) coordonează şi controlează asistenţa gravidei, lăuzei şi nou-născutului;
e) evaluează resursele umane de la nivelul asistenţei medicale în relaţie cu nevoile comunitare identificate prin acţiuni specifice;
f) participă activ la programele de instruire ale personalului din serviciile de sănătate publică şi ale populaţiei;
g) organizează acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor şi de promovare a sănătăţii;
h) organizează activităţile preventive în teritoriul judeţului şi, respectiv, al municipiului Bucureşti;
i) colectează şi înregistrează date privind sănătatea populaţiei, utilizând informaţiile în scopul identificării problemelor de sănătate ale acesteia;
j) identifică posibilele probleme de sănătate publică sau ameninţări la adresa sănătăţii unei comunităţi;
k) intervin în rezolvarea problemelor de sănătate publică apărute în rândul persoanelor aparţinând grupurilor defavorizate;
l) coordonează studii asupra problemelor de sănătate ale populaţiei din teritoriul dat;
m) stabilesc relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii în vederea desfăşurării de acţiuni comune în domeniul sănătăţii publice;
n) colectează şi înregistrează datele privind tipurile, cantitatea şi modul de gestionare a deşeurilor generate în unităţile medicale din zona de jurisdicţie.

Art. 18. – (1) În subordinea autorităţilor de sănătate publică funcţionează unităţi sanitare publice de pe raza teritoriului arondat, cu excepţia unităţilor sanitare publice de interes naţional sau a celor aparţinând ministerelor sau instituţiilor cu reţele sanitare proprii.
(2) Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti coordonează serviciile de ambulanţă judeţene şi a municipiului Bucureşti, organizează şi coordonează asistenţa medicală în caz de calamităţi, catastrofe şi situaţii deosebite.

Art. 19. – Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti colaborează cu autorităţile locale în asigurarea asistenţei medicale.

Art. 20. – (1) Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti organizează culegerea şi prelucrarea informaţiilor statistice medicale primite de la unităţile sanitare publice sau private şi transmit rapoarte statistice lunare către instituţiile desemnate în acest scop.
(2) Autorităţile de sănătate publică teritoriale întocmesc rapoarte privind starea de sănătate a comunităţii care sunt înaintate Ministerului Sănătăţii Publice, precum şi partenerilor instituţionali la nivel local.

Art. 21. – Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti coordonează, la nivel local, implementarea activităţilor care decurg din obligaţiile asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi Planurile de implementare a actelor comunitare referitoare la domeniul sănătăţii.

Art. 22. – Regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi structura organizatorică a autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 23. – Institutele/centrele naţionale şi/sau regionale prevăzute la art. 13 şi 14 aflate în subordinea şi/sau coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice îndeplinesc, în principal, următoarele atribuţii:
a) asigură îndrumarea tehnică şi metodologică a reţelei de sănătate publică, în funcţie de domeniul lor de competenţă;
b) participă la elaborarea strategiilor şi politicilor din domeniul său de competenţă;
c) elaborează proiecte de acte normative, norme, metodologii şi instrucţiuni privind domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
d) efectuează expertize, oferă asistenţă tehnică şi realizează servicii de sănătate publică, la solicitarea unor persoane fizice sau juridice;
e) supraveghează starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi netransmisibile, pentru identificarea problemelor de sănătate comunitară;
f) asigură sistemul de supraveghere epidemiologică, precum şi de alertă precoce şi răspuns rapid şi participă la schimbul de informaţii în cadrul reţelei europene de supraveghere epidemiologică în domeniul bolilor transmisibile;
g) participă la efectuarea de investigaţii epidemiologice de teren, din proprie iniţiativă, la solicitarea Ministerului Sănătăţii Publice sau a autorităţilor locale de sănătate publică;
h) elaborează metodologia, instrumentele şi indicatorii de monitorizare şi evaluare a serviciilor şi programelor de sănătate publică, de promovare a sănătăţii şi educaţie pentru sănătate;
i) participă la procesul de învăţământ medical de specializare şi perfecţionare în domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
j) desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare în domeniul sănătăţii publice şi al managementului sanitar;
k) colectează, analizează şi diseminează date statistice privind sănătatea publică;
l) asigură existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.

Art. 24. – (1) Instituţiile şi unităţile sanitare care asigură asistenţa de sănătate publică, în cazul apariţiei unui focar de boală transmisibilă, precum şi în situaţia iminenţei izbucnirii unei epidemii au obligaţia să dispună măsuri specifice.
(2) Măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Capitolul IV
Inspecţia sanitară de stat

Art. 25. – (1) Activitatea de inspecţie sanitară de stat se organizează pe domenii specifice de activitate, coordonate de către direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice şi în cadrul structurilor de specialitate din serviciile publice deconcentrate de la nivel local şi din ministerele cu reţea sanitară proprie, conform competenţelor, după cum urmează:
a) inspecţia farmaceutică;
b) inspecţia dispozitivelor medicale;
c) inspecţia pentru controlul calităţii serviciilor de asistenţă medicală;
d) inspecţia de sănătate publică.
(2) Activitatea de inspecţie sanitară de stat constă în principal în:
a) verificarea conformităţii amplasamentelor, activităţilor, proceselor, serviciilor, produselor, factorilor de mediu;
b) verificarea respectării reglementărilor privind starea de sănătate a personalului, cunoştinţele, atitudinile şi practicile acestuia în raport cu normele igienico-sanitare;
c) depistarea şi evaluarea riscurilor pentru sănătate şi impunerea măsurilor de eliminare sau, după caz, de diminuare a acestora;
d) comunicarea datelor despre existenţa şi dimensiunea riscului identificat, persoanelor responsabilizate cu managementul riscului, consumatorilor şi altor potenţiali receptori interesaţi.

Art. 26. – (1) Activitatea de inspecţie sanitară de stat se exercită de către personalul de specialitate împuternicit de către Ministerul Sănătăţii Publice, conform normelor stabilite de către acesta.
(2) Pentru exercitarea activităţii de inspecţie, inspectorii sanitari de stat au drept de:
a) acces în orice tip de unităţi, la documente, informaţii, conform competenţelor;
b) recoltare a produselor care pot constitui un risc pentru sănătatea publică;
c) a constata şi a sancţiona contravenţiile privind normele de igienă şi sănătate publică.
(3) În situaţii de risc pentru sănătatea publică inspectorii sanitari de stat pot interzice punerea în consum, pot decide retragerea produselor, suspendarea temporară sau definitivă a activităţilor, retragerea sau anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare.
(4) În situaţii de risc epidemiologic, inspectorii sanitari de stat pot dispune măsuri speciale pentru bolnavii, suspecţii şi contacţii de boli transmisibile sau purtătorii de germeni patogeni, precum şi alte măsuri de limitare a circulaţiei persoanelor.
(5) Concluziile activităţilor de inspecţie sanitară de stat, abaterile de la normele legale, recomandările şi termenele de remediere a deficienţelor, precum şi alte măsuri legale aplicate se vor consemna în procese-verbale de constatare a condiţiilor igienico-sanitare, rapoarte de inspecţie sau procese-verbale de constatare a contravenţiei.
(6) În exercitarea activităţii inspectorii sanitari de stat vor asigura păstrarea confidenţialităţii datelor, cu excepţia situaţiilor care constituie un risc pentru sănătatea publică.

Art. 27. – Activitatea de avizare, autorizare şi notificare a activităţilor şi produselor cu impact asupra sănătăţii populaţiei are ca scop certificarea conformării cu normele de sănătate publică a produselor, serviciilor şi activităţilor, în scopul protejării sănătăţii populaţiei.

Art. 28. – Activitatea de evaluare a impactului asupra sănătăţii în relaţie cu programe, strategii, politici ale altor sectoare de activitate cu efecte conexe asupra sănătăţii populaţiei reprezintă instrumentul de integrare a priorităţilor de sănătate publică în dezvoltarea durabilă a societăţii.

Capitolul V
Asistenţa medicală

Art. 29. – Asistenţa medicală profilactică şi curativă se asigură prin:
a) cabinete medicale ambulatorii ale medicilor de familie şi de alte specialităţi, centre de diagnostic şi tratament, centre medicale, centre de sănătate, laboratoare, precum şi prin alte unităţi sanitare publice şi private;
b) asistenţa medicală în unităţi sanitare publice şi private cu paturi.

Art. 30. – Activitatea medicală de recuperare se asigură prin unităţi medicale de specialitate cu personalitate juridică, secţii, compartimente şi laboratoare de recuperare, unităţi ambulatorii de recuperare, publice sau private, precum şi prin societăţi de turism balnear şi de recuperare, constituite conform legii.

Art. 31. – Asistenţa medicală de urgenţă se asigură de unităţi specializate de urgenţă şi transport sanitar publice sau private, precum şi prin structurile de primire a urgenţelor, organizate în acest scop.

Art. 32. – Asistenţa medicală de hemotransfuziologie, transfuzie sanguină sau alte servicii de asistenţă medicală şi prestaţii autorizate se asigură prin unităţi specializate în acest scop.

Art. 33. – Asistenţa medicală preventivă din colectivităţile de copii preşcolari, şcolari şi studenţi se asigură prin cabinetele medicale organizate, conform legii, în unităţile de învăţământ preşcolar, şcolar sau universitar, publice sau private, sau prin cabinetele individuale ale medicilor de familie, după caz.

Art. 34. – Activităţile de asistenţă de sănătate publică se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri proprii, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, contracte cu terţii, precum şi din contribuţiile personale şi plăţi directe, după caz, potrivit legii.

Capitolul VI
Asistenţa farmaceutică

Art. 35. – Asistenţa farmaceutică se asigură în cadrul sistemului de sănătate publică potrivit legii, prin prepararea şi eliberarea medicamentelor şi a altor produse stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice, cum ar fi: cosmetice, dispozitive medicale, suplimente alimentare şi alte asemenea produse.

Art. 36. – Punerea pe piaţă a medicamentelor, precum şi activitatea de farmacovigilenţă se realizează conform legii.

Capitolul VII
Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice

Art. 37. – Orice persoană fizică şi juridică, având calitatea de angajator, este obligată să asigure fondurile şi condiţiile necesare pentru:
a) efectuarea controlului medical periodic, conform normelor de sănătate publică şi securitate în muncă;
b) aplicarea măsurilor de igienă, dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare periodică;
c) vaccinarea şi profilaxia specifică impusă de riscurile de la locul de muncă.

Art. 38. – Cetăţenii români şi orice altă persoană aflată pe teritoriul României, precum şi unităţile şi agenţii economici au obligaţia să se supună măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, să respecte întocmai normele de igienă şi sănătate publică, să ofere informaţiile solicitate şi să aplice măsurile stabilite privind instituirea condiţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi pentru promovarea sănătăţii individului şi a populaţiei.

Art. 39. – (1) Informaţiile privind sănătatea persoanelor se păstrează la autorităţile de sănătate publică teritoriale, la autorităţile de sănătate publică ale ministerelor cu reţea sanitară proprie, precum şi la instituţiile desemnate şi pot fi folosite în scopul întocmirii rapoartelor statistice nenominalizate, în vederea evaluării stării de sănătate a populaţiei.
(2) Folosirea în alte scopuri a informaţiilor înregistrate se poate admite numai dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiţii:
a) există o dispoziţie legală în acest sens;
b) există acordul persoanei în cauză;
c) datele sunt necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz;
d) datele sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale.
(3) Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor referitoare la persoane este obligatorie pentru toţi salariaţii care prin activitatea pe care o desfăşoară au acces la acestea, în mod direct sau indirect.

Art. 40. – (1) Pentru situaţii speciale cu implicaţii asupra sănătăţii publice se constituie rezerva Ministerului Sănătăţii Publice, care cuprinde medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice, iar la nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, rezerva antiepidemică.
(2) Normele metodologice de constituire, păstrare şi utilizare a rezervei Ministerului Sănătăţii Publice şi a rezervei antiepidemice, se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 41. – (1) Pentru servicii de asistenţă de sănătate publică, efectuate de către autorităţile de sănătate publică la cererea unor persoane fizice şi juridice, se percep tarife potrivit reglementărilor în vigoare.
(2) Veniturile proprii obţinute potrivit alin. (1) se folosesc în condiţiile legii.

Capitolul VIII
Utilizarea mass-media în interesul sănătăţii publice

Art. 42. – (1) Campaniile de informare, educare şi comunicare, cu privire la teme care privesc sănătatea publică trebuie să fie avizate de Ministerul Sănătăţii Publice.
(2) Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt obligate ca, în cadrul grilelor de programe, să rezerve gratuit spaţiul de emisie necesar promovării campaniilor de informare, educare şi comunicare referitoare la teme care privesc sănătatea publică.
(3) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii Publice sau, după caz, ministerele cu reţea sanitară proprie, împreună cu Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune vor stabili, în baza unui protocol, modalităţile şi spaţiul acordat în grila de programe pentru promovarea campaniilor pe teme care privesc sănătatea publică.

Capitolul IX
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 43. – (1) În termen de 3 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, Ministerul Sănătăţii Publice va emite ordinul privind restructurarea actualelor direcţii de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi ordinul pentru aprobarea normelor de organizare şi funcţionare a inspecţiei sanitare de stat.
(2) În termenul prevăzut la alin. (1), Ministerul Sănătăţii Publice va elabora reglementările legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor prevăzute la art. 13 şi 14, pe care le va supune Guvernului spre aprobare.

Art. 44. – (1) Prevederile prezentului titlu se aplică şi ministerelor cu reţea sanitară proprie.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, cu modificările ulterioare, Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 1 iunie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

TITLUL II
Programele naţionale de sănătate

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 45. – (1) Programele naţionale de sănătate reprezintă un ansamblu de acţiuni, organizate în scopul prevenirii şi controlului bolilor cu impact major asupra stării de sănătate a populaţiei.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice asigură proiectarea şi coordonarea realizarii programelor naţionale de sănătate, în acord cu politicile şi strategiile naţionale de sănătate.
(3) Autorităţile de sănătate publică din ministerele cu reţea sanitară proprie coordonează realizarea programelor de sănătate specifice ministerului, cu impact asupra sănătăţii, în concordanţă cu strategia Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 46. – Elaborarea programelor naţionale de sănătate are la bază următoarele obiective:
a) rezolvarea cu prioritate a problemelor de sănătate în conformitate cu strategia naţională de sănătate a Ministerului Sănătăţii Publice;
b) utilizarea eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea obiectivelor şi indicatorilor aprobaţi;
c) fundamentarea programelor pe nevoile populaţiei, evidenţiate din date obiective;
d) asigurarea concordanţei cu politicile, strategiile şi recomandările instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale în domeniu.

Art. 47. – (1) Pentru proiectarea şi realizarea programelor naţionale de sănătate se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Programe de Sănătate, care funcţionează în structura Ministerului Sănătăţii Publice, cu rang de direcţie.
(2) Pentru realizarea atribuţiilor, Agenţia Naţională pentru Programe de Sănătate colaborează cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, alte instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale.

Art. 48. – Programele naţionale de sănătate, respectiv subprogramele de sănătate se aprobă anual prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. În ordin sunt precizate obiectivele, activităţile, indicatorii specifici, unităţile sanitare prin care se derulează programele şi subprogramele naţionale de sănătate, precum şi normele metodologice de organizare, finanţare şi monitorizare ale acestora.

Art. 49. – Programele naţionale de sănătate se derulează prin unităţi de specialitate, selectate pe baza criteriilor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Capitolul II
Atribuţii în realizarea programelor naţionale de sănătate

Art. 50. – Ministerul Sănătăţii Publice, ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate, asigură coordonarea tuturor programelor naţionale de sănătate, prin îndeplinirea următoarelor atribuţii:
a) aprobă domeniile prioritare de acţiune şi strategia programelor naţionale de sănătate pe termen scurt, mediu şi lung;
b) aprobă obiectivele anuale ale programelor naţionale de sănătate şi a subprogramelor de sănătate;
c) aprobă structura programelor naţionale de sănătate şi a subprogramelor de sănătate;
d) aprobă necesarul de resurse financiare pentru realizarea programelor naţionale de sănătate şi a subprogramelor de sănătate;
e) aprobă normele tehnice de implementare a programelor naţionale de sănătate;
f) stabileşte programele naţionale de sănătate şi subprogramele de sănătate pentru care se organizează licitaţii la nivel naţional şi răspunde de organizarea acestora.

Art. 51. – Agenţia Naţională pentru Programe de Sănătate are următoarele atribuţii:
a) propune spre aprobare ministrului sănătăţii publice domeniile prioritare de acţiune în structurarea programelor naţionale de sănătate, pe baza evaluării nevoilor reale ale populaţiei şi a problemelor de sănătate identificate;
b) elaborează şi propune spre aprobare ministrului sănătăţii publice strategia programelor naţionale de sănătate, de organizare şi desfaşurare a programelor naţionale de sănătate;
c) elaborează structura programelor şi subprogramelor de sănătate, în colaborare cu direcţiile de specialitate din Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
d) fundamentează necesarul de resurse financiare în raport cu obiectivele şi activităţile cuprinse în programele de sănătate;
e) elaborează şi propune spre aprobare ministrului sănătăţii publice norme tehnice de implementare şi evaluare a programelor naţionale de sănătate;
f) evaluează trimestrial şi anual realizarea obiectivelor programelor naţionale de sănătate şi face propuneri pentru îmbunătăţirea acestora în scopul îndeplinirii obiectivelor aprobate.

Art. 52. – Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asigură organizarea şi monitorizarea programelor naţionale de sănătate cu scop curativ finanţate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, având următoarele atribuţii:
a) implementează programele naţionale de sănătate cu scop curativ finanţate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, conform strategiei aprobate de Ministerul Sănătăţii Publice;
b) răspunde de asigurarea, urmărirea şi controlul fondurilor alocate pentru derularea programelor şi subprogramelor de sănătate cu scop curativ, precum şi de monitorizarea, controlul şi analiza indicatorilor fizici şi de eficienţă prin intermediul caselor de asigurări de sănătate judeţene;
c) transmite Agenţiei Naţionale pentru Programe de Sănătate, trimestrial, anual şi ori de câte ori este nevoie, analiza modului în care au fost derulate programele naţionale de sănătate cu scop curativ finanţate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Art. 53. – (1) Programele naţionale de sănătate sunt implementate şi coordonate la nivel naţional de Agenţia Naţională pentru Programe de Sănătate.
(2) Coordonatorii regionali şi locali din cadrul institutelor şi centrelor de sănătate publică, respectiv din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, asigură implementarea şi monitorizarea programelor naţionale de sănătate la nivel regional, respectiv local.

Capitolul III
Finanţarea programelor naţionale de sănătate

Art. 54. – (1) Finanţarea programelor naţionale de sănătate se realizează cu fonduri de la bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii.
(2) Sumele alocate programelor naţionale de sănătate sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat.

Art. 55. – (1) Sumele alocate pentru programele naţionale de sănătate, respectiv subprograme, sunt cuprinse în bugetul de venituri şi cheltuieli ale unităţilor sanitare prin care acestea se derulează şi se utilizează potrivit destinaţiilor stabilite.
(2) Sumele mentionate la alin.(1) vor fi publicate pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice împreună cu bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia acestuia.

Art. 56. – Unităţile care derulează programele naţionale de sănătate, respectiv subprograme, au obligaţia utilizării fondurilor în limita bugetului alocat şi potrivit destinaţiei specificate, cu respectarea dispoziţiilor legale, au obligaţia gestionării eficiente a mijloacelor materiale şi băneşti şi organizării evidenţei contabile a cheltuielilor pentru fiecare subprogram şi pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, atât pentru bugetul aprobat, cât şi în execuţie.

Art. 57. – Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, asigură fondurile pentru finanţarea programelor naţionale de sănătate, respectiv a subprogramelor, pe baza cererilor fundamentate ale ordonatorilor de credite secundari şi terţiari, care vor solicita finanţarea în funcţie de realizarea indicatorilor.

Capitolul IV
Dispoziţii finale

Art. 58. – În termen de 3 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Programe de Sănătate, prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
TITLUL iii
Asistenţa medicală primară

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 59. – (1) Obiectul prezentului titlu îl constituie reglementarea domeniului asistenţei medicale primare, asigurată prin serviciile de medicină de familie.
(2) Termenul de asistenţă medicală primară defineşte furnizarea îngrijirilor de sănătate cuprinzătoare, de prim-contact, indiferent de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa acesteia.
(3) Domeniul definit la alin.(2) face obiectul specialităţii medicina de familie.

Art. 60. – În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) asistenţă medicală primară – segmentul de asistenţă medicală care furnizează îngrijiri ce întrunesc toate caracteristicile menţionate la art.59. alin.(2) şi având ca furnizor specializat şi de
sine-stătător cabinetul de medicină de familie;
b) medicina de familie – specialitatea medicală clinică, de practică publică autorizată, dobândită în condiţiile legii;
c) medicul specialist de medicină de familie – medicul care a obţinut specialitatea de medicină de familie în condiţiile legii;
d) medicul de medicină generală – absolventul de învăţământ medical superior, cu diplomă de licenţă obţinută anterior promoţiei 2005, care nu a urmat pregătirea într-o specialitate şi care a dobândit drept de liberă practică în baza reglementărilor anterioare prezentei legi;
e) medic de familie – medicul specialist de medicină de familie şi, prin asimilare, medicul de medicină generală; acest termen nu constituie un titlu profesional;
f) cabinetul de medicină de familie – cabinetul specializat în furnizarea de servicii medicale în asistenţă medicală primară şi care are ca reprezentant legal/titular un medic de familie;
g) grupul de practică – asocierea formală a doi sau mai mulţi medici de familie titulari de cabinete de medicină de familie în vederea furnizării de servicii şi/sau a utilizării în comun a unor resurse;
h) patrimoniul de afectaţiune profesională – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor medicului afectate scopului exercitării profesiei sale, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului medicului, separată de gajul general al creditorilor acestuia;
i) praxisul de medicină de familie – reuneşte patrimoniul de afectaţiune profesională, infrastructura cabinetului aflată în proprietatea sau în folosinţa medicului şi clientela;
j) episodul de îngrijire – totalitatea consultaţiilor/intervenţiilor determinate de o problemă de sănătate din momentul apariţiei sale până la remisiunea completă;
k) serviciile de medicină de familie – serviciile furnizate de către un cabinet de medicină de familie unei populaţii desemnate;
l) cabinete santinelă – cabinete de medicină de familie care utilizează sisteme speciale de înregistrare continuă a episoadelor de îngrijire la nivelul asistenţei medicale primare, pentru populaţiile deservite.

Capitolul II
Medicul de familie

Art. 61. – (1) Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează şi integrează serviciile medicale furnizate pacienţilor de către el însuşi sau de către alţi furnizori de servicii de sănătate.
(2) Medicul de familie asigură accesul în sistemul sanitar pentru pacienţii săi la nivelele de competenţă cele mai adecvate nevoilor acestora.

Art. 62. – Medicul de familie acordă îngrijiri persoanelor în contextul familiei şi, respectiv, familiilor în cadrul comunităţii fără discriminare.

Art. 63. – Caracteristicile asistenţei acordate de medicul de familie sunt următoarele:
a) constituie punctul de prim-contact în cadrul sistemului de sănătate, oferind acces nediscriminatoriu pacienţilor şi ocupându-se de toate problemele de sănătate ale acestora;
b) foloseşte eficient resursele sistemului de sănătate coordonând asistenţa medicală acordată pacienţilor; colaborează cu ceilalţi furnizori de servicii din asistenţa medicală primară şi asigură legătura cu celelalte specialităţi;
c) este orientată către individ, familie şi comunitate;
d) se bazează pe comunicarea directă medic - pacient, care conduce în timp la stabilirea unei relaţii interumane de încredere în care pacientul devine un partener responsabil al medicului pentru menţinerea/restabilirea propriei sănătăţi;
e) asigură continuitatea actului medical şi îngrijirilor determinate de nevoile pacienţilor;
f) rezolvă problemele de sănătate acute şi cronice ale pacienţilor;
g) promovează sănătatea şi starea de bine a pacienţilor prin intervenţii adecvate şi eficiente;
h) urmăreşte rezolvarea problemelor de sănătate ale comunităţii.

Art. 64. – (1) Medicul de familie este competent, din punct de vedere profesional, să furnizeze îngrijirile cuprinzătoare de care are nevoie o persoană.
(2) Începând cu promoţia 2005 de absolvenţi licenţiaţi ai instituţiilor de învăţământ superior medical, competenţele profesionale în specialitatea medicină de familie se dobândesc numai prin rezidenţiat.
(3) Medicii de medicină generală prevăzuţi la art. 60 lit. d) care la data aderării României la Uniunea Europeană furnizează servicii de asistenţă medicală primară în sistemul asigurărilor sociale de sănătate îşi pot continua activitatea în aceleaşi condiţii şi după această dată.

Art. 65. – Pentru medicii de medicină generală cu drept de liberă practică care la data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt confirmaţi rezidenţi în specialitatea medicină de familie, dar furnizează în regim salarial sau independent servicii de medicină de familie în cabinete acreditate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, sau care au întrerupt temporar, în condiţiile legii, exercitarea profesiei, vor fi organizate modalităţi flexibile de formare în specialitatea medicină de familie.

Capitolul III
Cabinetul de medicină de familie

Art. 66. – Asistenţa medicală primară se desfăşoară în cabinete de medicină de familie, înfiinţate în condiţiile legii.

Art. 67. – Asistenţa medicală primară se poate asigura prin practica individuală a medicilor de familie sau prin diferite forme de asociere a cabinetelor în grupuri de practică, în locaţii comune sau prin integrarea funcţională a unor cabinete cu locaţii distincte.

Art. 68. – Activitatea cabinetelor de medicină de familie se desfăşoară prin medicii titulari, personalul angajat şi colaboratorii externi.
Art. 69. – (1) Autorizarea înfiinţării unui nou cabinet de medicină de familie într-o localitate se realizează în conformitate cu prevederile legale. Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană autorizarea înfiinţării unui nou cabinet de medicină de familie se va face numai pentru medicii specialişti de medicină de familie. Metodologia se stabileşte prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(2) Preluarea activităţii unui praxis existent, de către un alt medic de familie în condiţiile încetării activităţii medicului titular, se face prin vânzarea patrimoniului de afectaţiune profesională. Noul titular va aduce la cunoştinţa autorităţilor de sănătate publică teritoriale, caselor de asigurări de sănătate, respectiv pacienţilor, preluarea praxisului. Criteriile şi metodologia de preluare se stabilesc prin norme aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 70. – (1) Un medic de familie poate fi titularul unui singur cabinet.
(2) Cabinetele de medicină de familie acreditate pot deschide puncte de lucru. Criteriile şi metodologia vor fi precizate în normele prevăzute la art.69 alin.(1).

Capitolul IV
Serviciile furnizate în cadrul asistenţei medicale primare

Art. 71. – Cabinetul de medicină de familie furnizează servicii medicale către pacienţii:
a) asiguraţi, înscrişi pe lista proprie sau a altor cabinete;
b) neasiguraţi.

Art. 72. – Cabinetul de medicină de familie poate desfăşura următoarele activităţi:
a) intervenţii de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale;
b) activităţi de medicină preventivă;
c) activităţi medicale curative;
d) activităţi de îngrijire la domiciliu;
e) activităţi de îngrijiri paliative;
f) activităţi de consiliere;
g) alte activităţi medicale în conformitate cu atestatele de studii complementare;
h) activităţi de învăţământ în specialitatea medicină de familie, în cabinetele medicilor instructori formatori;
i) activităţi de cercetare ştiinţifică;
j) activităţi de suport.

Art. 73. – Activităţile medicale se pot desfăşura la sediul cabinetului, la domiciliul pacienţilor, în centrele de permanenţă, în alte locaţii special amenajate şi autorizate sau la locul solicitării, în cazul intervenţiilor de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale, ori în caz de risc epidemiologic.

Art. 74. – Cabinetul de medicină de familie poate oferi servicii medicale esenţiale, servicii medicale extinse şi servicii medicale adiţionale.

Art. 75. – (1) Serviciile medicale esenţiale sunt acele servicii, definitorii pentru domeniul de competenţă al asistenţei medicale primare, care sunt oferite de toţi medicii de familie, în cadrul consultaţiei medicale.
(2) Serviciile prevăzute la alin. (1) sunt următoarele:
a) intervenţii de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale;
b) asistenţa curentă a solicitărilor acute;
c) monitorizarea bolilor cronice, care cuprinde: supraveghere medicală activă pentru cele mai frecvente boli cronice, prescripţii de tratament medicamentos şi/sau igieno-dietetic, coordonarea evaluărilor periodice efectuate de către medici de altă specialitate decât cea de medicină de familie;
d) servicii medicale preventive, precum: imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi lăuziei; depistare activă a riscului de îmbolnăvire pentru afecţiuni selecţionate conform dovezilor ştiinţifice, supraveghere medicală activă, la adulţi şi copii asimptomatici cu risc normal sau ridicat, pe grupe de vârstă şi sex.

Art. 76. – Serviciile medicale extinse sunt acele servicii care pot fi furnizate la nivelul asistenţei medicale primare în mod opţional şi/sau în anumite condiţii de organizare, precum:
a) servicii speciale de consiliere;
b) planificare familială;
c) unele proceduri de mică chirurgie;
d) servicii medico-sociale: îngrijiri la domiciliu, îngrijiri terminale.

Art. 77. – Serviciile medicale adiţionale reprezintă manopere şi tehnici însuşite de medicii practicieni, certificate prin atestate de studii complementare şi/sau care necesită dotări speciale.

Art. 78. – (1) Colectarea şi transmiterea de date pentru supravegherea bolilor comunicabile se realizează prin sisteme informaţionale de rutină care cuprind un set minimal de date, într-un format unic, obligatoriu a fi transmise de către toţi furnizorii de servicii medicale şi al căror conţinut, metodologie de colectare şi raportare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(2) Supravegherea epidemiologică detaliată şi colectarea de date privind utilizarea serviciilor medicale de către pacienţi reprezintă un serviciu distinct şi se realizează prin cabinetele santinelă. Acestea pot contracta servicii cu instituţiile interesate.

Art. 79. – Cabinetele de medicină de familie în care îşi desfăşoară activitatea medici formatori de medicină de familie pot oferi prestaţii de formare medicală, în cadrul colaborării cu instituţii de învăţământ superior medical sau cu organizaţii acreditate ca furnizori de educaţie medicală continuă, precum şi activităţi de cercetare conform dispoziţiilor legale în vigoare.

Capitolul V
Finanţarea medicinii de familie

Art. 80. – Cabinetul de medicină de familie poate realiza venituri din:
a) contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile esenţiale definite în prezenta lege, decontate din fondul destinat asistenţei medicale primare;
b) contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile extinse şi adiţionale definite în prezenta lege şi decontate din fondurile destinate acestora;
c) contracte încheiate cu societăţile de asigurări private de sănătate;
d) contracte pentru servicii furnizate în cadrul programelor de sănătate publică;
e) contracte încheiate cu autorităţile teritoriale de sănătate publică, pentru servicii de medicină comunitară;
f) contracte încheiate cu terţi, pentru servicii aferente unor competenţe suplimentare;
g) plata directă de la consumatori, pentru serviciile necontractate cu terţi plătitori;
h) coplata aferentă unor activităţi medicale;
i) contracte de cercetare;
j) contracte pentru activitatea didactică în educaţia universitară şi postuniversitară;
k) donaţii, sponsorizări;
l) alte surse, conform dispoziţiilor legale, inclusiv din valorificarea aparaturii proprii, uzată fizic sau moral.

Art. 81. – Sumele alocate pentru finanţarea cabinetelor de medicină de familie din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate vor fi stabilite în cadrul negocierii Normelor de aplicare a contractului-cadru anual, conform prevederilor legale.

Capitolul VI
Rolul şi obligaţiile asistenţei medicale primare în sistemul sanitar

Art. 82. – În procesul de furnizare de servicii, cabinetele medicilor de familie colaborează cu toate celelalte specialităţi medicale, cu respectarea specificului specialităţii şi asigurarea transmiterii reciproce a tuturor datelor relevante cu privire la starea pacientului.

Art. 83. – Obligaţiile personalului şi cabinetelor de medicină de familie se reglementează prin acte normative, după cum urmează:
a) obligaţiile de etică şi deontologie profesională – prin legile şi codurile de deontologie profesională care guvernează exercitarea profesiilor reglementate în sistemul sanitar;
b) obligaţiile privind sănătatea publică – conform reglementărilor legale în vigoare şi dispoziţiilor autorităţilor de sănătate publică;
c) obligaţiile faţă de sistemul asigurărilor sociale de sănătate – prin contractul-cadru, normele anuale de aplicare şi contractele cu casele de asigurări;
d) obligaţiile privind relaţiile de muncă – prin contractul de muncă anual la nivel de ramură sanitară şi contractele individuale/colective de muncă ale angajaţilor, precum şi prin alte prevederi legale speciale;
e) obligaţiile faţă de pacienţi – prin îndeplinirea prevederilor specifice din actele normative prevăzute la lit. a) şi c), precum şi din legislaţia privind drepturile pacientului;
f) obligaţiile privind managementul evidenţei medicale primare şi a informaţiei medicale gestionate – prin reglementările legale în vigoare;
g) obligaţiile privind protecţia mediului şi gestionarea deşeurilor rezultate din activitatea medicală – prin reglementările legale în vigoare;
h) obligaţia de educaţie/formare continuă şi de dezvoltare profesională a resursei umane din asistenţa medicală primară – prin reglementările legale în vigoare.

Capitolul VII
Dispoziţii finale

Art. 84. – În termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, Ministerul Sănătăţii Publice va elabora norme metodologice de aplicare a prezentului titlu, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Art. 85. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, orice dispoziţie contrară prevederilor prezentei legi se abrogă.

TITLUL IV
Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat

Capitolul I
Dispoziţii generale

Secţiunea 1
Definiţii

Art. 86. – (1) În înţelesul prezentului titlu, în sistemul naţional de servicii medicale de urgenţă şi de prim ajutor calificat, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) Sistemul Naţional de Servicii Medicale de Urgenţă şi Prim Ajutor Calificat – ansamblul de structuri, forţe, mecanisme şi relaţii, organizate după aceleaşi principii şi reguli, care utilizează proceduri integrate de management specializat şi/sau calificat;
b) asistenţă publică integrată de urgenţă – asistenţa asigurată de instituţiile publice de stat aflate în structurile Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi/sau în structura autorităţilor publice locale, precum şi de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale prin Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă 1-1-2. Ea include ansamblul de măsuri şi activităţi cu caracter logistic, tehnic şi medical destinate în principal salvării şi păstrării vieţii;
c) asistenţa medicală privată de urgenţă – ansamblul de măsuri şi activităţi cu caracter logistic şi medical având ca scop principal salvarea şi păstrarea vieţii, asigurată de serviciile private de urgenţă aparţinând unor organizaţii nonguvernamentale care funcţionează în scop umanitar, nonprofit, sau unor firme, asociaţii sau persoane fizice, care funcţionează în scop comercial;
d) asistenţă medicală de urgenţă – ansamblul de măsuri diagnostice şi terapeutice întreprinse de către personal medical calificat. Ea poate fi acordată la diferite nivele de către medici şi asistenţi medicali cu diferite grade de pregătire;
e) urgenţă medicală – accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat şi/sau a asistenţei medicale de urgenţă la unul sau mai multe nivele de competenţă, după caz. Ea poate fi urgenţă cu pericol vital, unde sunt necesare una sau mai multe resurse de intervenţie în faza prespitalicească, continuând îngrijirile într-un spital local, judeţean sau regional, sau urgenţă fără pericol vital unde îngrijirile pot fi efectuate, după caz, cu sau fără utilizarea unor resurse prespitaliceşti, la un centru sau cabinet medical autorizat sau, după caz, la un spital;
f) pacient critic – pacientul cu funcţiile vitale instabile sau cu afecţiuni care pot avea complicaţii ireversibile şi care necesită intervenţie medicală de urgenţă sau îngrijiri într-o secţie de terapie intensivă generală sau specializată;
g) primul ajutor de bază – efectuarea unor acţiuni salvatoare de viaţă unor persoane care au suferit o accidentare sau îmbolnăvire acută, de către persoane fără pregătire medicală, fără utilizarea unor echipamente specifice acestui scop. Primul ajutor de bază se acordă de oricare persoană instruită în acest sens sau de persoane fără instruire la indicaţiile personalului din dispeceratele de urgenţă;
h) primul ajutor calificat – efectuarea unor acţiuni salvatoare de viaţă unor persoane care au suferit o accidentare sau îmbolnăvire acută, de către personal paramedical, care a urmat cursuri speciale de formare şi care are în dotare echipamentele specifice acestui scop, inclusiv defibrilatoare
semiautomate, funcţionând sub formă de echipe de prim ajutor într-un cadru instituţionalizat;
i) defibrilator semiautomat – defibrilatorul care are drept caracteristici minime efectuarea analizei ritmului cardiac într-un mod automat sau în urma apăsării unui buton de către salvator, alegerea energiei şocului în vederea defibrilării în mod automat, încărcarea la nivelul energiei necesare pentru defibrilare în mod automat urmând ca declanşarea şocului să se efectueze de către salvator, la comanda verbală şi/sau scrisă a defibrilatorului;
j) spital local/centru local de urgenţă – spitalul la nivelul unui municipiu, al unui oraş, respectiv centru de permanenţă, cu competenţele şi resursele umane şi materiale necesare rezolvării unei părţi din urgenţele locale, urmând ca urgenţele ce nu pot fi rezolvate definitiv să fie stabilizate şi transferate către spitalul judeţean sau direct către spitalul regional, după caz, în conformitate cu protocoalele în vigoare;
k) spital judeţean de urgenţă – spitalul aflat în reşedinţa unui judeţ, care deţine competenţele şi resursele umane şi materiale, în vederea asigurării îngrijirilor medicale definitive de urgenţă pentru majoritatea cazurilor care provin din judeţul respectiv şi care nu pot fi tratate definitiv la nivel local în spitalele municipale sau orăşeneşti sau în centrele de permanenţă în conformitate cu protocoalele în vigoare;
l) spital regional de urgenţă – spitalul clinic judeţean cu competenţe interjudeţene, care deţine competenţele şi resursele umane şi materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor medicale definitive pentru cazurile medicale complexe, mai ales în cazul urgenţelor şi a pacienţilor aflaţi în stare critică, pentru toate cazurile ce nu pot fi rezolvate local, în spitalele municipale şi orăşeneşti, la nivelul judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile din judeţele arondate, ce nu pot fi rezolvate definitiv la nivelul spitalelor judeţene, din cauza lipsei de resurse materiale şi/sau umane sau din cauza complexităţii cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare. Spitalul regional de urgenţă îndeplineşte rolul spitalului judeţean de urgenţă în judeţul în care se află;
m) serviciul de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti – unităţile sanitare publice de importanţă strategică, cu personalitate juridică, aflate în coordonarea departamentului de specialitate din Ministerul Sănătăţii Publice şi a autorităţilor de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, având în structura lor un compartiment pentru asistenţa medicală de urgenţă şi transport medical asistat, cu echipaje medicale de urgenţă, cu sau fără medic, şi un compartiment pentru consultaţii medicale de urgenţă la domiciliu şi transport sanitar neasistat. Compartimentul pentru asistenţă medicală de urgenţă funcţionează în regim de lucru continuu în aşteptarea solicitărilor de asistenţă medicală de urgenţă;
n) transport medical asistat – transportul de urgenţă al pacienţilor care necesită monitorizare şi îngrijiri medicale, pe durata transportului, asigurate de medic sau asistent medical utilizând ambulanţe de tip B sau C;
o) transport sanitar neasistat – transportul pacienţilor care nu se află în stare critică şi nu necesită monitorizare şi îngrijiri medicale speciale pe durata transportului. Transportul sanitar neasistat se efectuează cu ambulanţe tip A1 sau A2, precum şi cu alte tipuri de autovehicule, altele decât ambulanţele de tip B şi C, aflate în dotarea serviciilor de ambulanţă;
p) ambulanţa tip C – ambulanţa destinată intervenţiei medicale de urgenţă la cel mai înalt nivel şi transportul medical asistat al pacientului critic, fiind dotată cu echipamente, materiale şi medicamente de terapie intensivă. Echipajul ambulanţei tip C este condus obligatoriu de un medic special pregătit iar vehiculul este astfel construit încât să permită accesul la pacientul aflat în vehicul din toate părţile, targa fiind amplasată în mijloc cu posibilitatea mutării acesteia la dreapta şi la stânga, şi ridicării ei la o înălţime care să permită acordarea asistenţei medicale de urgenţă în mod corespunzător. Ambulanţele de transport nou-născuţi aflaţi în stare critică fac parte din categoria ambulanţelor tip C;
q) ambulanţa tip B – ambulanţa destinată intervenţiei de urgenţă şi transportului medical asistat al pacienţilor. Ea poate fi, după caz, utilizată în acordarea primului ajutor calificat sau în acordarea asistenţei medicale de urgenţă. Dotarea ambulanţei de tip B este formată din echipamentele şi materialele sanitare care includ, după caz, un defibrilator semiautomat sau un defibrilator manual şi medicamentele necesare resuscitării şi acordării asistenţei medicale de urgenţă;
r) ambulanţa tip A1 – ambulanţa destinată transportului sanitar neasistat al unui singur pacient, fiind dotată cu echipamentele şi materialele minime necesare acordării primului ajutor în caz de nevoie;
s) ambulanţa tip A2 – ambulanţa destinată transportului sanitar neasistat al unuia sau a mai multor pacienţi pe targă şi/sau scaune, fiind dotată cu echipamentele şi materialele minime necesare acordării primului ajutor în caz de nevoie;
t) Serviciul mobil de urgenţă reanimare şi descarcerare (SMURD) – unitatea de intervenţie publică integrată de importanţă strategică, fără personalitate juridică, având în structura sa echipe integrate de reanimare, specializate în acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă, precum şi echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat. SMURD funcţionează în cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă având ca operator aerian structurile de aviaţie ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în colaborare cu spitalele judeţene, regionale şi cu autorităţile publice locale;
u) unitate de primire a urgenţelor (UPU) – secţia sau secţia clinică aflată în structura unui spital judeţean, regional sau în structura spitalelor aparţinând ministerelor şi instituţiilor cu reţele sanitare proprii, cu personal propriu, special pregătit, destinată triajului, evaluării şi tratamentului de urgenţă a pacienţilor cu afecţiuni acute, care se prezintă la spital spontan sau care sunt transportaţi de ambulanţe;
v) compartiment de primire a urgenţelor (CPU) – secţia aflată în structura unui spital orăşenesc, municipal, sau în structura spitalelor aparţinând ministerelor şi instituţiilor cu reţele sanitare proprii, cu personal propriu, special pregătit, destinată triajului, evaluării şi tratamentului de urgenţă a pacienţilor cu afecţiuni acute care se prezintă la spital spontan sau care sunt transportaţi de ambulanţe;
w) Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă – 1-1-2 – ansamblul integrat de puncte publice de acces al cetăţeanului la sistemul public de urgenţă prin care este activat răspunsul adecvat de urgenţă. Punctul public de acces este realizat prin integrarea centrului unic de apel de urgenţă şi dispeceratele serviciilor publice specializate de intervenţie;
x) Centrul unic de apel de urgenţă – structura specializată de preluare şi transfer al apelurilor de urgenţă primite la numărul unic de apel 1-1-2 şi la numărul de apel 961 redirecţionat către 1-1-2 până la transformarea acestuia în număr comercial la dispoziţia serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti;
y) dispecerat medical de urgenţă – structura specializată de preluare şi tratare a apelurilor de urgenţă cu caracter medical, primite prin Centrul unic de apel de urgenţă sau la un număr propriu în cazul serviciilor private de ambulanţă. Dispeceratele medicale de urgenţă sunt coordonate de personal cu pregătire medicală superioară în serviciu permanent;
z) dispeceratul integrat de urgenţă – structura specializată care, pe lângă preluarea apelului la numărul de urgenţă, asigură alarmarea şi coordonarea echipajelor de intervenţie ale tuturor serviciilor specializate de intervenţie, cu caracter medical şi nemedical, din aceeaşi locaţie fizică. Coordonarea se face de către personal special pregătit având un coordonator medical cu studii superioare din cadrul serviciului de ambulanţă sau SMURD, în serviciu permanent;
(2) În înţelesul prezentului titlu, în sistemul naţional de servicii medicale de urgenţă şi de prim ajutor calificat, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) centre de expertiză şi coordonare medicală la distanţă – centrele aflate în structura unor dispecerate medicale sau în structura unor centre de apel unic 1-1-2 destinate furnizării de informaţii de specialitate specifice necesare echipajelor de urgenţă din teren şi/sau spitalelor de urgenţă, precum şi coordonării la distanţă a echipajelor de prim ajutor calificat pe baza informaţiilor primite telefonic de la membrii echipajelor sau pe baza informaţiilor şi a datelor primite prin sistemele telemedicale de transmisie de date;
b) misiuni de salvare aeriană – intervenţii primare sau secundare ce se desfăşoară utilizând aeronave special dotate, respectând standardele în vigoare, în vederea salvării unei/unor vieţi aflate în pericol, din cauza unei accidentări sau îmbolnăviri acute sau care se află într-un mediu ostil vieţii;
c) misiuni de ambulanţă aeriană – transporturi sanitare, planificate în prealabil, în care starea pacientului sau a pacienţilor nu impune efectuarea unei misiuni de salvare aeriană. Misiunile de ambulanţă aeriană pot include şi cazurile critice transportate pe distanţe lungi, ce nu pot fi efectuate decât cu avionul sanitar;
d) misiuni de salvare navală – misiuni primare sau secundare care se desfăşoară în zone accesibile mai rapid sau numai prin utilizarea de ambarcaţiuni special dotate, respectând standardele în vigoare, în vederea salvării persoanelor aflate în pericol, din cauza unei accidentări sau îmbolnăviri acute;
e) consultaţia de urgenţă la domiciliu – asistenţa medicală de urgenţă acordată de compartimentul de consultaţii şi transport sanitar neasistat al serviciilor de ambulanţă, în colaborare cu medicii de familie, cazurilor medicale de urgenţă care nu pun viaţa pacientului în pericol imediat şi care cel mai probabil nu necesită transportul la o unitate sanitară;
f) personal paramedical – personalul fără pregătire medicală, instruit special la diferite niveluri în acordarea primului ajutor calificat, utilizând echipamente specifice, inclusiv defibrilatoarele semiautomate externe, activând în echipe într-un cadru instituţionalizat;
g) ambulanţierul – personal fără pregătire medicală care a absolvit cursurile de ambulanţieri autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice pentru a activa în cadrul serviciilor de ambulanţă;
h) accident colectiv – evenimentul care implică un număr de victime care necesită declanşarea unui plan special de intervenţie utilizând forţe de intervenţie suplimentare faţă de cele aflate de gardă la momentul respectiv. Numărul victimelor pentru care este necesară declanşarea unui plan special de intervenţie diferă de la caz la caz luând în considerare resursele umane şi materiale de intervenţie disponibile în zona în care are loc accidentul.

Secţiunea a 2-a
Primul ajutor de bază şi primul ajutor calificat

Art. 87. – (1) Acordarea primului ajutor de bază, fără echipamente specifice, se efectuează de orice persoană instruită în acest sens sau de persoane fără instruire prealabilă acţionând la indicaţiile personalului specializat din cadrul dispeceratelor medicale de urgenţă sau al serviciilor de urgenţă prespitalicească de tip SMURD şi serviciului de ambulanţă judeţean sau al municipiului Bucureşti, având ca scop prevenirea complicaţiilor şi salvarea vieţii până la sosirea unui echipaj de intervenţie.
(2) Fiecare cetăţean are obligaţia să anunţe direct sau să se asigure că un caz de urgenţă a fost anunţat deja, la numărul 1-1-2, înainte sau concomitent cu acordarea primului ajutor, fiind obligat să respecte indicaţiile specializate oferite de personalul dispeceratului de urgenţă.
(3) Acordarea primului ajutor calificat se efectuează în regim public şi este o datorie a statului şi un drept al cetăţeanului şi nu poate fi efectuată în scop comercial.
(4) Primul ajutor calificat se acordă într-un cadru instituţionalizat, de echipe aflate sub coordonarea inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă în colaborare cu autorităţile publice locale şi structurile Ministerului Sănătăţii Publice.
(5) Echipele de prim ajutor calificat vor fi dotate cu echipamente specifice, inclusiv pentru defibrilare semiautomată.
(6) Personalul din cadrul echipajelor de prim ajutor calificat şi ambulanţierii vor fi formaţi şi autorizaţi în utilizarea defibrilatoarelor semiautomate.
(7) Echipele de prim ajutor pot opera utilizând ambulanţe tip B, conform normelor şi standardelor naţionale şi europene în vigoare, şi autospeciale de intervenţie fără capacitate de transport pacient, dotate cu echipamentele specifice, inclusiv defibrilatoare semiautomate.
(8) Acordarea primului ajutor calificat este organizată astfel încât timpul maxim de sosire la locul intervenţiei de la apelul de urgenţă să nu depăşească:
a) 8 minute pentru echipajele de prim ajutor calificat în zonele urbane la cel puţin 90% din cazurile de urgenţă;
b) 12 minute pentru echipajele de prim ajutor calificat în zonele rurale la cel puţin 75% din cazurile de urgenţă.
(9) Organizaţiile nonguvernamentale şi cele nonprofit pot participa în această activitate, pe baza unor protocoale de colaborare cu inspectoratele pentru situaţii de urgenţă şi cu autorităţile publice locale.
(10) Salvamontul, Salvamarul, jandarmeria montană, Unitatea Specială de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă din subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi alte instituţii publice similare pot avea personal instruit în primul ajutor calificat care acţionează în cadrul misiunilor specifice de salvare asigurate de aceste instituţii.

Art. 88. – (1) Persoanele fără pregătire medicală care acordă primul ajutor de bază în mod voluntar, pe baza indicaţiilor furnizate de un dispecerat medical sau a unor cunoştinţe în domeniul primului ajutor de bază, acţionând cu bună credinţă şi cu intenţia de a salva viaţa sau sănătatea unei persoane nu răspund penal sau civil.
(2) Personalul paramedical nu răspunde penal ori civil, după caz, dacă se constată, potrivit legii, îndeplinirea de către acesta, cu bună credinţă, a oricărui act în legătură cu acordarea primului ajutor calificat, cu respectarea competenţei acordate, protocoalelor şi procedurilor stabilite în condiţiile legii.

Art. 89. – (1) Personalul paramedical care activează în cadrul echipajelor de prim ajutor calificat este pregătit în instituţiile de învăţământ şi în centrele de formare specializate aflate în structura Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi/sau în alte centre de formare autorizate şi acreditate aflate în structura instituţiilor publice care deţin echipaje de prim ajutor calificat conform prezentei legi.
(2) Formarea personalului specializat în acordarea primului ajutor calificat se va efectua pe baza unui program aprobat de inspectorul general al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, acreditat şi autorizat de Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Acesta include condiţiile de certificare şi recertificare a personalului, precum şi necesităţile de formare continuă.

Art. 90. – Finanţarea activităţilor echipajelor de prim ajutor calificat, de funcţionare şi dotare a acestora se face de la bugetul de stat, bugetul autorităţilor publice locale şi din alte resurse financiare prevăzute în lege, inclusiv sponsorizări şi donaţii.

Secţiunea a 3-a
Asistenţa medicală publică de urgenţă

Art. 91. – (1) Asistenţa medicală publică de urgenţă în faza prespitalicească este asigurată de serviciile de ambulanţă judeţene şi de cel al municipiului Bucureşti, precum şi de echipajele integrate ale Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD), aflate în structura inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, a autorităţilor publice locale şi a spitalelor judeţene şi regionale.
(2) Personalul medical, precum şi personalul nemedical – ambulanţieri, pompieri şi conducători auto - din cadrul echipajelor care participă în acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă în faza prespitalicească va fi pregătit în centre de formare, acreditate şi autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Personalul din cadrul Centrelor de apel unic de urgenţă 1-1-2 precum şi din cadrul dispeceratelor medicale va fi special pregătit în centre de formare acreditate şi autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.
(4) Centrele de Apel Unic de Urgenţă 1-1-2 şi dispeceratele medicale pot avea în structura lor centre de expertiză regionale în vederea furnizării unor informaţii specifice, precum şi în vederea coordonării la distanţă a activităţii echipajelor de prim ajutor calificat aflate în misiune pe baza informaţiilor obţinute telefonic sau prin sisteme de transmisie de date.
(5) Asistenţa medicală publică de urgenţă în faza prespitalicească se va acorda utilizând ambulanţe tip B şi C construite şi dotate conform standardelor şi normelor europene în vigoare. În acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă se pot utiliza şi autospeciale de transport, echipaj medical fără capacitate de transport pacient, nave, aeronave, precum şi alte mijloace autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice.
(6) Asistenţii medicali din cadrul echipajelor de urgenţă prespitalicească vor fi instruiţi şi autorizaţi în utilizarea defibrilatoarelor semiautomate iar medicii vor fi unicii autorizaţi în utilizarea defibrilatoarelor manuale.
(7) Asistenţa medicală publică de urgenţă în faza spitalicească este asigurată de spitalele orăşeneşti, municipale, judeţene şi regionale aflate în structura Ministerului Sănătăţii Publice şi/sau a autorităţilor publice locale.

Art. 92. – (1) Acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului şi un drept al cetăţeanului. Aceasta va include şi misiunile de salvare aeriană şi navală.
(2) Acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă nu poate avea un scop comercial.
(3) Asistenţa medicală de urgenţă în prespital va fi organizată astfel încât timpul maxim de sosire la locul intervenţiei de la apelul de urgenţă să nu depăşească:
a) 15 minute pentru echipajele de urgenţă sau de terapie intensivă în zonele urbane la cel puţin 90% din cazurile de urgenţă;
b) 20 minute pentru echipajele de urgenţă sau de terapie intensivă în zonele rurale la cel puţin 75% din cazurile de urgenţă.

Art. 93. – (1) Finanţarea acordării asistenţei medicale publice de urgenţă se va face de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătăţii Publice şi cel al Ministerului Administraţiei şi Internelor, din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetul autorităţilor publice locale, precum şi din alte surse prevăzute prin lege inclusiv donaţii şi sponsorizări.
(2) Donaţiile şi sponsorizările către serviciile publice de urgenţă nu pot fi efectuate în vederea obţinerii unor privilegii care duc la discriminare în acordarea asistenţei de urgenţă, cum ar fi: asigurarea asistenţei medicale de urgenţă sau a primului ajutor calificat în mod preferenţial donatorului, sponsorului sau altor persoane.
(3) Serviciile medicale publice de urgenţă pot achiziţiona echipamente, autospeciale şi alte mijloace de intervenţie direct, în sistem leasing sau contractând credite având ca sursă de finanţare veniturile proprii şi/sau bugetul de stat, precum şi alte surse prevăzute de lege, inclusiv donaţii şi sponsorizări.
(4) În cadrul sumelor alocate de la bugetul de stat potrivit alin.(1), Ministerul Sănătăţii Publice va asigura în cadrul programelor de sănătate fonduri pentru spitalele regionale de urgenţă şi spitalele judeţene de urgenţă de grad II pentru îngrijirea cazurilor critice ale căror costuri nu pot fi acoperite din fondurile obţinute pe baza contractelor cu casele de asigurări de sănătate.
(5) Unităţile şi compartimentele de primire a urgenţelor din cadrul spitalelor de urgenţă sunt finanţate în mod distinct cu sumele necesare acordării asistenţei medicale de urgenţă adecvate, sub forma unui procent calculat din veniturile obţinute de spital în baza contractelor cu casele de asigurări de sănătate al spitalului în structura căruia se află, luând în considerare numărul total al pacienţilor, procentul cazurilor critice şi nivelul de competenţă al personalului care activează în UPU sau CPU. Stabilirea procentului se face prin normele de aplicare ale prezentului titlu.
Secţiunea a 4-a
Asistenţa medicală privată de urgenţă

Art. 94. – (1) Asistenţa medicală privată de urgenţă în fază prespitalicească este asigurată de serviciile private de ambulanţă pe baza unui contract direct cu beneficiarul, cu asiguratorul privat al acestuia sau la solicitarea directă a beneficiarului sau a oricărei alte persoane cu consimţământul acestuia.
(2) Personalul medical, precum şi personalul nemedical care participă în acordarea asistenţei medicale private de urgenţă în faza prespitalicească este pregătit în centre de formare acreditate şi autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice. Programele de formare prevăd condiţiile de certificare a personalului medical, necesităţile de formare continuă şi recertificarea acestuia.

Art. 95. – (1) Asistenţa medicală privată de urgenţă în faza spitalicească este asigurată de spitalele private pe baza unui contract direct cu beneficiarul, cu asiguratorul privat al acestuia sau la solicitarea directă a beneficiarului sau a aparţinătorilor acestuia. În cazul pacienţilor cu funcţiile vitale în pericol, spitalele private au obligaţia de a acorda gratuit primul ajutor până la transferul acestora în condiţii de siguranţă la un spital public.
(2) Asistenţa medicală privată de urgenţă este acordată de instituţii private, cu respectarea standardelor minime de calitate şi de operare impuse serviciilor publice de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Asistenţa medicală privată de urgenţă include şi misiuni de ambulanţă aeriană asigurate în baza unor contracte cu beneficiarii sau cu asiguratorii privaţi ai acestora.

Art. 96. – Publicitatea şi reclama pentru asistenţa medicală de urgenţă privată cu scop comercial va specifica întotdeauna, în mod clar, că numerele de apel nu sunt gratuite şi că serviciile se prestează contra cost.

Capitolul II
Acordarea asistenţei publice medicale şi tehnice de urgenţă
şi a primului ajutor calificat

Art. 97. – Asistenţa publică de urgenţă prespitalicească este coordonată la nivel judeţean sau regional de dispeceratele medicale specializate utilizând infrastructura Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi normele de aplicare ale prezentei legi. În activitatea de dispecerizare se utilizează clasificarea unică a cazurilor de urgenţă, denumită Index medical, şi setul de indicaţii şi planuri de acţiune şi coordonare asociate indexului şi specificului local care sunt aprobate de Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Art. 98. – (1) Asistenţa publică de urgenţă prespitalicească se organizează la nivel rural, urban, judeţean/al municipiului Bucureşti şi regional.
(2) Asistenţa publică de urgenţă prespitalicească se acordă la diferite niveluri de competenţă, începând cu primul ajutor calificat, asigurat de echipajele aflate la nivel rural, până la nivelul intervenţiei de salvare aeriană cu personal medical specializat, care operează la nivel regional.
(3) Competenţele şi atribuţiile echipajelor publice de intervenţie de diferite niveluri în faza prespitalicească se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al ministrului administraţiei şi internelor.
(4) Ministerele şi instituţiile cu reţele sanitare proprii pot avea în administrarea lor servicii proprii de ambulanţă sub formă de proprietate publică sau privată a statului.
(5) La nivel spitalicesc, asistenţa medicală de urgenţă se asigură în spitalele orăşeneşti, municipale, judeţene şi regionale şi ale municipiului Bucureşti, precum şi ale ministerelor şi instituţiilor publice cu reţele sanitare proprii.
(6) În spitale pot opera unităţi proprii de transport sanitar medicalizat pentru transportul interclinic al pacienţilor proprii, precum şi al nou-născuţilor aflaţi în stare critică. Modul de organizare şi funcţionare al acestor unităţi se va stabili prin normele de aplicare ale prezentului titlu.
(7) Primul ajutor calificat şi asistenţa medicală de urgenţă se acordă fără nici o discriminare legată de, dar nu limitată la, venituri, sex, vârstă, etnie, religie, cetăţenie sau apartenenţă politică, indiferent dacă pacientul are sau nu calitatea de asigurat medical.
(8) Personalul medical şi cel paramedical instruit în primul ajutor calificat are obligaţia ca în afara programului, indiferent de loc, să acorde primul ajutor, spontan sau la cerere, persoanelor aflate în pericol vital până la preluarea acestora de către un echipaj de intervenţie specializat.
(9) Echipajele medicale publice de urgenţă, precum şi echipajele de prim ajutor calificat, în cazuri deosebite, pot acorda asistenţă de urgenţă şi în afara zonelor de responsabilitate la solicitarea dispeceratelor de urgenţă.
(10) Asistenţa medicală de urgenţă la spectacole în aer liber, festivaluri şi manifestări sportive se solicită obligatoriu de către organizator pe baza unor contracte încheiate cu serviciile private sau publice de urgenţă prespitalicească. Autorităţile publice aprobă desfăşurarea acestor evenimente numai în cazul în care asistenţa medicală de urgenţă este asigurată în mod adecvat conform normelor în vigoare.

Art. 99. – (1) Serviciile publice de urgenţă prespitalicească nu pot fi subcontractate de serviciile private, în vederea acoperirii lipsei de mijloace ale serviciilor private. Ele nu pot acorda prioritate clienţilor serviciilor private sau unor clienţi proprii şi nu pot rezerva echipaje de urgenţă pentru înlocuirea unor echipaje ale unor servicii private.
(2) Societăţile comerciale care au în proprietatea lor servicii private de ambulanţă nu pot acorda donaţii sau sponsorizări serviciilor publice de urgenţă prespitalicească.
(3) Serviciile publice de urgenţă pot presta servicii contra cost unor societăţi comerciale, altele decât serviciile de ambulanţă private, cluburi sportive sau instituţii în vederea asigurării asistenţei de urgenţă în cazul unor manifestări sportive sau de altă natură, pe durată limitată, cu condiţia ca personalul şi mijloacele folosite în asigurarea evenimentului să nu fie retrase din resursele necesare asigurării asistenţei de urgenţă a populaţiei în intervalul respectiv.

Art. 100. – (1) Pentru realizarea managementului integrat al urgenţelor se creează o reţea regională de spitale, având un spital regional de urgenţă de gradul I şi, în judeţele arondate acestuia, spitale de urgenţă de gradul II sau III. În fiecare regiune va funcţiona minimum un spital de urgenţă de gradul II într-un alt judeţ din afara centrului regional de grad I.
(2) Criteriile de clasificare ale spitalelor de urgenţă locale şi judeţene, din punct de vedere al competenţelor şi resurselor materiale şi umane, se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 101. – (1) Spitalele regionale de urgenţă se înfiinţează în regiunile de dezvoltare
socio-economică, având la bază resursele umane şi materiale aflate în centrele universitare tradiţionale.
(2) În structura spitalelor regionale de urgenţă se află toate specialităţile chirurgicale şi medicale din structura spitalului judeţean din judeţul respectiv, precum şi infrastructura pentru investigaţii clinice şi paraclinice şi oricare altă specialitate unică, cu caracter de urgenţă, aflată în afara structurii spitalului judeţean din judeţul respectiv.
(3) Spitalele regionale şi judeţene de urgenţă au în structura lor unităţi de primire a urgenţelor.
(4) Conducerea şi organizarea unităţilor de primire a urgenţelor se va face conform normelor de aplicare a prezentului titlu.
(5) Medicii şi asistenţii şefi ai unităţilor de primire a urgenţelor nu pot fi sponsorizaţi şi/sau finanţaţi, direct sau indirect, pentru participare la conferinţe, congrese şi alte tipuri de manifestări de către firmele care comercializează produse farmaceutice şi/sau materiale sanitare sau firmele care reprezintă interesele acestora şi nici de către firmele de aparatură medicală. În situaţii speciale, bine justificate, se pot obţine excepţii doar cu aprobarea Ministrului Sănătăţii Publice.
(6) Spitalele municipale şi orăşeneşti pot avea compartimente de primire a urgenţelor sau camere de reanimare în zonele de recepţie a urgenţelor, ele urmând a fi deservite de personalul de gardă din spital şi/sau de medici de urgenţă special angajaţi.
(7) Spitalele regionale de urgenţă şi spitalele judeţene de urgenţă au în responsabilitate, prin unităţile de primire a urgenţelor, echipaje integrate publice de intervenţie prespitalicească terestră (SMURD) în colaborare cu structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi cu autorităţile publice locale care sunt coordonate de dispeceratele Sistemului naţional unic pentru apelul de urgenţă.
(8) Spitalele regionale de urgenţă au în responsabilitate echipaje integrate publice de salvare aeriană, respectând prevederile legale în vigoare.
(9) Implementarea prevederilor alin.(7) şi alin.(8) se realizează gradual, conform unui plan aprobat prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al ministrului administraţiei şi internelor, având la bază resursele materiale şi umane disponibile.
(10) Arondarea judeţelor la centrele regionale se efectuează pe baza ordinului ministrului sănătăţii publice, luând în considerare regiunile de dezvoltare socio-economică din care fac parte, precum şi distanţele aeriene şi terestre între un spital judeţean şi un anumit centru regional.
(11) În structura spitalelor regionale şi a spitalelor de urgenţă de grad II şi III funcţionează unităţi de primire a urgenţelor, corespunzătoare nivelului centrului în care se află şi numărului cazurilor de urgenţă asistate anual.
(12) Spitalele regionale de urgenţă au obligaţia de a monitoriza şi îndruma metodologic întreaga activitate de asistenţă medicală de urgenţă din regiunile pe care le deservesc.
(13) Modalităţile de monitorizare şi îndrumare, precum şi modalităţile de colectare a datelor se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 102. – (1) Spitalele judeţene de urgenţă, precum şi spitalele regionale de urgenţă au obligaţia de a accepta transferul pacienţilor aflaţi în stare critică dacă spitalul sau centrul unde se află pacientul respectiv nu are resursele umane şi/sau materiale necesare acordării asistenţei de urgenţă în mod corespunzător şi definitiv şi dacă transferul este necesar în vederea salvării vieţii pacientului.
(2) Centrele şi spitalele locale de urgenţă, precum şi spitalele judeţene de urgenţă organizează transferul pacienţilor critici în mod corespunzător, evitând întârzierile nejustificate, către un centru superior, dacă rezolvarea definitivă a cazului depăşeşte competenţele sau resursele spitalului în care se află aceştia.
(3) Protocoalele de transfer interclinic al pacientului critic se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Spitalele regionale şi cele judeţene de urgenţă precum şi spitalele de urgenţă din municipiul Bucureşti vor furniza dispeceratului de urgenţă, periodic sau la solicitare, datele necesare privind locurile şi resursele medicale disponibile pentru rezolvarea cazurilor de urgenţă.
(4) Criteriile de internare de urgenţă a pacienţilor care sunt consultaţi şi asistaţi în unităţile/compartimentele de primire a urgenţelor, precum şi criteriile de transfer de urgenţă către alte spitale vor fi stabilite prin normele de aplicare ale prezentului titlu.

Capitolul III
Acordarea asistenţei medicale private de urgenţă

Art. 103. – (1) Asistenţa medicală privată de urgenţă în faza prespitalicească este coordonată la nivelul dispeceratului propriu al furnizorului de servicii de către personal medical cu studii superioare.
(2) Asistenţa medicală privată de urgenţă în faza prespitalicească se organizează pe o zonă stabilită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca acesta să aibă mijloacele necesare acoperirii zonei respective în timpii prevăzuţi pentru serviciile publice pentru diferite categorii de urgenţă.
(3) Asistenţa medicală privată de urgenţă în faza prespitalicească este asigurată cu ambulanţe şi echipamente care respectă normele şi standardele minime impuse serviciilor publice de urgenţă prespitalicească.

Art. 104. – (1) Serviciile medicale private de urgenţă prespitalicească nu pot contracta serviciile publice în vederea acoperirii unor zone sau activităţi care nu pot fi acoperite prin capacitatea proprie.
(2) Serviciile medicale private spitaliceşti de urgenţă se organizează în structura spitalelor private, respectând standardele minime impuse de Ministerul Sănătăţii Publice pentru serviciile publice spitaliceşti de urgenţă.
(3) Serviciile medicale private de urgenţă spitalicească au obligaţia de a stabiliza oricare pacient care soseşte în serviciul respectiv, în stare critică sau cu acuze ce ridică suspiciunea unei afecţiuni acute grave, indiferent de capacitatea financiară a acestuia de a achita costurile tratamentului şi de calitatea sa de asigurat, acesta putând fi transportat la un spital public, în condiţii corespunzătoare, numai după stabilizarea funcţiilor vitale şi acordarea tratamentului de urgenţă.
(4) În cazul în care nu au în structură servicii de gardă, spitalele private au obligaţia să acorde primul ajutor şi să alerteze serviciile de urgenţă publice prin numărul unic pentru apeluri de urgeţă 1-1-2.

Capitolul IV
Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti

Art. 105. – (1) Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti sunt servicii publice cu personalitate juridică.
(2) Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti au ca scop principal acordarea asistenţei medicale de urgenţă şi transportul medical asistat, utilizând, după caz, personal medical superior şi/sau mediu calificat la diferite niveluri, precum şi conducători auto formaţi ca ambulanţieri.
(3) Personalul de intervenţie din cadrul serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti va purta echipamente de protecţie distincte conform normelor şi reglementărilor în vigoare.

Art. 106. – (1) Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti au în structura lor două compartimente distincte: compartimentul de asistenţă medicală de urgenţă şi transport medical asistat şi compartimentul de consultaţii de urgenţă şi transport sanitar neasistat.
(2) Compartimentul de asistenţă medicală de urgenţă are în dotare ambulanţe de tip B şi C şi alte mijloace de intervenţie autorizate în vederea asigurării asistenţei medicale de urgenţă cu sau fără medic.
(3) În cazul în care echipajele de urgenţă sunt fără medic ele vor funcţiona cu un asistent medical ca şef de echipaj. Echipajele pot include şi personal voluntar special pregătit.
(4) Ambulanţele tip B şi C şi celelalte mijloace de intervenţie specifice din cadrul compartimentului pentru urgenţe nu vor fi utilizate în scop de consultaţii de urgenţă la domiciliu sau transport sanitar neasistat al pacienţilor stabili, fără probleme medicale acute.

Art. 107. – (1) Compartimentul de asistenţă medicală de urgenţă efectuează şi transporturi medicale asistate ale pacienţilor critici şi ale celor cu accidentări sau îmbolnăviri acute, care necesită supraveghere din partea unui asistent medical sau medic şi monitorizarea cu echipamentele medicale specifice.
(2) Compartimentul de asistenţă medicală de urgenţă funcţionează în regim de aşteptare şi este finanţat din venituri proprii obţinute din contractele cu casele de asigurări de sănătate sau din alte surse în condiţiile legii, de la bugetul de stat pe bază de programe, din donaţii şi sponsorizări.
(3) Compartimentul de asistenţă medicală de urgenţă poate avea în organigramă personal medical cu studii superioare, personal medical cu studii medii, ambulanţieri, operatori registratori de urgenţă şi dispeceri/radiotelefonişti, precum şi alte categorii de personal necesare funcţionării compartimentului.

Art. 108. – (1) Compartimentul pentru consultaţii de urgenţă şi transport sanitar funcţionează ca structură distinctă în cadrul serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti, având în organigrama sa personal medical cu studii superioare, personal medical cu studii medii, conducători auto ambulanţieri şi alte categorii de personal necesare funcţionării acestuia.
(2) În dotarea compartimentului pentru consultaţii de urgenţă şi transport sanitar se află ambulanţe tip A1 şi A2, precum şi alte mijloace de transport autorizate conform standardelor şi reglementărilor naţionale şi europene, precum şi autoturisme de transport pentru medicii de gardă în vederea efectuării consultaţiilor la domiciliu.
(3) În cadrul compartimentului pentru consultaţii de urgenţă şi transport pot efectua gărzi şi medici de familie din afara structurii serviciilor de ambulanţă.
(4) Coordonarea activităţii de consultaţii de urgenţă se face prin dispeceratul medical de urgenţă ea putând fi realizată, unde este posibil, în colaborare cu medicii de familie.
(5) Compartimentul pentru consultaţii de urgenţă şi transport sanitar neasistat funcţionează în regim de gardă şi/sau ture de cel mult 12 ore.

Art. 109. – Activitatea de transport sanitar neasistat va fi efectuată de ambulanţieri şi asistenţi sau doar de ambulanţieri, după caz.

Art. 110. – (1) Activitatea de consultaţii de urgenţă la domiciliu şi cea de transport sanitar neasistat este finanţată din venituri proprii obţinute din contractele cu casele de asigurări de sănătate sau din alte surse în condiţiile legii, din donaţii şi sponsorizări.
(2) Activitatea de consultaţii de urgenţă la domiciliu şi de transport sanitar neasistat poate fi externalizată parţial sau total, ea putând fi contractată sau subcontractată de servicii private de ambulanţă şi de transport sanitar direct cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau sub forma unui subcontract cu serviciile publice de ambulanţă.
(3) Serviciile de reparaţii auto, aprovizionare, alimentare cu carburanţi, alimentare cu oxigen medicinal, piese auto şi curăţenie pot fi externalizate prin contract de parteneriat public-privat, contract de asociere prin participaţiune sau închirieri, sumele rezultate constituind venituri proprii ale serviciului de ambulanţă contractant.

Art. 111. – (1) Conducerea serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti este formată din:
a) manager general care poate fi medic, economist sau jurist cu studii în management;
b) director medical;
c) un comitet director format din managerul general, directorul medical, directorul economic, directorul tehnic, asistentul şef, medicii sau asistenţii coordonatori ai substaţiilor serviciului de ambulanţă, un reprezentant al autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi un reprezentant al autorităţilor publice locale.
(2) Membrii comitetului director vor fi numiţi de managerul general cu excepţia reprezentantului autorităţii de sănătate publică şi a reprezenatantului autorităţilor publice locale care vor fi numiţi de conducerile instituţiilor din care fac parte.
(3) Managerul general şi membrii comitetului director nu pot beneficia de sponsorizări şi/sau finanţări, direct sau indirect, pentru participare la conferinţe, congrese şi alte tipuri de manifestări de către firmele care comercializează produse farmaceutice şi/sau materiale sanitare sau firmele care reprezintă interesele acestora, firmele de aparatură medicală, precum şi firmele care comercializează ambulanţe şi alte vehicule de intervenţie sau reprezentanţii acestora. În situaţii speciale, bine justificate, se pot obţine excepţii doar cu aprobarea ministrului sănătăţii publice.
(4) Coordonarea activităţii compartimentului de urgenţă se realizează la nivel judeţean şi al municipiului Bucureşti de un medic specialist sau primar în medicină de urgenţă, anestezie-terapie intensivă sau cu atestat în domeniul asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească. La nivelul substaţiilor, în lipsa unui medic, compartimentul de urgenţă poate fi coordonat de un asistent medical.
(5) Coordonarea activităţii de consultaţii de urgenţă la domiciliu se va efectua de către un medic specialist sau medic primar în medicină de familie, medicină generală, pediatrie sau medicină internă.
(6) Coordonarea activităţii de transport sanitar neasistat se realizează de către un asistent medical.
(7) Managerul general încheie cu autoritatea de sănătate publică un contract de management pe o perioadă maximă de 3 ani. Postul de manager general se va ocupa prin concurs, contractul putând fi prelungit în urma evaluării activităţii depuse.
(8) Membrii comitetului director vor încheia un contract de administrare cu managerul general.
(9) Conţinutul contractului de management, precum şi al contractului de administrare, remunerarea şi îndemnizaţiile aferente managerului general şi membrilor comitetului director vor fi stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(10) Funcţia de manager general este incompatibilă cu:
a) exercitarea unor funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti, pe toată durata mandatului, precum şi cu deţinerea de orice alte funcţii salarizate;
b) deţinerea mai multor funcţii de manager salarizate sau nesalarizate;
c) deţinerea unei funcţii de conducere salarizată în cadrul Colegiului Medicilor din România, Colegiului Medicilor Dentişti din România, Colegiului Farmaciştilor din România, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, sau a filialelor locale ale acestora sau a organizaţiilor sindicale de profil.
(11) Constituie conflict de interese deţinerea de părţi sociale sau de acţiuni, personal sau de către rudele şi afinii până la gradul al IV-lea, la societăţi comerciale sau organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu serviciul de ambulanţă la care sunt angajaţi.
(12) Managerul general şi membrii comitetului director au obligaţia de a depune o declaraţie de interese, precum şi de a semna o declaraţie cu privire la incompatibilităţile prevăzute la alin. (10) în termen de 15 zile de la numirea în funcţie, la Ministerul Sănătăţii Publice. Aceste declaraţii vor fi actualizate ori de câte ori intervin schimbări care trebuie înscrise în ele. Actualizarea se face în termen de 30 de zile de la data începerii modificării sau încetării funcţiilor sau activităţilor. Declaraţiile se vor afişa pe site-ul serviciului de ambulanţă respectiv. Modelul declaraţiei de interese şi cel al declaraţiei referitoare la incompatibilităţi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Capitolul V
Serviciile mobile de urgenţă reanimare şi descarcerare (SMURD)

Art. 112. – Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare sunt structuri publice integrate de intervenţie, fără personalitate juridică, care funcţionează în organigrama inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, respectiv a Unităţii Speciale de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă având ca operator aerian structurile de aviaţie ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi, concomitent, după caz, în structura autorităţilor publice locale şi/sau a unor spitale judeţene şi regionale de urgenţă.

Art. 113. – (1) Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare au în structura lor, după caz, echipaje de intervenţie specializate în acordarea primului ajutor calificat, reanimarea, descarcerarea şi executarea operaţiunilor de salvare, inclusiv salvarea aeriană.
(2) Echipajele integrate de terapie intensivă mobilă din cadrul SMURD sunt formate din cel puţin 4 persoane din care un conducător auto pompier şi un medic special pregătit provenit dintr-o structură spitalicească de primire a urgenţelor. Celelalte persoane din echipajele integrate de terapie intensivă mobilă pot fi asigurate de inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, de autorităţile publice locale şi/sau de structurile spitaliceşti. În cadrul acestor echipaje pot acţiona şi voluntari special pregătiţi.
(3) Echipajele de prim ajutor sunt formate din cel puţin 3 persoane cu pregătire paramedicală din structura inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, Unitatea Specială de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă şi/sau din structura autorităţilor publice locale. Echipajele pot include şi personal voluntar special pregătit.
(4) Echipajele de salvare aeriană funcţionează conform reglementărilor specifice prevăzute de lege.
(5) Echipajele integrate de terapie intensivă mobilă au în dotare ambulanţe de tip C, conform standardelor şi reglementărilor naţionale şi europene.
(6) Echipajele de prim ajutor calificat au în dotare ambulanţe de tip B, echipate conform standardelor şi reglementărilor naţionale şi europene, inclusiv cu defibrilatoare semiautomate.
(7) Echipajele de prim ajutor calificat pot acţiona şi cu autospeciale de intervenţie din dotarea inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă respectiv ale Unităţii Speciale de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă, fără capacitate de transport pacient, cu condiţia de a fi dotate cu echipamentele specifice, inclusiv defibrilator semiautomat.

Art. 114. – (1) Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare, cu excepţia componentei de salvare aeriană, sunt coordonate operativ de inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, respectiv Unitatea Specială de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă, având ca medic şef un medic specialist sau primar în medicină de urgenţă sau anestezie-terapie intensivă, provenind dintr-o structură spitalicească de primire a urgenţelor dintr-un spital regional sau judeţean de urgenţă, după caz.
(2) Personalul din cadrul SMURD îşi desfăşoară activitatea zilnică purtând uniformele şi gradele profesionale şi/sau ierarhice specifice aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. Pentru intervenţie personalul va purta echipamente de protecţie distincte conform normelor şi reglementărilor în vigoare.
(3) Coordonarea activităţii zilnice de intervenţie a echipajelor SMURD se face prin dispeceratele integrate judeţene de urgenţă sau, după caz, prin dispeceratele medicale judeţene ale serviciilor de ambulanţă şi al municipiului Bucureşti.
(4) Echipajele de prim ajutor calificat pot fi dispecerizate direct, după caz, inclusiv de centrele 1-1-2 şi/sau de dispeceratele inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă pe baza unor protocoale încheiate în prealabil cu dispeceratele medicale ale serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti.
(5) În situaţia în care un echipaj de prim ajutor este dispecerizat direct de un centru 1-1-2 sau de un dispecerat al unui inspectorat pentru situaţii de urgenţă, dispeceratul medical va fi informat în momentul dispecerizării echipajului de prim ajutor, iar echipajul de prim ajutor va menţine legătura cu dispeceratul medical în vederea raportării şi coordonării medicale a activităţii echipajului.
(6) Echipajele de salvare aeriană vor fi alertate conform prevederilor legale în vigoare, ele putând fi alertate şi direct prin 1-1-2 urmând ca medicul de gardă să decidă oportunitatea intervenţiei pe baza informaţiilor obţinute de la centrul 1-1-2 şi de la dispeceratele medicale şi ale inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, de la Centrul Operaţional/punctele operaţionale ale Unităţii Speciale de Aviaţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor sau direct de la locul incidentului.

Art. 115. – (1) Activitatea Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare este finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerul Sănătăţii Publice şi al Ministerului Aministraţiei şi Internelor, de la bugetul autorităţilor publice locale, precum şi din alte surse prevăzute de lege, inclusiv donaţii şi sponsorizări.
(2) Activitatea cu caracter medical a echipajelor de terapie intensivă mobilă, de salvare aeriană, precum şi materialele consumabile pentru acordarea primului ajutor calificat utilizate de personalul paramedical al inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă şi al autorităţilor publice locale, este finanţată din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin spitalele care coordonează medical activitatea la nivel judeţean şi la nivelul municipiului Bucureşti, precum şi de la bugetul de stat şi prin alte surse financiare prevăzute în lege.
(3) Medicii şefi ai Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare nu pot beneficia de sponsorizări şi/sau finanţări, direct sau indirect, pentru participare la conferinţe, congrese şi alte tipuri de manifestări de către firmele care comercializează produse farmaceutice şi/sau materiale sanitare sau firmele care reprezintă interesele acestora, firmele de aparatură medicală şi nici de către firmele care comercializează ambulanţe şi alte vehicule de interveţie sau reprezentanţii acestora. În situaţii speciale, bine justificate, se pot obţine excepţii doar cu aprobarea, după caz, a ministrului sănătăţii publice sau a Ministrului Adminstraţiei şi Internelor.

Art. 116. – Dotarea cu echipamente şi mijloace de intervenţie a Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare va fi asigurată de Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi de autorităţile publice locale. Achiziţionarea acestora poate fi realizată inclusiv prin sistem leasing sau credit în condiţiile legii.

Capitolul VI
Asistenţa de urgenţă în caz de accidente colective, calamităţi şi dezastre în faza prespitalicească

Art. 117. – (1) Asistenţa de urgenţă în cazul accidentelor colective, calamităţilor şi dezastrelor va fi coordonată de inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă, respectiv al municipiului Bucureşti sau direct de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă conform planurilor naţionale aprobate.
(2) Pentru situaţii de accidente colective, calamitaţi sau dezastre, cu urmări deosebit de grave, se vor întocmi planuri de acţiune comune şi cu celelalte institutii cu atribuţii în domeniu, care vor fi puse în aplicare la solicitarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.
(3) În situaţii de accidente colective, calamităţi sau dezastre, cu urmări deosebit de grave, acordarea asistenţei la nivel spitalicesc se va face şi în unităţile spitaliceşti aparţinând ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie.

Art. 118. – (1) Serviciile publice de urgenţă prespitalicească intră cu toate forţele planificate sub comanda unică a inspectorului şef pentru situaţii de urgenţă din judeţul respectiv care se subordonează direct prefectului judeţului şi inspectorului general al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.
(2) Inspectorul general pentru situaţii de urgenţă poate solicita serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti, precum şi celorlalte ministere şi instituţii cu reţea sanitară proprie punerea la dispoziţie a mijloacelor şi a personalului necesar intervenţiilor în cazul unor accidente colective, calamităţi sau dezastre, pe durată determinată.
(3) Medicii directori ai serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti au obligaţia organizării sprijinului solicitat de inspectoratele pentru situaţii de urgenţă.
(4) Medicii directori ai serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti, precum şi medicii şefi ai unităţilor SMURD fac parte din comitetele judeţene şi al municipiului Bucureşti pentru situaţii de urgenţă.

Art. 119. – (1) Din momentul direcţionării echipajelor către un accident colectiv sau o zonă calamitată, încetează toate activităţile din cadrul serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti care nu au caracter de urgenţă. Echipajele de transport sanitar neasistat şi de consultaţii de urgenţă vor fi direcţionate către compartimentul de urgenţă.
(2) Directorul serviciului de ambulanţă judeţean, precum şi cel al municipiului Bucureşti au obligaţia de a dispune realizarea condiţiilor necesare pentru îndeplinirea tuturor prevederilor planului de acţiune în caz de necesitate. Pentru rezolvarea cazurilor curente dispeceratul judeţean sau al municipiului Bucureşti păstrează un număr minim de echipaje de urgenţă, iar dacă situaţia o impune, se alertează personalul din turele libere.
(3) Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti împreună cu inspectoratele pentru situaţii de urgenţă întocmesc planul de acţiune în situaţii de urgenţă pe baza listelor cu mijloacele din dotare, precum şi cu personalul acestora transmise de toate instituţiile cu atribuţii în domeniu.
(4) Echipajele din cadrul Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare sunt direcţionate cu prioritate către zona calamitată sau către accidentul colectiv ca echipaje de prim răspuns împreună cu echipajele de ambulanţă disponibile.
(5) Inspectorul general al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă poate dispune echipajelor SMURD dintr-un judeţ participarea la intervenţie la un accident colectiv sau o zonă calamitată din alt judeţ. La nevoie, el poate dispune, cu acordul preşedintelui Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă al Ministerului Sănătăţii Publice, participarea la intervenţii, în alt judeţ, a unor echipaje ale serviciilor publice sau private de ambulanţă dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti.
(6) Inspectorii şefi ai inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, la nevoie, pot solicita sprijinul serviciilor private de ambulanţă în condiţiile stabilite prin lege.
(7) În cazul epidemiilor şi/sau pandemiilor, coordonarea activităţii de intervenţie se face de către comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă sau Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă al Ministerului Sănătăţii Publice, după caz, potrivit legii.

Art. 120. – (1) Serviciile private de ambulanţă au obligaţia de a răspunde solicitării comitetelor judeţene/al municipiului Bucureşti, respectiv Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă al Ministerului Sănătăţii Publice ori Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă în caz de accident colectiv, calamităţi naturale sau dezastre, contravaloarea cheltuielilor rezultate fiind decontată, la tarifele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, din bugetul de stat sau din bugetul local.
(2) Inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă şi cel al municipiului Bucureşti păstrează unităţile mobile de intervenţie la accidente colective şi dezastre, aflate în dotarea lor, în stare de funcţionare, prin Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare, în colaborare cu serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti, după caz.
(3) Serviciile medicale publice de urgenţă prespitalicească care răspund de unităţile mobile pentru accidente colective şi dezastre se asigură că aparatura medicală este în stare de funcţionare şi că unitatea este dotată cu medicamente şi materiale, aflate în termen de valabilitate, suficiente pentru îngrijirea unui număr de minimum 20 de persoane aflate în stare critică.
(4) Managerii generali şi directorii medicali ai serviciilor de ambulanţă judeţene şi a municipiului Bucureşti, medicii şefi ai Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare, precum şi medicii şefi ai unităţilor de primire a urgenţelor vor urma cursuri în managementul dezastrelor organizate de Ministerul Sănătăţii Publice şi/sau Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Art. 121. – Finanţarea exerciţiilor, a pregătirii şi a intervenţiilor în caz de accidente colective, calamitaţi sau dezastre se face de la bugetul de stat şi bugetul autorităţilor publice locale.

Capitolul VII
Dispoziţii finale

Art. 122. – Normele de aplicare ale prevederilor prezentului titlu se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi ministrului administraţiei şi internelor în termen de 3 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 123. – În scopul apărării dreptului cetăţenilor la sănătate, securitate şi viaţă, precum şi în scopul prevenirii şi limitării consecinţelor unei calamităţi naturale sau ale unui dezastru, personalului din cadrul serviciilor publice de urgenţă spitaliceşti şi prespitaliceşti i se interzice participarea la greve sau la alte acţiuni revendicative menite să afecteze activitatea prin scăderea capacităţii de intervenţie sau a calităţii actului medical, organizate de sindicate sau de alte organizaţii, în timpul programului de lucru, normal sau prelungit.

Art. 124. – Prevederile art. 87 alin. (8) şi art. 92 alin. (3) vor fi implementate gradual conform normelor de aplicare ale prezentului titlu luând în considerare resursele şi planurile de dezvoltare astfel încât termenul final să nu depăşească anul 2014.

Art. 125. – Nerespectarea prevederilor acestui titlu atrage răspunderea juridică a persoanelor vinovate, în condiţiile legii.

TITLUL V
Asistenţa medicală comunitară

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 126. – (1) Dispoziţiile prezentului titlu reglementează serviciile şi activităţile din domeniul asistenţei medicale comunitare.
(2) Asistenţa medicală comunitară cuprinde ansamblul de activităţi şi servicii de sănătate organizate la nivelul comunităţii pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului, în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de viaţă şi care se acordă în sistem integrat cu serviciile sociale.

Art. 127. – (1) Asistenţa medicală comunitară presupune un ansamblu integrat de programe şi servicii de sănătate centrate pe nevoile individuale ale omului sănătos şi bolnav, acordate în sistem integrat cu serviciile sociale.
(2) Programele şi serviciile de asistenţă medicală comunitară se realizează în concordanţă cu politicile şi strategiile Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, ale altor instituţii ale autorităţii locale cu responsabilităţi în domeniu, precum şi cu cele ale autărităţilor locale.

CAPITOLUL II
Organizarea şi funcţionarea asistenţei medicale comunitare

Art. 128. – (1) Pentru coordonarea programelor naţionale de asistenţă medicală comunitară se înfiinţează Comisia Interdepartamentală pentru Asistenţă Medicală Comunitară aflată în subordinea primului-ministru, numită în continuare Comisie.
(2) Comisia se constituie dintr-un preşedinte şi un număr impar de membri, reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi ai organizaţiilor sau asociaţilor autorităţilor locale.
(3) Atribuţiile, regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi componenţa nominală a Comisiei se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Art. 129. – (1) Comisia se întruneşte în şedinţe ordinare de două ori pe an şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie.
(2) Comisia primeşte sinteza rapoartelor anuale privind problemele medico-sociale de la nivelul comunităţilor.

Art. 130. – Comisia are următoarele atribuţii:
a) realizează strategia naţională în domeniul asistenţei medicale comunitare;
b) întocmeşte lista de priorităţi care să răspundă nevoilor identificate la nivelul comunităţilor;
c) propune ordonatorului de credite necesarul de fonduri pentru desfăşurarea activităţilor din domeniul asistenţei medicale comunitare.

Art. 131. – Comisia îşi realizează atribuţiile prevăzute la art. 130 cu suportul Unităţii de Management a Programelor de Asistenţă Medicală Comunitară.
Art. 132. – (1) Pentru realizarea programelor naţionale de asistenţă medicală comunitară se înfiinţează Unitatea de Management a Programelor de Asistenţă Medicală Comunitară (UMPAMC) în cadrul Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar, numită în continuare UMPAMC.
(2) UMPAMC are drept atribuţie principală sprijinul tehnic şi metodologic pentru Comisia Interdepartamentală pentru Asistenţă Medicală Comunitară.

Art. 133. – Pentru realizarea atribuţiilor, UMPAMC poate solicita expertiza şi suportul tehnic al specialiştilor din instituţiile aflate în subordinea şi/sau coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Autorităţii Naţionale de Protecţie a Drepturilor Copilului, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Finanţelor Publice şi a altor organe ale autorităţii centrale cu responsabilităţi în domeniu.

Art. 134. – Programele naţionale de asistenţă medicală comunitară se derulează prin instituţiile aflate în subordinea şi/sau coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ministerelor şi institutiilor cu reţea sanitară proprie.

CAPITOLUL III
Beneficiarii, obiectivele şi acordarea serviciilor şi activităţilor de asistenţă medicală comunitară

Art. 135. – (1) Beneficiarul serviciilor şi activităţilor de asistenţă medicală comunitară este comunitatea dintr-o arie geografică definită, precum: judeţul, oraşul, comuna, satul, după caz, iar în cadrul acesteia în mod deosebit categoriile de persoane vulnerabile.
(2) Categoriile de persoane vulnerabile sunt persoanele care se găsesc în următoarele situaţii:
a) nivel economic sub pragul sărăciei;
b) şomaj;
c) nivel educaţional scăzut;
d) diferite dizabilităţi, boli cronice;
e) boli aflate în faze terminale care necesită tratamente paleative;
f) graviditate;
g) vârsta a treia;
h) vârstă sub 5 ani;
i) fac parte din familii monoparentale.

Art. 136. – (1) Serviciile şi activităţile de asistenţă medicală comunitară sunt derulate de următoarele categorii profesionale:
a) asistent social;
b) asistent medical comunitar;
c) mediator sanitar;
d) asistent medical comunitar de psihiatrie;
e) asistent medical de îngrijiri la domiciliu.
(2) Categoriile profesionale prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) se încadrează cu contract individual de muncă pe perioadă determinată la unităţile sanitare desemnate, iar cheltuielile de personal se suportă în cadrul programelor naţionale de sănătate.
(3) Categoriile profesionale prevăzute la alin. (1) colaborează cu autorităţile locale şi cu serviciile de asistenţă medicală şi socială.
(4) Categoriile profesionale care activează în domeniul asistenţei medicale comunitare se includ în Clasificarea Ocupaţiilor din România (C.O.R.).
Art. 137. – Obiectivele generale ale serviciilor şi activităţilor de asistenţă medicală comunitară sunt:
a) implicarea comunităţii în identificarea problemelor medico-sociale ale acesteia;
b) definirea şi caracterizarea problemelor medico-sociale ale comunităţii;
c) dezvoltarea programelor de intervenţie, privind asistenţa medicală comunitară, adaptate nevoilor comunităţii;
d) monitorizarea şi evaluarea serviciilor şi activităţilor de asistenţă medicală comunitară;
e) asigurarea eficacităţii acţiunilor şi a eficienţei utilizării resurselor.

Art. 138. – Obiectivele generale ale asistenţei medicale comunitare sunt:
a) educarea comunităţii pentru sănătate;
b) promovarea sănătăţii reproducerii şi a planificării familiale;
c) promovarea unor atitudini şi comportamente favorabile unui stil de viaţă sănătos;
d) educaţie şi acţiuni direcţionate pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos;
e) activităţi de prevenire şi profilaxie primară, secundară şi terţiară;
f) activităţi medicale curative, la domiciliu, complementare asistenţei medicale primare, secundare şi terţiare;
g) activităţi de consiliere medicală şi socială;
h) dezvoltarea serviciilor de îngrijire medicală la domiciliu a gravidei, nou-născutului şi mamei, a bolnavului cronic, a bolnavului mintal şi a bătrânului;
i) activităţi de recuperare medicală.

CAPITOLUL IV
Finanţare

Art. 139. – Finanţarea programelor de asistenţă comunitară se realizează cu fonduri din bugetul de stat, bugetul autorităţilor locale, precum şi din alte surse, inclusiv donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii.

CAPITOLUL V
Dispoziţii finale

Art. 140. – Ministerul Sănătăţii Publice va elabora, în colaborare cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, norme de aplicare a prezentului titlu, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

TITLUL VI
Efectuarea prelevării şi transplantul
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană,
în scop terapeutic

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 141. – Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se fac în scop terapeutic, în condiţiile prezentului titlu.

Art. 142. – În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarele semnificaţii:
a) celulă – unitatea elementară anatomică şi funcţională a materiei vii. În sensul prezentei legi, termenul celulă/celule se referă la celula umană individuală sau o colecţie de celule umane, care nu sunt unite prin nici o formă de substanţă intercelulară;
b) ţesut – gruparea de celule diferenţiată, unite prin substanţă intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică şi funcţională;
c) organ – partea diferenţiată în structura unui organism, adaptată la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprie;
d) prelevare – recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană sănătoase morfologic şi funcţional, cu excepţia autotransplantului de celule stem hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant;
e) transplant – acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, ţesut sau celulă. Reglementările cuprinse în prezenta lege se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro;
f) donator – subiectul în viaţă sau decedat, de la care se prelevează organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru utilizare terapeutică;
g) primitor – subiectul care beneficiază de transplant de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule.

Art. 143. – Coordonarea, supravegherea, aprobarea şi implementarea oricăror dispoziţii privind activitatea de transplant revin Agenţiei Naţionale de Transplant.

CAPITOLUL II
Donarea şi donatorul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

Art. 144. – Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatorul în viaţă se face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viaţă, având capacitate de exerciţiu deplină, după obţinerea consimţământului informat, scris, liber, prealabil şi expres al acestora, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1. Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la persoane fără capacitate de exerciţiu;
b) consimţământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat de către medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate, asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan fizic, psihic, familial şi profesional, rezultate din actul prelevării;
c) donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării;
d) prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
e) donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură;
f) donatorul şi primitorul vor semna un act legalizat, prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist şi nu constituie obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1.

Art. 145. – (1) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la potenţiali donatori minori în viaţă, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta lege.
(2) Prin derogare de la alin. (1), în cazul în care donatorul este minor, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani şi cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinţilor, tutorelui sau al curatorului. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal;
b) în cazul donatorului care are cel puţin 14 ani, consimţământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în faţa preşedintelui tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul, după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară competentă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 2.
(3) Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare.

Art. 146. – (1) Prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de la donatorul viu se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul; această comisie va evalua motivaţia donării şi va controla respectarea drepturilor pacienţilor, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1.
(2) Comisia de avizare a donării de la donatorul viu va avea următoarea componenţă: un medic cu pregătire în bioetică din partea colegiului medicilor judeţean sau al municipiului Bucureşti, un psiholog sau un medic psihiatru şi un medic primar, angajat al spitalului şi având atribuţii de conducere în cadrul acestuia, neimplicat în echipa de transplant.
(3) Această comisie va funcţiona conform unui regulament emis de către Agenţia Naţională de Transplant, cu consultarea Comisiei de Bioetică a Ministerului Sănătăţii Publice. Regulamentul va fi aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(4) Comisia va evalua atât donatorul cât şi primitorul care vor fi supuşi unui examen psihologic şi/sau psihiatric, având ca scop testarea capacităţii de exerciţiu, precum şi stabilirea motivaţiei donării.
(5) Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de către un specialist, psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectuează transplantul, cât şi de familiile donatorului şi primitorului.
(6) Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul acestei comisii.
(7) Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificaţi.
(8) Dacă donatorul nu doreşte să-şi divulge identitatea, se va respecta confidenţialitatea donării, cu excepţia cazurilor în care declararea identităţii este obligatorie prin lege.

Art. 147. – Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatorul decedat se face în următoarele condiţii:
1. se defineşte ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea cardio-respiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de către doi medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, prevăzut în anexa nr. 6, excepţie făcând situaţiile fără echivoc;
2. se defineşte ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii cerebrale prevăzut în anexa nr. 3;
3. declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană;
4. prelevarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimţământul scris a cel puţin unu dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră. În absenţa acestora, consimţământul va fi luat de la persoana autorizată, în mod legal, conform legislaţiei în domeniu, să îl reprezinte pe defunct; în ambele situaţii se procedează conform modelului prevăzut în anexa nr. 4;
5. prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, conform modelului prevăzut în anexa nr.5;
6. prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată
şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de către medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul naţional al celor care refuză să doneze organe, ţesuturi şi celule. Actul de refuz al donării, avizat de către medicul de familie, va fi prezentat, de către aparţinători, coordonatorului de transplant.

Art. 148. – (1) Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatori decedaţi se efectuează numai după un control clinic şi de laborator care să excludă orice boală infecţioasă, o posibilă contaminare sau alte afecţiuni care reprezintă un risc pentru primitor, conform protocoalelor stabilite pentru fiecare organ, ţesut sau celulă în parte.
(2) Repartiţia organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană prelevate la nivel naţional se efectuează de către Agenţia Naţională de Transplant, în funcţie de regulile stabilite de aceasta privind alocarea organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană în cadrul sistemului de transplant din România.
(3) În condiţiile în care pe teritoriul naţional nu există nici un primitor compatibil cu organele, ţesuturile şi celulele de origine umană disponibile, acestea pot fi alocate în reţeaua internaţională de transplant, pe baza unei autorizaţii speciale emise de către Agenţia Naţională de Transplant, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7.
(4) Ţesuturile şi celulele de origine umană prelevate pot fi utilizate imediat pentru transplant sau pot fi procesate şi depozitate în băncile de ţesuturi şi celule, acreditate sau agreate de către Agenţia Naţională de Transplant.
(5) Transplantul de ţesuturi sau celule de origine umană se efectuează numai din băncile acreditate sau agreate de către Agenţia Naţională de Transplant.
(6) Fiecare prelevare de organ, ţesut sau celulă de origine umană este anunţată imediat şi înregistrată în Registrul naţional de transplant, conform procedurilor stabilite de către Agenţia Naţională de Transplant.
(7) Medicii care au efectuat prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană decedată vor asigura restaurarea cadavrului şi a fizionomiei sale prin îngrijiri şi mijloace specifice, inclusiv chirurgicale dacă este necesar, în scopul obţinerii unei înfăţişări demne a corpului defunctului.
(8) Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în cazuri medico-legale, se face numai cu consimţământul medicului legist şi nu trebuie să compromită rezultatul autopsiei medico-legale, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8.
(9) Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi, celule de origine umană, se face numai pe baza autorizaţiei speciale emisă de către Agenţia Naţională de Transplant, după modelul prevăzut în anexa nr. 7, respectiv anexa nr. 9, conform legislaţiei vamale.
(10) Se interzice divulgarea oricărei informaţii privind identitatea donatorului cadavru, precum şi a primitorului, exceptând cazurile în care familia donatorului, respectiv primitorul sunt de acord, precum şi cazurile în care declararea identităţii este obligatorie prin lege. Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificaţi.
(11) Agenţia Naţională de Transplant poate acorda servicii funerare şi/sau transportul cadavrului, în cazul donatorilor de la care s-au prelevat organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule.
(12) După fiecare prelevare de organe, ţesuturi şi/sau celule de la donatorii cadavru se vor completa, cu datele din momentul prelevării, Fişa de declarare a donatorului şi Fişa de prelevare de organe şi ţesuturi, prevăzute în anexa nr. 10.
(13) Agenţia Naţională de Transplant stabileşte un sistem de vigilenţă pentru raportarea, investigarea, înregistrarea şi transmiterea informaţiilor despre incidentele grave şi reacţiile adverse severe care pot influenţa calitatea şi siguranţa organelor, ţesuturilor şi celulelor, ce pot fi datorate procurării, testării, procesării, stocării şi distribuţiei acestora, astfel încât orice reacţie adversă severă observată în timpul sau după procedura de transplant ar putea fi legată de calitatea şi siguranţa organelor, ţesuturilor şi celulelor.

CAPITOLUL III
Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

Art. 149. – Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se efectuează numai în scop terapeutic.

Art. 150. – Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se efectuează cu consimţământul scris al primitorului, după ce acesta a fost informat asupra riscurilor şi beneficiilor procedeului, conform modelului prevăzut în anexa nr. 11.

Art. 151. – (1) În cazul în care primitorul este în imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul, acesta poate fi dat în scris de către unul din membrii familiei sau de către reprezentantul legal al acestuia, conform modelului prevăzut în anexa nr. 11.
(2) În cazul primitorului aflat în imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul, transplantul se poate efectua fără consimţământul prevăzut anterior dacă, datorită unor împrejurări obiective, nu se poate lua legătura în timp util cu familia ori cu reprezentantul legal al acestuia, iar întârzierea ar conduce inevitabil la decesul pacientului.
(3) Situaţia descrisă la alin. (2) va fi consemnată de către medicul şef de secţie şi de către medicul curant al pacientului, în formularul prevăzut în anexa nr. 12.

Art. 152. – În cazul minorilor sau persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul va fi dat de către părinţi sau de către celelalte persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora, după caz, conform modelului prevăzut în anexa 13.

CAPITOLUL IV
Finanţarea activităţii de transplant

Art. 153. – Costul investigaţiilor, spitalizării, intervenţiilor chirurgicale, medicamentelor, materialelor sanitare, al îngrijirilor postoperatorii, precum şi cheltuielile legate de coordonarea de transplant se pot deconta după cum urmează:
a) din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru pacienţii incluşi în programul naţional de transplant;
b) de la bugetul de stat, pentru pacienţii incluşi în programul naţional de transplant;
c) prin contribuţia personală a pacientului sau, pentru el, a unui sistem de asigurări voluntare de sănătate;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice sau juridice, organizaţii neguvernamentale sau alte organisme interesate.

CAPITOLUL V
Sancţiuni

Art. 154. – Organizarea şi efectuarea prelevării de organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul transplantului, în alte condiţii decât cele prevăzute de prezentul titlu, constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale.

Art. 155. – Prelevarea sau transplantul de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană fără consimţământ dat în condiţiile prezentului titlu, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani.

Art. 156. – Fapta persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, solicitată în condiţiile legii, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Art. 157. – (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani fapta persoanei de a dona organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.
(2) Determinarea cu rea-credinţă sau constrângerea unei persoane să doneze organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
10 ani.
(3) Publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obţinerii de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană, precum şi publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule umane în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terţe persoane fizice sau juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Art. 158. – (1) Organizarea şi/sau efectuarea prelevării de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infracţiunea de trafic de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi cumpărarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obţinerii unui profit.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Art. 159. – Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi, celule de origine umană fără autorizaţia specială emisă de către Agenţia Naţională de Transplant constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

CAPITOLUL V
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 160. – (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se efectuează de către medici de specialitate, în unităţi sanitare publice sau private autorizate de către Ministerul Sănătăţii Publice şi acreditate, la propunerea Agenţiei Naţionale de Transplant.
(2) Condiţiile de acreditare a unităţilor sanitare prevăzute la alin (1) sunt stabilite de către Agenţia Naţională de Transplant, iar acreditarea se face prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Criteriile de acreditare vor fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentului titlu, în conformitate cu legislaţia europeană în domeniu.
(3) Agenţia Naţională de Transplant poate suspenda sau revoca acreditarea în cazul în care inspecţiile efectuate împreună cu autoritatea naţională competentă în domeniul securităţii sanitare a produselor de origine umană pentru utilizare terapeutică constată că unitatea sanitară respectivă nu respectă prevederile legale în vigoare. Inspecţiile vor fi efectuate periodic, iar intervalul dintre două inspecţii nu trebuie să depăşească 2 ani.
(4) Unităţile sanitare acreditate vor stabili un sistem de identificare a fiecărui act de donare, prin intermediul unui cod unic, precum şi fiecărui produs asociat cu el. Pentru ţesuturi şi celule este necesară etichetarea codificată care să permită stabilirea unei legături de la donator la primitor şi invers. Informaţiile vor fi păstrate cel puţin 30 ani.
(5) Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de procesare şi/sau utilizare de ţesuturi şi/sau celule vor păstra o înregistrare a activităţii lor, incluzând tipurile şi cantităţile de ţesuturi şi/sau celule procurate, testate, conservate, depozitate, distribuite sau casate, precum şi originea şi destinaţia acestor ţesuturi şi/sau celule pentru utilizare umană. Ele vor trimite anual un raport de activitate Agenţiei Naţionale de Transplant.

Art. 161. – Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de transplant tisular şi/sau celular vor trebui să desemneze o persoană responsabilă pentru asigurarea calităţii ţesuturilor şi/sau celulelor procesate şi/sau utilizate în conformitate cu legislaţia europeană şi cea română în domeniu. Standardul de instruire profesională a acestei persoane va fi stabilit prin norme.

Art. 162. – Normele metodologice de aplicare a prezentului titlu vor fi elaborate în termen de 90 de zile de la publicarea legii şi vor fi aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 163. – Anexele nr. 1- 13 fac parte integrantă din prezenta lege.

Art. 164. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, Legea nr.2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 13 ianuarie 1998, cu modificările ulterioare şi art. 17 alin.(3), art.21, art.23, art.25 din Legea
nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.222 din
3 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.
Prevederile acestui titlu transpun Directiva 23/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 asupra stabilirii standardelor de calitate şi siguranţă asupra donării, procurării, testării, procesării, conservării, depozitării şi distribuirii ţesuturilor şi celulelor umane.

TITLUL VII
Spitalele

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 165. – (1) Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care furnizează servicii medicale.
(2) Spitalul poate fi public, public cu secţii private sau privat. Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.
(3) Secţiile private ale spitalelor publice sau spitalele private pot furniza servicii medicale cu plată.
(4) Serviciile medicale acordate de spital pot fi preventive, curative, de recuperare şi/sau paleative.
(5) Spitalele participă la asigurarea stării de sănătate a populaţiei.
(6) Competenţele pe tipuri de spitale se stabilesc în conformitate cu criteriile Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice, iar pentru spitalele din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie şi cu avizul ministrului de resort sau al conducătorului instituţiei.

Art. 166. – (1) Activităţile organizatorice şi funcţionale cu caracter medico-sanitar din spitale sunt reglementate şi supuse controlului Ministerului Sănătăţii Publice, iar în spitalele din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, controlul este efectuat de structurile specializate ale acestora.
(2) Spitalul poate furniza servicii medicale numai dacă funcţionează în condiţiile autorizaţiei de funcţionare, în caz contrar, activitatea spitalelor se suspendă, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 167. – (1) În spital se pot desfăşura şi activităţi de învăţământ medico-farmaceutic, postliceal, universitar şi postuniversitar, precum şi activităţi de cercetare ştiinţifică medicală. Aceste activităţi se desfăşoară sub îndrumarea personalului didactic care este integrat în spital. Activităţile de învăţământ şi cercetare vor fi astfel organizate încât să consolideze calitatea actului medical, cu respectarea drepturilor pacienţilor, a eticii şi deontologiei medicale.
(2) Colaborarea dintre spitale şi instituţiile de învăţământ superior medical, respectiv unităţile de învăţământ medical, se desfăşoară pe bază de contract, încheiat conform metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei şi cercetării.
(3) Cercetarea ştiinţifică medicală se efectuează pe bază de contract de cercetare, încheiat între spital şi finanţatorul cercetării.
(4) Spitalele au obligaţia să desfăşoare activitatea de educaţie medicală şi cercetare (EMC) pentru medici, asistenţi medicali şi alt personal. Costurile acestor activităţi sunt suportate de personalul beneficiar. Spitalul public poate suporta astfel de costuri, în condiţiile alocărilor bugetare.

Art. 168. – (1) Spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(2) Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.

Art. 169. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice reglementează şi aplică măsuri de creştere a eficienţei şi calităţii serviciilor medicale şi de asigurare a accesului echitabil al populaţiei la serviciile medicale.
(2) Pentru asigurarea dreptului la ocrotirea sănătăţii, Ministerul Sănătăţii Publice propune, o dată la 3 ani, Planul naţional de paturi, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 170. – (1) Orice spital are obligaţia de a acorda primul ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă oricărei persoane care se prezintă la spital, dacă starea sănătăţii persoanei este critică. După stabilizarea funcţiilor vitale, spitalul va asigura, după caz, transportul obligatoriu medicalizat la o altă unitate medico-sanitară de profil.
(2) Spitalul va fi în permanenţă pregătit pentru asigurarea asistenţei medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale şi alte situaţii de criză şi este obligat să participe cu toate resursele la înlăturarea efectelor acestora.
(3) Cheltuielile efectuate de unităţile spitaliceşti, în cazurile menţionate la alin. (2), se rambursează de la bugetul de stat, prin bugetele ministerelor sau instituţiilor în reţeaua cărora funcţionează, prin hotărâre a Guvernului, în termen de maximum 30 de zile de la data încetării cauzei care le-a generat.

Capitolul II
Organizarea şi funcţionarea spitalelor

Art. 171. – (1) Spitalele se organizează şi funcţionează, pe criteriul teritorial, în spitale regionale, spitale judeţene şi spitale locale (municipale, orăşeneşti sau comunale).
(2) Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de specificul patologiei, în spitale generale, spitale de urgenţă, spitale de specialitate şi spitale pentru bolnavi cu afecţiuni cronice.
(3) Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul proprietăţii, în:
a) spitale publice, organizate ca instituţii publice;
b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;
c) spitale publice în care funcţionează şi secţii private.
(4) Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice medicale, spitalele pot fi:
a) spitale clinice cu secţii universitare;
b) institute.

Art. 172. – (1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) spitalul regional – spitalul clinic judeţean care deţine competenţele şi resursele umane şi materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor medicale complete pentru cazurile medicale complexe, mai ales în cazul urgenţelor şi al pacienţilor aflaţi în stare critică, pentru cazurile ce nu pot fi rezolvate la nivel local, în spitalele municipale şi orăşeneşti, la nivelul judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile din judeţele arondate, ce nu pot fi rezolvate complet la nivelul spitalelor judeţene, din cauza lipsei de resurse materiale şi/sau umane sau din cauza complexităţii cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare;
b) spitalul judeţean – spitalul general organizat în reşedinţa de judeţ, cu o structură complexă de specialităţi medico-chirurgicale, cu unitate de primire urgenţe, care asigură urgenţele medico-chirurgicale şi acordă asistenţă medicală de specialitate, inclusiv pentru cazurile grave din judeţ care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale;
c) spitalul local – spitalul general care acordă asistenţă medicală de specialitate în teritoriul unde funcţionează, respectiv municipiu, oraş, comună;
d) spitalul de urgenţă – spitalul care dispune de o structură complexă de specialităţi, dotare cu aparatură medicală corespunzătoare, personal specializat, având amplasament şi accesibilitate pentru teritorii extinse. În structura spitalului de urgenţă funcţionează obligatoriu o structură de urgenţă (U.P.U., C.P.U) care, în funcţie de necesităţi, poate avea şi un serviciu mobil de urgenţă - reanimare şi transport medicalizat;
e) spitalul general – spitalul care are organizate în structură, de regulă, două din specialităţile de bază, respectiv medicină internă, pediatrie, obstetrică-ginecologie, chirurgie generală;
f) spitalul de specialitate – spitalul care asigură asistenţă medicală într-o specialitate în conexiune cu alte specialităţi complementare;
g) spitalul pentru bolnavi cu afecţiuni cronice – spitalul în care durata de spitalizare este prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu afecţiuni cronice şi probleme sociale vor fi preluaţi de către unităţile de asistenţă medico-sociale, precum şi de către aşezămintele de asistenţă socială prevăzute de lege, după evaluarea medicală;
h) spitalul clinic – spitalul care are în componenţă secţii clinice universitare care asigură asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ medical superior acreditată. Institutele, centrele medicale şi spitalele de specialitate, care au în componenţă o secţie clinică universitară sunt spitale clinice. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;
i) secţiile clinice universitare – secţiile de spital în care se desfăşoară activităţi de asistenţă medicală, învăţământ medical, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie medicală continuă (EMC). În aceste secţii este încadrat cel puţin un cadru didactic universitar, prin integrare clinică. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;
j) institutele şi centrele medicale clinice – unităţi de asistenţă medicală de specialitate în care se desfăşoară şi activitate de învăţământ şi cercetare ştiinţifică medicală, de îndrumare şi coordonare metodologică pe domeniile lor de activitate, precum şi de educaţie medicală continuă; pentru asistenţa medicală de specialitate se pot organiza centre medicale în care nu se desfăşoară activitate de învăţământ medical şi cercetare ştiinţifică;
k) unităţile de asistenţă medico-sociale – instituţii publice specializate, în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale, precum şi servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale;
l) sanatoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură asistenţă medicală utilizând factori curativi naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi mijloace terapeutice;
m) preventoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi combaterea tuberculozei la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de tuberculoză stabilizaţi clinic şi necontagioşi;
n) centrele de sănătate – unităţi sanitare cu paturi care asigură asistenţă medicală de specialitate pentru populaţia din mai multe localităţi apropiate, în cel puţin două specialităţi.
(2) În sensul prezentului titlu în categoria spitalelor se includ şi următoarele unităţi sanitare cu paturi: institute şi centre medicale, sanatorii, preventorii, centre de sănătate şi unităţi de asistenţă medico-socială.

Art. 173. – (1) Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz: secţii, laboratoare, servicii de diagnostic şi tratament, compartimente, servicii sau birouri tehnice, economice şi administrative, serviciu de asistenţă prespitalicească şi transport urgenţe, structuri de primiri urgenţe şi alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(2) Spitalele pot avea în componenţa lor structuri care acordă servicii ambulatorii de specialitate, servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la domiciliu, servicii paraclinice ambulatorii. Furnizarea acestor servicii se negociază şi se contractează în mod distinct cu casele de asigurări de sănătate sau cu terţi în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti sau din fondurile alocate pentru serviciile respective.

Art. 174. – (1) Spitalele publice se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de către Ministerul Sănătăţii Publice, cu avizul consiliului local, respectiv judeţean, după caz.
(2) Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii Publice se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
(3) Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului şi a denumirilor pentru spitalele publice se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice, la propunerea conducerii spitalelor, prin autorităţile de sănătate publică, cu avizul consiliului judeţean sau al consiliului local, după caz. Structura organizatorică a unităţilor sanitare din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie se stabileşte prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
(4) Spitalele private se înfiinţează sau se desfiinţează cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice, în condiţiile legii. Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea şi schimbarea sediului şi a denumirilor pentru spitalele private se fac cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice, în condiţiile legii.
(5) Secţia privată se poate organiza în structura oricărui spital public. Condiţiile de înfiinţare, organizare şi funcţionare se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(6) Se asimilează spitalelor private şi unităţile sanitare private înfiinţate în cadrul unor organizaţii nonguvernamentale sau al unor societăţi comerciale, care acordă servicii medicale spitaliceşti.

Art. 175. – (1) Autorizaţia sanitară de funcţionare se emite în condiţiile stabilite prin normele aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi dă dreptul spitalului să funcţioneze. După obţinerea autorizaţiei sanitare de funcţionare, spitalul intră, la cerere, în procedura de acreditare.  Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă mai mare de cinci ani. Neobţinerea acreditării în termen de 5 ani, de la emiterea autorizaţiei de funcţionare, conduce la desfiinţarea spitalului în cauză.
(2) Acreditarea garantează faptul că spitalele funcţionează la standardele stabilite potrivit prezentului titlu, privind acordarea serviciilor medicale şi conexe actului medical, certificând calitatea serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea spitalelor, pe categorii de acreditare.
(3) Acreditarea se acordă de către Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, instituţie cu personalitate juridică, ce funcţionează în coordonarea primului-ministru, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.
(4) Componenţa, atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătăţii Publice.
(5) Din Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor vor face parte reprezentanţi ai Preşedinţiei, Guvernului, Academiei Române, Colegiului Medicilor din România, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. Membrii Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, precum şi rudele sau afinii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt incompatibili cu calitatea de membru în organele de conducere ale spitalelor şi nu pot deţine cabinete sau clinici private.
(6) Pentru obţinerea acreditării, se percepe o taxă de acreditare, al cărei nivel se aprobă prin ordin al Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, la propunerea ministrului sănătăţii publice.
(7) Veniturile încasate din activitatea de acreditare sunt venituri proprii ale Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, care urmează a fi utilizate pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, în condiţiile legii.

Art. 176. – (1) Procedurile, standardele şi metodologia de acreditare se elaborează de către Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice. 
(2) Lista cu unităţile spitaliceşti acreditate şi categoria acreditării se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 177. – (1) Acreditarea este valabilă 5 ani. Înainte de expirarea termenului spitalul solicită evaluarea în vederea reacreditării.
(2) Reevaluarea unui spital se poate face şi la solicitarea Ministerului Sănătăţii Publice, a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate sau după caz a ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie. Taxele legate de reevaluare sunt suportate de solicitant.
(3) Dacă în urma evaluării se constată că nu mai sunt îndeplinite standardele de acreditare, Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor acordă un termen pentru conformare sau retrage acreditarea pentru categoria solicitată.

Capitolul III
Conducerea spitalelor

Art. 178. – (1) Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică.
(2) Managerul persoană fizică sau reprezentantul desemnat de managerul persoană juridică trebuie să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior şi al unor cursuri de perfecţionare în management sau management sanitar, agreate de Ministerul Sănătăţii Publice şi stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de management cu Ministerul Sănătăţii Publice sau cu ministerele, respectiv instituţiile cu reţea sanitară proprie, după caz, pe o perioadă de 3 ani. Contractul de management poate fi prelungit sau poate înceta înainte de termen, în urma evaluării anuale, efectuate pe baza criteriilor de performanţă stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(4) Modelul contractului de management, în cuprinsul căruia sunt prevăzuţi şi indicatorii de performanţă a activităţii, se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice, cu consultarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie. Nivelul indicatorilor de performanţă a activităţii se stabileşte anual de către Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv ministerul de resort, în funcţie de subordonarea spitalului. Contractul de management va avea la bază un buget global negociat, a cărui execuţie va fi evaluată anual.

Art. 179. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului organizează concurs sau licitaţie publică, după caz, pentru selecţionarea managerului, respectiv al unei persoane juridice care asigură managementul unităţii sanitare, care va fi numit prin ordin al ministrului sănătăţii publice, sau după caz, al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului.
(2) Managerul persoană fizică va fi selectat prin concurs, de o comisie numită de ministrul sănătăţii publice sau după caz de ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismului, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, sau după caz, al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului, avizate de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Pentru spitalele din sistemul de apărare, ordine publică, siguranţă naţională şi autoritate judecătorească, funcţia de comandant/director general, sau după caz manager, se ocupă de o persoană numită de conducătorul ministerului sau instituţiei care are în structură spitalul, conform reglementărilor proprii adaptate la specificul prevederilor prezentului titlu.
(4) Selecţia managerului persoană juridică se efectuează prin licitaţie publică, conform dispoziţiilor legii achiziţiilor publice.

Art. 180. – (1) Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu :
a) exercitarea oricăror alte funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate inclusiv în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti;
b) exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate;
c) exercitarea unei activităţi sau a unei funcţii de membru în structurile de conducere ale unei alte unităţi spitaliceşti;
d) exercitarea oricărei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau patronale de profil.
(2) Constituie conflict de interese deţinerea, de către manager, persoană fizică, manager persoană juridică, ori reprezentant al persoanei juridice, de părţi sociale, acţiuni sau interese, la societăţi comerciale sau organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenţionează să exercite funcţia de manager. Dispoziţia de mai sus se aplică şi în cazurile în care astfel de părţi sociale, acţiuni sau interese sunt deţinute de către rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv, ale persoanei în cauză.
(3) Incompatibilităţile şi conflictul de interese sunt aplicabile atât persoanei fizice, cât şi reprezentantului desemnat al persoanei juridice care exercită sau intenţionează să exercite funcţia de manager de spital.
(4) Dacă managerul selectat prin concurs ori reprezentantul desemnat al persoanei juridice selectate în urma licitaţiei se află în stare de incompatibilitate sau în conflict de interese, acesta este obligat să înlăture motivele de incompatibilitate sau de conflict de interese în termen de 30 de zile de la apariţia acestora. În caz contrar, contractul de management este reziliat de plin drept. Ministerul Sănătăţii Publice sau, după caz, ministerul sau instituţia publică semnatară a contractului de management, va putea cere persoanelor în cauză despăgubiri, conform clauzelor contractului de management.
(5) Persoanele care îndeplinesc funcţia de manager la spitalele şi celelalte unităţi sanitare care au sub 400 de paturi, cu excepţia spitalelor din subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, pot desfăşura activitate medicală în instituţia respectivă.

Art. 181. – Atribuţiile managerului sunt stabilite prin contractul de management.

Art. 182. – În domeniul politicii de personal şi al structurii organizatorice managerul are, în principal, următoarele atribuţii:
a) stabileşte şi aprobă numărul de personal, pe categorii şi locuri de muncă, în funcţie de normativul de personal în vigoare;
b) aprobă organizarea concursurilor pentru posturile vacante, numeşte şi eliberează din funcţie personalul spitalului;
c) aprobă programul de lucru, pe locuri de muncă şi categorii de personal;
d) propune structura organizatorică, reorganizarea, schimbarea sediului şi a denumirii unităţii, în vederea aprobării de către Ministerul Sănătăţii Publice sau după caz de către ministerele care au spitale în subordine ori în administrare sau reţea sanitară proprie;
e) numeşte, conform art. 183, membrii comitetului director.

Art. 183. – (1) În cadrul spitalelor publice se organizează şi funcţionează un comitet director, format din managerul spitalului, directorul medical, directorul de cercetare – dezvoltare pentru spitalele clinice, directorul financiar-contabil, şi după caz, directorul de îngrijiri, precum şi alţi directori, potrivit normelor interne de organizare a spitalelor. Ocuparea funcţiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de managerul spitalului.
(2) Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, structura comitetului director se stabileşte de către acestea, în conformitate cu regulamentele interne proprii.
(3) Atribuţiile comitetului director sunt stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(4) În spitalele clinice, directorul medical poate fi un cadru didactic universitar medical.

Art. 184. – (1) Secţiile, laboratoarele, şi serviciile medicale ale spitalului public sunt conduse de un şef de secţie, şef de laborator sau, după caz, şef de serviciu. Aceste funcţii se ocupă prin concurs sau examen, după caz, în condiţiile legii, organizat conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(2) În spitalele publice funcţiile de şef de secţie, şef de laborator, farmacist-şef, asistent medical şef sunt funcţii de conducere şi vor putea fi ocupate numai de către medici, farmacişti, biologi, chimişti şi biochimişti sau, după caz, asistenţi medicali, cu o vechime de cel puţin 5 ani în specialitatea respectivă.
(3) Şefii de secţie au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţiile asumate prin contractul de administrare.
(4) La numirea în funcţie, şefii de secţie, de laborator sau de serviciu vor încheia cu spitalul public, reprezentat de managerul acestuia, un contract de administrare, cu o durată de 3 ani, în cuprinsul căruia sunt prevăzuţi indicatori specifici de performanţă. Contractul de administrare poate fi prelungit şi poate înceta, înainte de termen, în principal, în cazul neîndeplinirii indicatorilor specifici de performanţă. Pe perioada existenţei contractului de administrare, eventualul contract de muncă încheiat cu o altă instituţie publică din domeniul sanitar se suspendă. Conţinutul contractului şi metodologia de încheiere a acestuia se vor stabili prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Dacă şeful de secţie selectat prin concurs se află în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, acesta este obligat să le înlăture în termen de maxim 30 de zile sub sancţiunea rezilierii unilaterale a contractului de administrare.
(5) Calitatea de şef de secţie este compatibilă cu funcţia de cadru didactic universitar.
(6) În secţiile clinice universitare funcţia de şef secţie se ocupă de către cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea senatului sau a consiliului profesoral al instituţiei de învăţământ medical superior în cauză.
(7) În cazul în care contractul de administrare, prevăzut la alin. (4), nu se semnează în termen de 7 zile de la emiterea recomandării, se va constitui o comisie de mediere numită prin ordin al ministrului sănătăţii publice sau după caz, al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului. În cazul în care conflictul nu se soluţionează într-un nou termen de 7 zile, postul va fi scos la concurs, în condiţiile legii.
(8) Pentru secţiile clinice, altele decât cele prevăzute la alin.(6), precum şi pentru secţiile neclinice, condiţiile de participare la concurs vor fi stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice, iar în cazul spitalelor aparţinând ministerelor sau instituţiilor cu reţea sanitară proprie, condiţiile de participare la concurs vor fi stabilite prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice. În cazul în care la concurs nu se prezintă nici un candidat în termenul legal, managerul spitalului public va delega un alt medic în funcţia de şef de secţie, pe o perioadă de până la şase luni, după care se vor repeta procedurile prevăzute la alin.(1).
(9) Şefii de secţie vor face publice, prin declaraţie pe proprie răspundere, afişată pe site-ul spitalului şi al autorităţii de sănătate publică teritorială sau pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice sau după caz al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru unităţile sanitare subordonate acestuia, legăturile de rudenie până la gradul al IV-lea inclusiv, cu personalul angajat în secţia pe care o conduce.
(10) Medicii care împlinesc vârsta de pensionare după dobândirea funcţiei de manager de spital, director medical sau şef de secţie vor fi pensionaţi conform legii. Medicii în vârstă de cel puţin 65 de ani nu pot participa la concurs şi nu pot fi numiţi în nici una dintre funcţiile de manager de spital, director medical sau şef de secţie.
(11) În spitalele clinice, profesorii universitari pot ocupa funcţii de şef de secţie până la vârsta de 70 de ani, cu avizul Colegiului Medicilor din România şi aprobarea ministrului sănătăţii publice.
(12) Dispoziţiile art.180 alin.(1), lit. b) – d) referitoare la incompatibilităţi, conflicte de interese şi sancţiunea rezilierii contractului de administrare se aplică şi şefilor de secţie, laborator sau serviciu din spitalele publice.

Art. 185. – (1) În cadrul spitalelor publice funcţionează un consiliu etic, un consiliu medical şi un consiliu ştiinţific, pentru spitalele clinice şi institutele şi centrele medicale clinice. Directorul medical este preşedintele consilului medical. Directorul ştiinţific este preşedintele consilului ştiinţific.
(2) Componenţa şi atribuţiile consiliului etic şi consiliului ştiinţific se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Consiliul medical este alcătuit din şefii de secţii, laboratoare, farmacistul şef, asistentul şef.
(4) Principalele atribuţii ale consiliului medical sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea standardelor clinice şi a modelelor de practică în scopul acordării de servicii medicale de calitate în scopul creşterii gradului de satisfacţie a pacienţilor;
b) monitorizarea şi evaluarea activităţii medicale desfăşurate în spital în scopul creşterii performanţelor profesionale şi utilizării eficiente a resurselor alocate;
c) elaborarea proiectului de plan de achiziţii al spitalului în limita bugetului estimat;
d) întărirea disciplinei economico-financiare.

Art. 186. – (1) În cadrul spitalului public funcţionează un consiliu consultativ, care are rolul de a dezbate principalele probleme de strategie şi de organizare şi funcţionare a spitalului şi de a face recomandări managerilor spitalului în urma dezbaterilor.
(2) Membrii consiliului consultativ sunt:
a) doi reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice sau ai autorităţii de sănătate publică, cu personalitate juridică pentru spitalele din subordinea Ministerului Sănătăţii Publice;
b) doi reprezentanţi ai ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie pentru spitalele aflate în subordinea acestora;
c) doi reprezentanţi numiţi de consiliul judeţean ori local, respectiv al consiliului general al municipiului Bucureşti, dintre care unul specialist în finanţe publice locale, pentru spitalele aflate în administrarea consiliilor judeţene sau locale, după caz;
d) managerul spitalului public;
e) doi reprezentanţi ai universităţii sau facultăţii de medicină, pentru spitalele clinice, institutele şi centrele medicale clinice;
f) doi reprezentanţi ai mediului de afaceri, nominalizaţi de către patronatele reprezentative la nivel naţional pentru spitalele din reţeaua Ministerului Sănătăţii Publice.
(3) Reprezentanţii sindicatelor legal constituite în unitate, afiliate federaţiilor sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară au statut de invitaţi permanenţi la şedinţele consiliului consultativ.
(4) Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice după nominalizarea acestora de către instituţiile enumerate la alin. (2) lit. a) – c) şi e). O persoană nu poate fi membru decât într-un singur consiliu consultativ al unui spital public.
(5) Consiliul consultativ se întruneşte, în şedinţă ordinară, cel puţin o dată la trei luni, precum şi ori de câte ori va fi nevoie, în şedinţe extraordinare. Deciziile consiliului se iau în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
(6) Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, componenţa consiliului consultativ se stabileşte conform reglementărilor proprii, prin ordin sau decizie, după caz.
(7) Dispoziţiile art.180 alin.(3) referitoare la conflicte de interese se aplică şi membrilor consiliului consultativ.

Art. 187. – (1) Persoanele din conducerea spitalului public, respectiv, managerul, membrii comitetului director, şefii de secţie, laborator sau serviciu şi membrii consiliului consultativ, au obligaţia de a depune o declaraţie de interese, precum şi o declaraţie cu privire la incompatibilităţile prevăzute la art. 180, în termen de 15 zile de la numirea în funcţie, la Ministerul Sănătăţii Publice, sau după caz, la ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie.
(2) Declaraţia prevăzută la alin. (1) se actualizează ori de câte ori intervin modificări în situaţia persoanelor în cauză; actualizarea se face în termen de 30 de zile de la data apariţiei modificării precum şi încetării funcţiilor sau activităţilor.
(3) Declaraţiile se afişează pe site-ul spitalului.
(4) Modelul declaraţiei de interese şi cel al declaraţiei referitoare la incompatibilităţi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(5) În condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoanele din conducerea spitalului au obligaţia de a depune şi o declaraţie de avere, al cărei model se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Capitolul IV
Finanţarea spitalelor

Art. 188. – (1) Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse, conform legii.
(2) Prin autonomie financiară se înţelege:
a) organizarea activităţii spitalului pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;
b) elaborarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli, pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului.
(3) Spitalele publice au obligaţia de a asigura realizarea veniturilor şi de a fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din anul bugetar pe titluri, articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare.
(4) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cadrul ministerelor cu reţea sanitară proprie.

Art. 189. – (1) Contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări sociale de sănătate reprezintă sursa principală a veniturilor în cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli şi se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări sociale de sănătate, în funcţie de indicatorii stabiliţi în contractul-cadru de furnizare de servicii medicale.
(2) În cazul refuzului uneia dintre părţi de a semna contractul de furnizare de servicii medicale, se constituie o comisie de mediere formată din reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ai ministerului de resort, precum şi ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, care, în termen de maxim 10 zile, soluţionează divergenţele.
(3) Spitalele pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale şi cu casele de asigurări de sănătate private.

Art. 190. – (1) Spitalele publice primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile pentru care au fost alocate, după cum urmează:
a) de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătăţii Publice sau al ministerelor ori instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pentru spitalele clinice cu secţii universitare;
b) de la bugetul propriu al judeţului, pentru spitalele judeţene;
c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judeţean sau local.
(2) De la bugetul de stat se asigură:
a) desfăşurarea activităţilor cuprinse în programele naţionale de sănătate;
b) dotarea cu echipamente medicale, în condiţiile legii;
c) investiţii legate de construirea de noi spitale, inclusiv pentru finalizarea celor aflate în execuţie;
d) expertizarea, transformarea şi consolidarea construcţiilor grav afectate de seisme şi de alte cazuri de forţă majoră;
e) modernizarea, transformarea şi extinderea construcţiilor existente, precum şi efectuarea de reparaţii capitale;
f) activităţi specifice unităţilor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie;
g) activităţi didactice şi de cercetare;
h) alte cheltuieli curente şi de capital.
(3) Bugetele locale participă la finanţarea unor cheltuieli de întreţinere, gospodărire, reparaţii, consolidare, extindere şi modernizare a unităţilor sanitare publice, de interes judeţean sau local, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale.
(4) Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din:
a) donaţii şi sponsorizări;
b) legate;
c) asocieri investiţionale în domenii medicale ori de cercetare medicală şi farmaceutică;
d) închirierea unor spaţii medicale, echipamente sau aparatură medicală către alţi furnizori de servicii medicale, în condiţiile legii;
e) contracte privind furnizarea de servicii medicale încheiate cu casele de asigurări private sau agenţi economici;
f) editarea şi difuzarea unor publicaţii cu caracter medical;
g) servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea unor terţi; 
h) servicii de asistenţă medicală la domiciliu, furnizate la cererea pacienţilor;
i) contracte de cercetare şi alte surse;
j) alte surse, conform legii.

Art. 191. – (1) Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli al spitalului public se elaborează de către comitetul director pe baza propunerilor fundamentate ale conducătorilor secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi cu contractele colective de muncă şi se publică pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice pentru unităţile subordonate, al autorităţii de sănătate publică sau pe site-urile ministerelor şi instituţiilor sanitare cu reţele sanitare proprii, după caz, în termen de 15 zile calendaristice de la aprobarea lui.
(2) Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, normele metodologice prevăzute la alin. (1), se aprobă, prin ordin sau decizie, de către conducătorul acestora, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
(3) Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior, la propunerea managerului spitalului.
(4) Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se repartizează pe secţiile şi compartimentele din structura spitalului, nivelul acestora fiind indicator al contractului de administrare.
(5) Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte pe secţii şi compartimente, fiind un indicator al contractului încheiat între manager şi şefii secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului. Abaterile faţă de indicatorii din contractul cu managerul se analizează şi soluţionează de conducerea spitalului cu conducerile structurilor în cauză.
(6) Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se raportează lunar, respectiv trimestrial unităţilor deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv ministerului sau instituţiei cu reţea sanitară proprie, în funcţie de subordonare şi se publică pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice pentru unităţile subordonate, al autorităţii de sănătate publică sau pe
site-urile ministerelor şi instituţiilor sanitare cu reţele sanitare proprii.
(7) Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se raportează lunar şi trimestrial şi consiliului local şi/sau judeţean, după caz, dacă beneficiază de finanţare din bugetele locale.
(8) Unităţile deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv direcţiile medicale ori similare ale ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, analizează execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli lunare şi trimestriale şi le înaintează Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerului sau instituţiei cu reţea sanitară proprie, după caz. Dacă se constată abateri faţă de indicatorii din contractul de administrare, le sesizează şi face propuneri, pe care le supune spre aprobare conducerii Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerului sau instituţiei cu reţea sanitară proprie.

Art. 192. – În cazul existenţei unor datorii la data încheierii contractului de management, acestea vor fi evidenţiate separat, stabilindu-se posibilităţile şi intervalul în care vor fi lichidate, în condiţiile legii.

Art. 193. – (1) Auditul public intern se exercită de către structura deconcentrată a Ministerului Sănătăţii Publice pentru spitalele cu mai puţin de 400 de paturi, iar pentru spitalele cu peste 400 de paturi de către un compartiment funcţional de audit la nivelul spitalului.
(2) Auditul public intern pentru spitalele aparţinând ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie se exercită în conformitate cu dispoziţiile legale şi cu reglementările specifice ale acestora.
(3) Controlul asupra activităţii financiare a spitalului public se face, în condiţiile legii, de către Curtea de Conturi, Ministerul Sănătăţii Publice, de ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie sau de alte organe abilitate prin lege.

Art. 194. – (1) Fondul de dezvoltare al spitalului se constituie din următoarele surse:
a) cotă-parte din amortizarea calculată lunar şi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului, cu păstrarea echilibrului financiar;
b) sume rezultate din valorificarea bunurilor disponibile, precum şi din cele casate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare;
c) sponsorizări cu destinaţia „dezvoltare”;
d) o cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri şi cheltuieli înregistrat la finele exerciţiului financiar;
e) sume rezultate din închirieri, în condiţiile legii.
(2) Fondul de dezvoltare se utilizează pentru dotarea spitalului.
(3) Soldul fondului de dezvoltare rămas la finele anului se reportează în anul următor, fiind utilizat potrivit destinaţiei prevăzute la alin.(2).

Art. 195. – Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcţie de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate.

Art. 196. – În cazul unor activităţi medicale sau farmaceutice pentru care unitatea spitalicească nu are specialişti competenţi în astfel de activităţi sau manopere medicale, se poate încheia un contract privind furnizarea unor astfel de servicii medicale sau farmaceutice cu un cabinet medical specializat, respectiv furnizor de servicii farmaceutice ori cu o altă unitate medicală publică sau privată acreditată. Unităţile spitaliceşti pot încheia contracte privind furnizarea de servicii auxiliare necesare funcţionării spitalului.

Art. 197. – (1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum şi a celorlalte categorii de personal se stabileşte potrivit legii.
(2) Salarizarea personalului din spitalele private se stabileşte prin negociere între părţi.

Capitolul V
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 198. – (1) Spitalul are obligaţia să înregistreze, să stocheze, să prelucreze şi să transmită informaţiile legate de activitatea sa, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(2) Raportările se fac către Ministerul Sănătăţii Publice şi/sau unităţile deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului Sănătăţii Publice, sau către ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, după caz, şi constituie baza de date, la nivel naţional, pentru decizii majore de politică sanitară şi pentru raportările necesare organismelor Uniunii Europene şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
(3) Documentaţia primară, ca sursă a acestor date, se păstrează, securizată şi asigurată sub formă de document scris şi electronic, constituind arhiva spitalului, conform reglementărilor legale în vigoare.
(4) Informaţiile prevăzute la alin. (1), care constituie secrete de stat şi de serviciu vor fi accesate şi gestionate conform standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate.

Art. 199. – Ministerul Sănătăţii Publice, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie vor lua măsuri pentru reorganizarea spitalelor publice existente, în conformitate cu prevederile prezentului titlu, în termen de maxim 180 de zile de la data intrării în vigoare a acestuia.

Art. 200. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice analizează şi evaluează periodic şi ori de câte ori este nevoie sau la sesizarea organelor abilitate ale statului, performanţele unităţilor sanitare publice cu paturi, care sunt în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate indiferent de subordonarea lor sau de titularul dreptului de administrare asupra lor, numind o comisie de evaluare.
(2) Pentru analiza şi evaluarea spitalelor din reţelele sanitare ale ministerelor sau instituţiilor, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii Publice, comisia prevăzută la alin.(1) va fi constituită prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi ministrului sau conducătorului instituţiei care are în subordine spitalul.
(3) La propunerea comisiei prevăzută la alin.(1) şi (2), managerul şi consiliile consultative pot fi revocate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, sau, după caz, prin ordin ori decizie a miniştrilor şi conducătorilor instituţiilor cu reţele sanitare proprii, cu avizul ministrului sănătăţii publice.
(4) Pentru unităţile sanitare publice aparţinând ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie conducătorii acestora vor emite ordinele de revocare cu avizul ministrului sănătăţii publice.
(5) Preşedinţii consiliilor consultative şi comitetele directoare interimare se numesc pe o perioadă de maxim 6 luni, prin ordin al ministrului sănătăţii publice sau după caz al conducătorilor instituţiilor şi ministerelor cu reţea sanitară proprie.

Art. 201. – (1) Imobilele din domeniul public al statului sau al unor unităţi
administrativ-teritoriale, aflate în administrarea unor spitale publice, care se reorganizează şi devin disponibile, precum şi aparatura medicală pot fi, în condiţiile legii, închiriate sau concesionate, după caz, unor persoane fizice ori juridice, în scopul organizării şi funcţionării unor spitale private sau pentru alte forme de asistenţă medicală ori socială, în condiţiile legii.
(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) spaţiile destinate desfăşurării activităţii de învăţământ superior medical şi farmaceutic uman.
(3) Sumele obţinute în condiţiile legii din închirierea bunurilor constituie venituri proprii ale spitalului şi se utilizează pentru cheltuieli curente şi de capital, în conformitate cu bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat.

Art. 202. – Prevederile prezentului titlu se aplică şi spitalelor care aparţin ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie.

Art. 203. – Anual, ministrul sănătăţii publice va prezenta Guvernului situaţia privind:
a) numărul de spitale, pe diferite categorii;
b) numărul de paturi de spital raportat la numărul de locuitori;
c) gradul de dotare a spitalelor;
d) principalii indicatori de morbiditate şi mortalitate;
e) situaţia acreditării spitalelor publice;
f) zonele şi judeţele ţării în care necesarul de servicii medicale spitaliceşti nu este acoperit.

Art. 204. – Dacă, în termen de 1 an de la înfiinţarea Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, spitalele finanţate în condiţiile art.188 alin.(1) nu au început procesul de acreditare sau de reacreditare, vor pierde dreptul de a mai fi finanţate din aceste fonduri.

Art. 205. – Nerespectarea prevederilor prezentului titlu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz, în condiţiile legii, a persoanelor vinovate.

Art. 206. – Numirea managerilor selectaţi prin concurs, se face în termen de maximum 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Art. 207. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, Legea spitalelor nr.270/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.438 din 20 iunie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare, se abrogă.
TITLUL VIII
Asigurările sociale de sănătate

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 208. – (1) Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi.
(2) Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:
a) protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident;
b) asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
(3) Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele menţionate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii:
a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;
b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi a contractului-cadru;
d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate.
(4) Pot funcţiona şi alte forme de asigurare a sănătăţii în diferite situaţii speciale. Aceste asigurări nu sunt obligatorii şi pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii.
(5) Asigurarea voluntară complementară sau suplimentară de sănătate poate acoperi riscurile individuale în situaţii speciale şi/sau pe lângă serviciile acoperite de asigurările sociale de sănătate.
(6) Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.
(7) Ministerul Sănătăţii Publice, ca autoritate naţională în domeniul sănătăţii, exercită controlul asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate, din punct de vedere al aplicării politicilor de sănătate aprobate de Guvernul României.

Art. 209. – (1) Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, denumit în continuare fondul, este un fond special care se constituie şi se utilizează potrivit prezentei legi.
(2) Constituirea fondului se face din contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, denumită în continuare contribuţie, suportată de asiguraţi, de persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse - donaţii, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi caselor de asigurări de sănătate potrivit legii.
(3) Gestionarea fondului se face, în condiţiile legii, prin CNAS şi, respectiv, prin casele de asigurări sociale de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, denumite în continuare case de asigurări. Gestionarea fondului se realizează şi prin Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului până la reorganizarea acestora.
(4) CNAS propune, cu avizul Ministerul Sănătăţii Publice, proiecte de acte normative pentru asigurarea funcţionării sistemului de asigurări sociale de sănătate şi acordă aviz conform proiectelor de acte normative care au incidenţă asupra Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Art. 210. – (1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) serviciile medicale – sunt acele servicii nominalizate în pachetele de servicii, furnizate de către persoanele fizice şi juridice, potrivit prezentului titlu;
b) furnizorii – sunt persoane fizice sau juridice autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice pentru a furniza servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale;
c) pachetul de servicii de bază – se acordă asiguraţilor şi cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi alte servicii la care au dreptul asiguraţii şi se suportă din fond, în condiţiile contractului-cadru;
d) pachetul de servicii ce se acordă persoanelor care se asigură facultativ – cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi alte servicii la care au dreptul această categorie de asiguraţi şi se suportă din fond, în condiţiile contractului-cadru;
e) pachetul minimal de servicii – se acordă persoanelor care nu fac dovada calităţii de asigurat şi cuprinde servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial edemo-epidemic, inclusiv cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială, stabilite prin contractul-cadru;
f) autorizarea – reprezintă un control al calificării şi al respectării legislaţiei existente în domeniu, efectuat pentru toate tipurile de furnizori, necesar pentru a obţine permisiunea de a furniza servicii medicale în România;
g) evaluarea – este o procedură externă de verificare a performanţelor unui furnizor de servicii medicale, prin care se recunoaşte că furnizorul supus acestui proces corespunde standardelor prealabil stabilite în scopul de a garanta calitatea tuturor serviciilor medicale furnizate;
h) contractarea – este procesul prin care se reglementează relaţiile dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizori, în vederea asigurării drepturilor pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;
i) preţ de referinţă – este preţul utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru plata unor servicii medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, potrivit politicii de preţuri a Ministerului Sănătăţii Publice;
j) dispozitivele medicale – sunt utilizate pentru corectarea văzului, auzului, pentru protezarea membrelor, respectiv proteze, orteze, dispozitive de mers, necesare în scopul recuperării unor deficienţe organice sau fiziologice;
k) preţul de decontare – este preţul suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru unele medicamente la care nu se stabileşte preţ de referinţă. Lista acestora şi preţul de decontare se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice;
l) coplata – este diferenţa suportată de asigurat între tariful decontat de casa de asigurări de sănătate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi tariful maximal stabilit de Ministerul Sănătăţii Publice, ca autoritate naţională în politica de preţuri a serviciilor medicale, medicamentelor şi dispozitivelor medicale.
(2) Definiţiile care pot exista în alte legi şi care sunt diferite de cele prevăzute la alin. (1) nu se aplică în cazul prezentei legi.

Capitolul II
Asiguraţii

Secţiunea 1
Persoanele asigurate

Art. 211. – (1) Sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au domiciliul în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie.
(2) Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează o dată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.
(3) Documentele justificative privind dobândirea calităţii de asigurat se stabilesc prin ordin al preşedintelui CNAS.

Art. 212. – (1) Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă sau carnet de asigurat - eliberat prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul. După implementarea dispoziţiilor titlului IX din prezenta lege, aceste documente justificative vor fi înlocuite cu cardul electronic de asigurat, care se suportă din fond.
(2) Metodologia şi modalităţile de gestionare şi de distribuire ale cardului de asigurat se stabilesc de către CNAS.
(3) Emiterea cardului electronic de asigurat se face numai prin sistemul informatic unic integrat al sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Art. 213. – (1) Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei:
a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;
b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani, inclusiv cei care părăsesc sistemul de protecţie a copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare; soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la
6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989
nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii;
d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse cu excepţia, celor obţinute în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 519/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
e) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii Publice, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse;
f) femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de bază minim brut pe ţară.
(2) Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse, în condiţiile prezentei legi:
a) satisfac serviciul militar în termen;
b) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă acordat în urma unui accident de muncă sau boli profesionale;
c) se află în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
d) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv;
e) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;
f) sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane şi se află în timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii;
g) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii
nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările si completările ulterioare;
h) pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;
i) persoanele care se află în executarea măsurilor prevăzute la art. 105, 113, 114 din Cod penal; persoanele care se află în perioada de amânare sau întrerupere a executării pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri.
(3) Persoanele care au calitatea de asigurat fără plata contribuţiei vor primi un document justificativ special, carnet sau adeverinţa de asigurat fără plata contribuţiei eliberat de casa de asigurări de sănătate, care atestă această calitate în urma prezentării la casa de asigurări a documentelor care dovedesc că se încadrează în prevederile alin. (1) sau alin. (2). Acest document va fi vizat periodic, după caz, în urma prezentării, de către persoana interesată, la casa de asigurări, a documentelor care dovedesc menţinerea condiţiilor de încadrare în categoria asiguraţilor fără plata contribuţiei, în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS.
(4) Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alin. (1) şi (2) au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211 şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate în condiţiile prezentei legi.

Art. 214. – (1) Persoanele asigurate din statele cu care România a încheiat documente internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii beneficiază de servicii medicale şi alte prestaţii acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de respectivele documente internaţionale.
(2) Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru următoarele categorii de persoane care nu se încadrează în prevederile alin. (1):
a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România;
b) cetăţenii străini şi apatrizii care se află temporar în ţară, fără a solicita viză de lungă şedere;
c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află temporar în ţară.

Art. 215. – (1) Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract individual de muncă sau în baza unui statut special prevăzut de lege, precum şi persoanelor fizice, după caz.
(2) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt obligate să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asiguraţi declaraţii nominale privind obligaţiile ce le revin faţă de fond şi dovada plăţii contribuţiilor.
(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică şi persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente.

Art. 216. – În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice sau juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Secţiunea a 2-a
Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Art. 217. – (1) Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază în condiţiile prezentei legi.
(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru care se elaborează de CNAS pe baza consultării Colegiului Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Dentişti din România denumit în continuare CMDR, Colegiului Farmaciştilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, denumit în continuare OAMMR, Ordinului Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor, denumit în continuare OBBC, precum şi a organizaţiilor patronale şi sindicale reprezentative din domeniul medical, până la data de 31 octombrie a anului în curs pentru anul următor. Proiectul se avizează de Ministerul Sănătăţii Publice, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. În cazul nefinalizării elaborării contractului-cadru în termenul prevăzut, se prelungeşte prin hotărâre a Guvernului aplicabilitatea contractului-cadru din anul în curs.
(3) Contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale cu privire la:
a) pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate;
b) lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale şi a altor servicii pentru asiguraţi aferente pachetului de servicii de bază prevăzut la lit. a);
c) criteriile şi standardele calităţii pachetului de servicii;
d) alocarea resurselor şi controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de sănătate în vederea realizării echilibrului financiar al fondului;
e) tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de decontare şi actele necesare în acest scop;
f) internarea şi externarea bolnavilor;
g) măsuri de îngrijire la domiciliu şi de recuperare;
h) condiţiile acordării serviciilor la nivel regional şi lista serviciilor care se pot contracta la nivel judeţean, precum şi a celor care se pot contracta la nivel regional;
i) prescrierea şi eliberarea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor terapeutice, a protezelor şi a ortezelor, a dispozitivelor medicale;
j) modul de informare a asiguraţilor;
k) coplata pentru unele servicii medicale.
(4) Ministerul Sănătăţii Publice împreună cu CNAS sunt abilitate să organizeze licitaţii şi alte proceduri de achiziţii publice în vederea derulării programelor naţionale de sănătate, în condiţiile legii.
(5) CNAS va elabora norme metodologice de aplicare a contractului-cadru, cu consultarea CMR, CFR, CMDR, OAMMR, OBBC precum şi a organizaţiilor patronale şi sindicale reprezentative din domeniul medical, până la 15 decembrie a anului în curs pentru anul următor, care se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui CNAS.
(6) În cazul nefinalizării normelor metodologice, Ministerul Sănătăţii Publice le va elabora şi le va aproba prin ordin în termen de 5 zile de la data expirării termenului prevăzut la alin. (5).

Art. 218. – (1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile prezentei legi şi a contractului-cadru;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele acestuia;
d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;
o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.
(3) Asiguraţii prevăzuţi în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de asistenţă medicală gratuită, respectiv servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, suportată din fond, în condiţiile contractului-cadru şi din bugetele ministerelor şi instituţiilor respective, în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
(4) Personalităţile internaţionale cu statut de demnitar primesc asistenţă medicală de specialitate în unităţi sanitare nominalizate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 219. – Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la
art. 218 sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative ce atestă calitatea de asigurat.

Art. 220. – Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială în condiţiile art. 223, în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Art. 221. – Tarifele serviciilor hoteliere pentru persoana care însoţeşte copilul internat în vârstă de până la 3 ani, precum şi pentru însoţitorul persoanei cu handicap grav internate se suportă de către casele de asigurări, dacă medicul consideră necesară prezenţa lor pentru o perioadă determinată.

Art. 222. – Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Capitolul III
Servicii medicale suportate din fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Secţiunea 1
Servicii medicale profilactice

Art. 223. – (1) În scopul prevenirii îmbolnăvirilor, al depistării precoce a bolii şi al păstrării sănătăţii, asiguraţii, direct sau prin intermediul medicilor cu care casele de asigurări se află în relaţii contractuale, vor fi informaţi permanent de către casele de asigurări asupra mijloacelor de păstrare a sănătăţii, de reducere şi de evitare a cauzelor de îmbolnăvire şi asupra pericolelor la care se expun în cazul consumului de droguri, alcool şi tutun.
(2) Serviciile medicale profilactice suportate din fond sunt următoarele:
a) monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, indiferent de statutul de asigurat al femeii;
b) urmărirea dezvoltării fizice şi psihomotorii a sugarului şi a copilului;
c) controalele periodice pentru depistarea bolilor ce pot avea consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate;
d) servicii medicale din cadrul programului naţional de imunizări;
e) servicii de planificare familială, indiferent de statutul de asigurat al femeii.
(3) Detalierea serviciilor prevăzute la alin. (2) şi modalităţile de acordare se stabilesc în contractul-cadru.

Art. 224. – Serviciile medicale stomatologice preventive se suportă din fond, astfel:
a) trimestrial, pentru copiii până la vârsta de 18 ani, individual sau prin formarea de grupe de profilaxie, fie la grădiniţă, fie la instituţiile de învăţământ preuniversitar;
b) de două ori pe an, pentru tinerii în vârstă de la 18 ani până la 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă.

Art. 225. – Asiguraţii în vârstă de peste 18 ani au dreptul la control medical pentru prevenirea bolilor cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.

Secţiunea a 2-a
Servicii medicale curative

Art. 226. – (1) Asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru ameliorarea suferinţei, după caz.
(2) Tratamentul medical se aplică de către medici sau asistenţi medicali şi de alt personal sanitar, la indicaţia şi sub supravegherea medicului.

Art. 227. – (1) Serviciile medicale curative ale căror costuri sunt suportate din fond sunt:
a) serviciile medicale de urgenţă;
b) serviciile medicale acordate persoanei bolnave până la diagnosticarea afecţiunii: anamneză, examen clinic, examene de investigaţii paraclinice;
c) tratamentul medical, chirurgical şi unele proceduri de recuperare;
d) prescrierea tratamentului necesar vindecării, inclusiv indicaţiile privind regimul de viaţă şi muncă, precum şi igieno-dietetic.
(2) Asiguraţii beneficiază de activităţi de suport, în condiţiile legii.
(3) Detalierea serviciilor prevăzute la alin. (1) şi (2) şi modalităţile de acordare se stabilesc prin contractul-cadru.

Art. 228. – (1) Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală primară şi de specialitate ambulatorie la indicaţia medicului de familie, în condiţiile contractului-cadru.
(2) Asiguraţii primesc asistenţă medicală de specialitate în spitale autorizate şi evaluate.
(3) Serviciile spitaliceşti se acordă prin spitalizare şi cuprind: consultaţii, investigaţii, stabilirea diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament chirurgical, îngrijire, recuperare, medicamente şi materiale sanitare, dispozitive medicale, cazare şi masă.
(4) Asistenţa medicală de recuperare se acordă pentru o perioadă de timp şi după un ritm stabilite de medicul curant în unităţi sanitare autorizate şi evaluate.
(5) Servicii şi îngrijiri medicale la domiciliu se acordă de furnizori evaluaţi şi autorizaţi în acest sens.

Art. 229. – Serviciile medicale stomatologice se acordă de către medicul de medicină dentară în cabinete medicale autorizate şi evaluate conform legii.

Art. 230. – Asiguraţii beneficiază de tratamente stomatologice care se suportă din fond în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.

Secţiunea a 3-a
Medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale şi alte mijloace terapeutice

Art. 231. – Asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală pentru medicamentele cuprinse în Lista de medicamente prevăzută la art. 232. Modalităţile de prescriere şi eliberare a medicamentelor se prevăd în contractul-cadru.

Art. 232. – (1) Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi CNAS, cu consultarea CFR, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) În listă se pot include numai medicamente prevăzute în Nomenclatorul de produse.

Art. 233. – (1) Contravaloarea medicamentelor prescrise pentru tratamentul afecţiunilor categoriilor de persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1) lit. a) şi pentru femeile gravide şi lăuze se suportă din fond, la nivelul preţului de referinţă sau al preţului de decontare.
(2) Valoarea medicamentelor prevăzute la art. 232 alin. (1), prescrise pentru tratamentul afecţiunilor persoanelor prevăzute în actele normative de la art. 213 alin. (1) lit. c) şi d) se suportă din fond, la nivelul preţului de referinţă, în condiţiile contractului-cadru.
(3) Asiguraţii au dreptul la materiale sanitare şi dispozitive medicale pentru corectarea văzului, auzului, pentru protezarea membrelor şi la alte materiale de specialitate, în scopul protezării unor deficienţe organice sau fiziologice, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.
(4) Asiguraţii beneficiază de proceduri fizioterapeutice, pe baza recomandărilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.
(5) Asiguraţii beneficiază de medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale şi de alte mijloace terapeutice prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru.

Secţiunea a 4-a
Servicii medicale de îngrijiri la domiciliu şi alte servicii speciale

Art. 234. – (1) Asiguraţii au dreptul să primească unele servicii de îngrijiri medicale la domiciliu acordate de un furnizor autorizat şi evaluat în condiţiile legii.
(2) Condiţiile acordării serviciilor de îngrijiri medicale la domiciliu se stabilesc prin contractul-cadru.

Art. 235. – Serviciile de transport sanitar, necesare pentru realizarea unui serviciu medical pentru asigurat, se suportă din fond. Asiguraţii au dreptul la transport sanitar în următoarele situaţii:
a) urgenţe medico-chirurgicale;
b) cazurile prevăzute în contractul-cadru.

Secţiunea a 5-a
Servicii medicale acordate asiguraţilor pe teritoriul altor state

Art. 236. – (1) Persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, aflate pe teritoriul statelor cu care România a încheiat documente internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii, beneficiază de servicii medicale pe teritoriul acestor state, în condiţiile prevăzute de respectivele documente internaţionale.
(2) Rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, este efectuată de casele de asigurări de sănătate prin intermediul CNAS.
(3) Pentru efectuarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2) CNAS poate deschide conturi la o instituţie bancară în care casele de asigurări vor vira sumele reprezentând cheltuielile ocazionate de acordarea serviciilor medicale şi a altor prestaţii persoanelor menţionate la alin. (1), în condiţiile documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte. Metodologia de efectuare a acestor plăţi se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.

Secţiunea a 6-a
Servicii medicale care nu sunt suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Art. 237. – (1) Serviciile care nu sunt decontate din fond, contravaloarea acestora fiind suportată de asigurat, de unităţile care le solicită sau alte surse, după caz, sunt:
a) servicii medicale acordate în caz de boli profesionale, accidente de muncă şi sportive, asistenţă medicală la locul de muncă, asistenţă medicală a sportivilor;
b) unele servicii medicale de înaltă performanţă;
c) unele servicii de asistenţă stomatologică;
d) servicii hoteliere cu grad înalt de confort;
e) corecţii estetice efectuate persoanelor cu vârsta de peste 18 ani;
f) unele medicamente, materiale sanitare şi tipuri de transport;
g) eliberarea actelor medicale solicitate de autorităţile care prin activitatea lor au dreptul să cunoască starea de sănătate a asiguraţilor;
h) fertilizare in vitro;
i) transplantul de organe şi ţesuturi, cu excepţia cazurilor prevăzute în Programul Naţional, aprobat de Agenţia Naţională de Transplant şi CNAS;
j) asistenţă medicală la cerere;
k) contravaloarea unor materiale necesare corectării văzului şi auzului: baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere;
l) contribuţia personală din preţul medicamentelor, a unor servicii medicale şi a dispozitivelor medicale;
m) serviciile medicale solicitate de asigurat;
n) unele proceduri de recuperare şi de fizioterapie;
o) serviciile nemedicale efectuate în unităţi medico-sociale;
p) serviciile acordate în cadrul secţiilor/clinicilor de boli profesionale şi cabinetelor de medicină a muncii;
q) servicii hoteliere solicitate de pacienţii a căror afecţiuni se tratează în spitalizare de zi.
(2) Serviciile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), f), i) şi n) şi contribuţia personală prevăzută la alin. (1) lit. l) se stabilesc prin contractul-cadru.

Secţiunea a 7-a
Asigurarea calităţii

Art. 238. – Asigurarea calităţii serviciilor din pachetul de bază pentru asiguraţi revine CNAS prin respectarea următoarelor măsuri:
a) acceptarea încheierii de contracte numai cu furnizori autorizaţi şi evaluaţi conform legii;
b) existenţa unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare privind diagnosticul şi terapia aplicată;
c) respectarea de către furnizori a criteriilor de calitate a asistenţei medicale şi stomatologice, elaborate de către Ministerul Sănătăţii Publice şi CNAS;
d) utilizarea pentru tratamentul afecţiunilor numai a medicamentelor din Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman;
e) utilizarea materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale autorizate, conform legii.

Art. 239. – (1) Criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor se elaborează de Ministerul Sănătăţii Publice şi CNAS şi se referă la diagnostic şi tratamentul medico-chirurgical şi stomatologic.
(2) Criteriile sunt obligatorii pentru toţi furnizorii de servicii medicale care au încheiat contracte cu casele de asigurări.

Art. 240. – În vederea respectării calităţii serviciilor medicale furnizate asiguraţilor, CNAS şi casele de asigurări organizează controlul activităţii medicale pe baza criteriilor prevăzute la art. 238 şi 239.

Secţiunea a 8-a
Acţiuni comune pentru sănătate

Art. 241. – Ministerul Sănătăţii Publice proiectează, implementează şi coordonează programe naţionale de sănătate în scopul realizării obiectivelor politicii de sănătate publică, cu participarea instituţiilor cu răspundere în domeniul realizării politicii sanitare a statului.

Art. 242. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice organizează împreună cu CNAS licitaţii la nivel naţional şi alte proceduri de achiziţii publice pentru achiziţionarea medicamentelor şi materialelor specifice pentru consumul în spitale şi în ambulatoriu, în vederea realizării programelor naţionale curative de sănătate, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare privind achiziţiile publice, inclusiv a celor referitoare la aplicarea procedurii de licitaţie electronică.
(2) Medicamentele ce se acordă în ambulatoriu în cadrul programelor naţionale curative de sănătate se asigură prin farmaciile aparţinând unităţilor sanitare prin care acestea se derulează sau alte farmacii, după caz.
(3) CNAS poate achiziţiona servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale, aferente programelor naţionale curative de sănătate şi tratamentelor ambulatorii.

Art. 243. – CNAS poate elabora, pentru furnizorii aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate, protocoale de practică, ca bază de decontare pentru servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, cu consultarea CMR, CFR, CMDR şi OAMMR.

Secţiunea a 9 -a
Evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale,
de medicamente şi materiale sanitare

Art. 244. – (1) Pot intra în relaţie contractuală cu casele de asigurări numai furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, care îndeplinesc criteriile de evaluare stabilite de CNAS şi Ministerul Sănătăţii Publice.
(2) Procesul de evaluare cuprinde cabinetele medicale, ambulatoriile de specialitate, spitalele, farmaciile, furnizorii de îngrijiri la domiciliu, furnizorii de dispozitive medicale, furnizorii de servicii medicale de urgenţă prespitalicească şi transport sanitar, precum şi alte persoane fizice sau juridice autorizate în acest sens de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, prevăzuţi la alin. (2), se face la nivel naţional sau judeţean.
(4) Comisiile de evaluare la nivel naţional sunt formate din reprezentanţi ai Ministerul Sănătăţii Publice, CNAS, iar la nivel judeţean comisiile de evaluare sunt formate din reprezentanţi ai direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi reprezentanţi ai caselor de asigurări şi după caz ai ministerelor şi instituţiilor cu reţele sanitare proprii.
(5) Regulamentul de funcţionare a comisiilor de evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, prevăzuţi la alin. (2), se elaborează de comisiile naţionale şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui CNAS. Standardele de evaluare elaborate de comisiile naţionale de evaluare se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui CNAS.
(6) Metodologia şi nivelul de evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, prevăzuţi la alin. (2), se elaborează şi se stabilesc de către comisiile organizate la nivel naţional şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui CNAS.
(7) Finanţarea activităţii desfăşurată în vederea evaluării se suportă proporţional de către instituţiile şi asociaţiile care desemnează persoane în comisiile prevăzute la alin. (4).

Capitolul IV
Relaţiile caselor de asigurări sociale de sănătate cu furnizorii de servicii medicale,
de dispozitive medicale şi de medicamente

Art. 245. – Furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, care sunt în relaţii contractuale cu casele de asigurări, sunt:
a) unităţi sanitare publice sau private, organizate conform prevederilor legale în vigoare, autorizate şi evaluate în condiţiile legii;
b) farmaciile, distribuitorii şi producătorii de medicamente şi materiale sanitare;
c) alte persoane fizice şi juridice care furnizează servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale.

Art. 246. – (1) Relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract care se încheie anual. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale.
(2) Furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale sunt obligaţi să prezinte, la încheierea contractului cu casa de asigurări, asigurări de răspundere civilă în domeniul medical în concordanţă cu tipul de furnizor, atât pentru furnizor cât şi pentru personalul medico-sanitar angajat. Nivelul limitelor de asigurare pe categorii de furnizori care intră în relaţii contractuale cu casele de asigurări se stabileşte de CNAS cu avizul CMR, CFR, CMDR, OAMMR şi OBBC după caz. Societăţile de asigurări care oferă asigurări de răspundere civilă în domeniul medical trebuie să fie autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
(3) CNAS poate stabili relaţii contractuale directe cu furnizorii de servicii medicale de dializă. Durata acestor contracte este de un an şi poate fi prelungită prin acte adiţionale pentru anii următori în limita creditelor aprobate prin buget pentru anul respectiv, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
(4) Furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale caselor de asigurări documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele decontate din fond.

Art. 247. – Furnizorii de servicii medicale încheie cu casele de asigurări contracte anuale pe baza modelelor de contracte prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru, în cuprinsul cărora pot fi prevăzute şi alte clauze suplimentare, negociate, în limita prevederilor legale în vigoare.

Art. 248. – Refuzul caselor de asigurări de a încheia contracte cu furnizorii pentru serviciile medicale din pachetele de servicii, denunţarea unilaterală a contractului, precum şi răspunsurile la cererile şi la sesizările furnizorilor se vor face în scris şi motivat, cu indicarea temeiului legal, în termen de 30 de zile.

Art. 249. – (1) Casele de asigurări încheie cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale contracte anuale pentru furnizarea de servicii şi pentru plata acestora, urmărind realizarea echilibrului financiar.
(2) La încheierea contractelor părţile vor avea în vedere interesul asiguraţilor şi vor ţine seama de economicitatea, eficienţa şi calitatea serviciilor oferite pe baza criteriilor elaborate de CNAS şi Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Lista de servicii medicale acordate la nivel regional precum şi modalitatea de încheiere a contractelor de furnizare de servicii cu mai multe case de asigurări dintr-o anumită regiune se stabilesc prin contractul-cadru.

Art. 250. – (1) Contractele de furnizare de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale cuprind şi obligaţiile părţilor legate de derularea în condiţii optime a clauzelor contractuale, precum şi clauze care să reglementeze condiţiile de plată a serviciilor furnizate până la definitivarea unui nou contract între părţi, pentru perioada următoare celei acoperite prin contract.
(2) Decontarea serviciilor medicale şi a dispozitivelor medicale aferente lunii decembrie a anului în curs se face în luna ianuarie a anului următor.

Art. 251. – Casele de asigurări controlează modul în care furnizorii de servicii medicale respectă clauzele contractuale privind serviciile furnizate, furnizorii având obligaţia să permită accesul la evidenţele referitoare la derularea contractului.

Art. 252. – (1) Plata furnizorilor de servicii medicale poate fi:
a) în asistenţa medicală primară şi de specialitate ambulatorie prin tarif pe persoana asigurată, tarif pe serviciu medical;
b) în asistenţa medicală din spitale şi alte unităţi sanitare publice sau private, în afara celor ambulatorii, prin tarif pe caz rezolvat, tarif pe zi de spitalizare, tarif pe serviciu medical;
c) prin tarife pentru anumite servicii, stabilite prin contractul-cadru;
d) prin preţ de referinţă prevăzut în lista medicamentelor cu sau fără contribuţie personală;
e) prin preţ de decontare, pentru medicamentele la care nu se stabileşte preţ de referinţă, din lista aprobată prin ordin al ministrului sănătăţii publice;
f) prin preţ de referinţă pentru unele servicii medicale sau prin preţ de referinţă prevăzut în lista de materiale sanitare şi de dispozitive medicale sau, după caz, prin sumă de închiriere pentru cele acordate pentru o perioadă determinată.
(2) Modalitatea de decontare a serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale se stabileşte prin contractul-cadru.

Art. 253. – Decontarea serviciilor medicale, a medicamentelor şi dispozitivelor medicale se face în baza contractelor încheiate între casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, indiferent de casa de asigurări unde este luat în evidenţă asiguratul, pe baza documentelor justificative stabilite prin contractul-cadru.

Art. 254. – Asistenţa medicală şi îngrijirile medicale la domiciliul asiguratului se contractează de casele de asigurări cu furnizori autorizaţi şi evaluaţi în condiţiile legii.

Art. 255. – Asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească şi serviciile de transport medical se acordă prin unităţi medicale specializate autorizate şi evaluate.

Capitolul V
Finanţarea serviciilor medicale, a medicamentelor şi dispozitivelor medicale

Secţiunea 1
Constituirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Art. 256. – (1) Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din:
a) contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice;
b) subvenţii de la bugetul de stat;
c) dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului CNAS şi caselor de asigurări, precum şi alte venituri, în condiţiile legii.
(2) Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
(3) Sumele colectate în contul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate în condiţiile prevăzute la alin. (2) sunt în permanenţă la dispoziţia CNAS şi se repartizează de ordonatorul principal de credite proporţional cu sumele stabilite prin legile bugetare anuale, pe fiecare domeniu de asistenţă medicală.
(4) În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, după epuizarea fondului de rezervă veniturile bugetului fondului se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.
(5) Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata acestor drepturi, este de 0,75%, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj ori asupra veniturilor supuse impozitului pe venit, şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile legii.

Art. 257. – (1) Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1).
(2) Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit;
b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar;
c) veniturilor din agricultură supuse impozitului pe venit şi veniturile din silvicultură pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b);
d) indemnizaţiilor de şomaj;
e) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi /sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a) - d), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar;
f) veniturilor realizate din pensii.
(3) În cazul persoanelor care realizează în acelaşi timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a) – d) contribuţia se calculează asupra tuturor acestor venituri.
(4) În cazul persoanelor care realizează venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. c) sub nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi care nu fac parte din familiile beneficiare de ajutor social, contribuţia lunară de 6,5% datorată se calculează asupra sumei reprezentând o treime din salariul de bază minim brut pe ţară.
(5) Contribuţiile prevăzute la alin. (2) şi (3) se plătesc după cum urmează:
a) lunar, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. a),d) şi f);
b) trimestrial, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. b) şi la alin. (4);
c) anual, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. c) şi e).
(6) Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum şi asupra indemnizaţiilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.
(7) Obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care plăteşte asiguraţilor veniturile prevăzute la alin. (2) lit. a), d) şi f), respectiv asiguraţilor pentru veniturile prevăzute la alin. (2) lit. b), c) şi e).
(8) Termenul de prescripţie a plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se stabileşte în acelaşi mod cu cel prevăzut pentru obligaţiile fiscale.

Art. 258. – (1) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii au obligaţia să calculeze şi să vireze la fond o contribuţie de 7% asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă.
(2) Prin fond de salarii realizat, în sensul prezentei legi, se înţelege totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică şi juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor.
(3) Nerespectarea prevederilor art. 257 alin. (1) duce la diminuarea pachetului de servicii de bază, potrivit prevederilor art. 220. Diminuarea pachetului de servicii de bază are loc după 3 luni de la ultima plată a contribuţiei.
(4) Pentru perioada în care angajatorii suportă indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, aceştia au obligaţia de a plăti contribuţia de 7% raportată la fondul de salarii, pentru salariaţii aflaţi în această situaţie.

Art. 259. – (1) Pentru beneficiarii indemnizaţiei de şomaj, contribuţia se calculează şi se virează, o dată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează, de către cei care efectuează plata acestor drepturi.
(2) Pentru pensionari contribuţia datorata de aceştia se aplică numai la veniturile din pensiile care depăşesc limita supusă impozitului pe venit, se calculează pentru diferenţa între cuantumul pensiei şi această limită şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi.
(3) Începând cu 1 ianuarie 2007 contribuţia pentru veniturile din pensii se datorează şi se calculează potrivit alin. (2) precum şi asupra sumei neimpozabile din pensii prevăzute de Codul fiscal. Contribuţia calculată asupra sumei neimpozabile din pensii se suportă de bugetul de stat.
(4) Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5% .
(5) Pentru lucrătorii migranţi care îşi păstrează domiciliul sau reşedinţa în România, contribuţia lunară la fond se calculează prin aplicarea cotei de 6,5% la veniturile obţinute din contractele încheiate cu un angajator străin.
(6) Pentru persoanele care se asigură facultativ în condiţiile art. 214 alin. (2) contribuţia lunară la fond se calculează prin aplicarea cotei de 13,5% la valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară pentru un pachet de servicii stabilit prin contractul-cadru.
(7) Persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate, pentru a obţine calitatea de asigurat, să achite contribuţia legală lunară pe ultimii 5 ani, începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, calculată la salariul de bază minim brut pe ţară în vigoare la data plăţii, sau de la data ultimei plăţi a contribuţiei respectiv de la data când plata contribuţiei era obligatorie dacă perioada scursă este mai mică de 5 ani, calculându-se majorări de întârziere.
(8) În situaţia în care persoanele prevăzute la alin. (7) au realizat venituri impozabile, contribuţia precum şi majorările de întârziere aferente se vor calcula asupra acestor venituri pe perioada în care acestea au fost realizate cu respectarea termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale.
(9) Persoanele care au obligaţia să se asigure, altele decât cele prevăzute la alin. (7) şi art. 257 şi care nu se încadrează în categoriile de persoane care beneficiază de asigurarea de sănătate fără plata contribuţiei, plătesc contribuţia lunară de asigurări sociale de sănătate calculată prin aplicarea cotei de 6,5% la salariul de bază minim brut pe ţară.
(10) Străinii cărora li s-a acordat una dintre formele de protecţie prevăzute la art. 1 lit. a), b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, republicată, sunt obligaţi, pentru a obţine calitatea de asigurat, să plătească contribuţia legală începând cu data obţinerii respectivei forme de protecţie.
(11) Străinii cărora li s-a acordat, anterior intrării în vigoare a legislaţiei privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, una dintre formele de protecţie prevăzute la art. 1 lit. a), b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, republicată, sunt obligaţi, pentru a obţine calitatea de asigurat, să plătească contribuţia legală începând cu data intrării în vigoare a legislaţiei privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România.

Art. 260. – (1) Contribuţia datorată pentru persoanele prevăzute la art. 213 se suportă după cum urmează:
a) de către bugetul de stat, pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2) lit. a), c), d), f) şi i), iar pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2) lit. h) începând cu 1 ianuarie 2007;
b) de catre bugetul asigurărilor sociale de stat pentru persoanele prevăzute la art. 213
alin. (2) lit. b);
c) de către bugetul asigurărilor de şomaj, pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2)
lit. e);
d) de către bugetele locale pentru persoanele prevăzute la art.213 alin.(2) lit.g).
(2) Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2) lit. a), c), d), f) şi i) se stabilesc prin aplicarea cotei de 6,5% asupra sumei reprezentând valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară.
(3) Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2) lit. b) şi e) se stabilesc prin aplicarea cotei de 6,5% asupra indemnizaţiei pentru incapacitate de muncă datorată unui accident de muncă sau boli profesionale, respectiv asupra indemnizaţiei de şomaj.
(4) Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la art. 213 alin. (2) lit. g) se stabilesc prin aplicarea cotei de 6,5% asupra ajutorului social acordat, în condiţiile legii, pentru asigurarea venitului minim garantat.

Art. 261. – (1) Angajatorii şi asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile prezentei legi şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.
(2) CNAS aprobă norme privind desfăşurarea activităţii de executare silită a creanţelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF.
(3) Angajatorii, indiferent de forma de proprietate, vor depune la bancă sau la trezorerie, după caz, o dată cu documentaţia pentru plata salariilor şi a altor venituri pentru salariaţi, documentele pentru plata contribuţiilor datorate fondului, plăţile efectuându-se simultan sub control bancar, respectiv trezorerie.
(4) În cazul neachitării în termen a contribuţiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate şi a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală şi normelor aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie.
(5) Persoanele prevăzute la art. 257 şi art. 258 au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond;

Secţiunea a 2-a
Utilizarea şi administrarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Art. 262. – (1) Veniturile fondului se utilizează pentru:
a) plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru; în valoarea serviciilor medicale se poate include şi amortizarea bunurilor achiziţionate de unităţile sanitare publice supuse amortizării potrivit legii, conform normelor elaborate de Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Finanţelor Publice;
b) cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în limita a maximum 3% din sumele colectate;
c) fondul de rezervă în cotă de 1% din sumele constituite anual la nivelul CNAS.
(2) Veniturile fondului se utilizează şi pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Art. 263. – (1) Veniturile fondului nu pot fi utilizate pentru:
a) investiţii pentru construirea şi consolidarea de unităţi sanitare;
b) achiziţionarea aparaturii medicale de la nivelul şi condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
c) măsuri profilactice şi tratamente instituite obligatoriu prin norme legale altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
(2) Cheltuielile prevăzute la alin. (1) se suportă de la bugetul de stat.

Art. 264. – (1) Bugetul fondului se aprobă de către Parlament, la propunerea Guvernului, ca anexă la legea bugetului de stat.
(2) Bugetele de venituri şi cheltuieli ale caselor de asigurări se aprobă de ordonatorul principal de credite în condiţiile legii.

Art. 265. – (1) Sumele rămase neutilizate la nivelul caselor de asigurări la sfârşitul fiecărui an se virează în contul CNAS.
(2) Sumele rămase la nivelul CNAS la sfârşitul anului se reportează în anul următor şi se utilizează potrivit art. 262 alin. (1) lit. a) şi b).
(3) Fondul de rezervă rămas neutilizat la finele anului se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
(4) Utilizarea fondului de rezervă se stabileşte prin legile bugetare anuale.
(5) Disponibilităţile temporare ale fondului, precum şi disponibilităţile fondului de rezervă se păstrează la trezoreria statului şi sunt purtătoare de dobândă.
(6) Din disponibilităţile fondului de rezervă şi din excedentele înregistrate de fond din anii precedenţi pot fi constituite depozite la termen la trezoreria statului, în condiţiile stabilite prin convenţie încheiată între CNAS şi Ministerul Finanţelor Publice.

Capitolul VI
Organizarea caselor de asigurări de sănătate

Secţiunea 1
Constituirea caselor de asigurări de sănătate şi organizarea administrativă

Art. 266. – (1) CNAS este instituţie publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor şi programelor Guvernului în domeniul sanitar şi are sediul în municipiul Bucureşti, Calea Călăraşilor nr. 248, sectorul 3.
(2) CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în subordine casele de asigurări de sănătate judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.
(3) CNAS funcţionează pe baza statutului propriu, avizat de consiliul de administraţie şi aprobat prin hotărâre a Guvernului. Casele de asigurări funcţionează pe baza statutului propriu, care respectă prevederile statutului-cadru, aprobat de Consiliul de administraţie al CNAS.
(4) Statutele prevăzute la alin. (3) trebuie să conţină prevederi referitoare la:
a) denumirea şi sediul casei de asigurări respective;
b) relaţiile CNAS cu alte case de asigurări şi cu oficiile teritoriale, precum şi cu asiguraţii;
c) structura, drepturile şi obligaţiile organelor de conducere;
d) modul de adoptare a hotărârilor în consiliul de administraţie şi relaţia dintre acesta şi conducerea executivă a casei de asigurări;
e) alte prevederi.

Art. 267. – (1) Casele de asigurări sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea CNAS.
(2) Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF şi gestionează bugetul fondului aprobat, cu respectarea prevederilor prezentei legi, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local şi pot derula şi dezvolta şi activităţi pentru valorizarea fondurilor gestionate.

Art. 268. – Pe lângă CNAS funcţionează experţi pentru implementarea programelor naţionale de sănătate curative, finanţate din fond, precum şi alte activităţi stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS.

Art. 269. – Casele de asigurări pot înfiinţa oficii de asigurări de sănătate fără personalitate juridică, la nivelul oraşelor, al municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, în baza criteriilor stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS.

Secţiunea a 2-a
Atribuţiile caselor de asigurări de sănătate

Art. 270. – (1) Atribuţiile CNAS sunt următoarele:
a) gestionează fondul prin preşedintele CNAS, împreună cu casele de asigurări;
b) elaborează, implementează şi gestionează procedurile şi formularele unitare, avizate de Ministerul Sănătăţii Publice, pentru administrarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
c) elaborează şi actualizează Registrul unic de evidenţă a asiguraţilor;
d) elaborează şi publică raportul anual şi planul de activitate pentru anul următor;
e) îndrumă metodologic şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de către casele de asigurări;
f) răspunde pentru activităţile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în faţa Guvernului şi faţă de asiguraţi;
g) elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul Sănătăţii Publice spre aprobare Guvernului;
h) elaborează condiţiile privind acordarea asistenţei medicale din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu consultarea CMR şi CMDR;
i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuţie personală, pe baza prescripţiilor medicale, pentru persoanele asigurate;
j) administrează şi întreţine bunurile imobile şi baza materială din patrimoniu, în condiţiile legii;
k) asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului. Indicatorii folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari şi se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii Publice, la propunerea CNAS, CMR şi CMDR;
l) negociază şi contractează cu instituţii abilitate de lege colectarea şi prelucrarea datelor privind unele servicii medicale furnizate asiguraţilor, în vederea contractării şi decontării acestora de către casele de asigurări;
m) acordă gratuit informaţii, consultanţă şi asistenţă în domeniul asigurărilor sociale de sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor şi furnizorilor de servicii medicale;
n) participă la licitaţii naţionale organizate de Ministerul Sănătăţii Publice pentru achiziţia de medicamente şi materiale specifice pentru realizarea programelor de sănătate;
o) încheie şi derulează contracte de achiziţii publice pentru medicamente şi materiale sanitare pentru derularea programelor de sănătate, precum şi contracte de furnizare de servicii medicale de dializă;
p) asigură logistica şi baza materială necesare activităţii de pregătire şi formare profesională a personalului, din cheltuielile de administrare a fondului;
r) iniţiază, negociază şi încheie cu instituţii similare documente de cooperare internaţională în domeniul său de activitate;
s) îndeplineşte funcţia de organism de legătură, care asigură comunicarea cu organismele similare din statele care au încheiat cu România documente internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii;
t) prezintă un raport anual Guvernului privind starea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
u) prezintă rapoarte Parlamentului, la solicitarea acestuia;
v) alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.
(2) Realizarea atribuţiilor ce revin CNAS, potrivit prezentei legi, este supusă controlului organelor competente potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Art. 271. – Atribuţiile caselor de asigurări sunt următoarele:
a) să colecteze contribuţiile la fond pentru persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF;
b) să administreze bugetele proprii;
c) să înregistreze, să actualizeze datele referitoare la asiguraţi şi să le comunice CNAS;
d) să elaboreze şi să publice raportul anual şi planul de activitate pentru anul următor;
e) să utilizeze toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor şi recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;
f) să furnizeze gratuit informaţii, consultanţă, asistenţă în problemele asigurărilor sociale de sănătate şi ale serviciilor medicale persoanelor asigurate, angajatorilor şi furnizorilor de servicii medicale;
g) să administreze bunurile casei de asigurări, conform prevederilor legale;
h) să negocieze, să contracteze şi să deconteze serviciile medicale contractate cu furnizorii de servicii medicale în condiţiile contractului-cadru;
i) să monitorizeze numărul serviciilor medicale furnizate şi nivelul tarifelor acestora;
j) pot să organizeze licitaţii în vederea contractării unor servicii din pachetul de servicii, pe baza prevederilor contractului-cadru;
k) asigură, în calitate de instituţie competentă, activităţile de aplicare a documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii încheiate de România cu alte state, inclusiv cele privind rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale şi a altor prestaţii, în condiţiile respectivelor documente internaţionale;
l) alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.

Secţiunea a 3-a
Organele de conducere

Art. 272. – (1) CNAS are următoarele organe de conducere:
a) adunarea reprezentanţilor;
b) consiliul de administraţie;
c) preşedintele;
d) comitetul director;
e) 2 vicepreşedinţi;
f) directorul general.
(2) Persoanele care fac parte din organele de conducere ale CNAS şi caselor de asigurări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie cetăţeni români şi să aibă domiciliul pe teritoriul României;
b) să aibă calitatea de asigurat;
c) să nu aibă cazier judiciar sau fiscal;
d) să aibă studii superioare.
(3) Membrii Consiliului de administraţie au obligaţia de a depune declaraţie de avere şi o declaraţie de interese cu privire la incompatibilităţile prevăzute de prezenta lege în termen de 15 zile de la numirea în Consiliul de administraţie al CNAS. Declaraţia de interese va fi actualizată ori de câte ori intervin modificări. Actualizarea se face în termen de 30 de zile de la data modificării respective. Declaraţiile se vor afişa pe site-ul CNAS. Modelul declaraţiei de interese se aprobă prin ordin al preşedintelui CNAS.

Art. 273. – (1) Adunarea reprezentanţilor se constituie pe o perioadă de 4 ani şi cuprinde:
a) reprezentanţi ai asiguraţilor delegaţi de consiliile judeţene şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în număr de unu pentru fiecare judeţ şi doi pentru municipiul Bucureşti. Desemnarea acestor reprezentanţi se face în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi;
b) 31 de membri numiţi astfel: 2 de către Preşedintele României, 3 de către primul-ministru, la propunerea ministrului sănătăţii publice, 3 de către Senat, la propunerea comisiei de specialitate, 3 de către Camera Deputaţilor, la propunerea comisiei de specialitate, un reprezentant al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, un reprezentant al Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, 5 de către asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, 5 de către organizaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, 7 reprezentanţi ai ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii, respectiv câte un reprezentant al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei, Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, şi un reprezentant al Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice.
(2) Sunt reprezentative la nivel naţional asociaţiile patronale şi organizaţiile sindicale care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Pe locurile devenite vacante ca urmare a demisiei, revocării din cauze prevăzute de lege sau a decesului se numesc noi membri, aleşi în aceleaşi condiţii, până la expirarea mandatului în curs.

Art. 274. – (1) Adunarea reprezentanţilor se întruneşte în şedinţă o dată pe an, la convocarea consiliului de administraţie, sau în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui CNAS, a consiliului de administraţie sau a unui număr de cel puţin 30 de membri ai adunării reprezentanţilor.
(2) Adunarea reprezentanţilor poate adopta hotărâri dacă sunt prezente două treimi din numărul membrilor. Pentru adoptarea hotărârilor este necesar votul favorabil al majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 275. – Adunarea reprezentanţilor are următoarele atribuţii:
a) propune modificarea Statutului CNAS;
b) analizează repartizarea bugetului aprobat de către cei în drept şi recomandă ordonatorului principal de credite luarea măsurilor necesare pentru modificarea acestuia, în condiţiile legii;
c) analizează modul de utilizare a fondului, costurile din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, serviciile medicale acordate şi tarifele practicate la contractarea pachetului de servicii de bază şi recomandă măsurile legale pentru folosirea cu eficienţă a fondurilor şi de respectare a drepturilor asiguraţilor.

Art. 276. – (1) Consiliul de administraţie al CNAS se constituie din 17 membri, cu un mandat pe 4 ani, după cum urmează:
a) 5 reprezentanţi ai statului, dintre care unul este numit de Preşedintele României şi 4 de primul-ministru, la propunerea ministrului sănătăţii publice, a ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, a ministrului finanţelor publice şi a ministrului justiţiei;
b) 5 membri numiţi prin consens de către confederaţiile patronale reprezentative la nivel naţional;
c) 5 membri numiţi prin consens de către confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional;
d) 2 membri numiţi de primul-ministru, cu consultarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice.
(2) Prevederile art. 273 alin. (3) se aplică şi în cazul consiliului de administraţie.

Art. 277. – (1) Preşedintele consiliului de administraţie este preşedintele CNAS şi are rang de secretar de stat. Preşedintele CNAS are dreptul la organizarea cabinetului demnitarului în structura CNAS şi în limita numărului de posturi prevăzut de lege pentru funcţia de secretar de stat. Preşedintele CNAS este numit de primul-ministru dintre membrii consiliului de administraţie, la propunerea ministrului sănătăţii.
(2) Consiliul de administraţie are 2 vicepreşedinţi aleşi de consiliul de administraţie prin vot secret, unul din partea confederaţiilor patronale reprezentative la nivel naţional si celalalt din partea confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, stabilite potrivit legii. Vicepreşedinţii consiliului de administraţie sunt şi vicepreşedinţii CNAS.
(3) Preşedintele, vicepreşedinţii şi directorul general al CNAS se suspendă de drept din funcţiile deţinute anterior, pe perioada executării mandatului, cu excepţia celor prevăzute la art. 282 alin. (1).

Art. 278. – (1) Consiliul de administraţie funcţionează în mod legal în prezenţa a cel puţin 13 membri.
(2) Hotărârile consiliului de administraţie se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.
(3) În condiţiile în care la prima convocare a unei şedinţe a consiliului de administraţie nu se îndeplineşte cvorumul prevăzut la alin. (1), preşedintele CNAS, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, are dreptul să convoace o nouă şedinţă în termen de maximum 7 zile, în cadrul căreia hotărârile sunt luate cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.
(4) Principalul rol al consiliului de administraţie este de a elabora şi a realiza strategia naţională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.
(5) La şedinţele consiliului de administraţie, preşedintele CNAS poate invita persoane care au legătură cu subiectele supuse dezbaterii.

Art. 279. – (1) Consiliul de administraţie al CNAS are următoarele atribuţii:
a) aprobă planul anual de activitate pentru îndeplinirea prevederilor programului de asigurări sociale de sănătate;
b) aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor de evaluare şi standardele de evaluare a furnizorilor de servicii medicale;
c) aprobă criteriile de recrutare şi modalităţile de formare a personalului din sistemul de asigurări sociale de sănătate;
d) aprobă programul de investiţii;
e) aprobă încheierea de convenţii de cooperare şi finanţare de programe cu organisme internaţionale;
f) aprobă atribuţiile vicepreşedinţilor, la propunerea preşedintelui;
g) avizează statutul propriu al CNAS care se aprobă prin hotărâre a Guvernului şi aprobă statutul-cadru al caselor de asigurări la propunerea Comitetului Director;
h) aprobă propriul regulament de organizare şi funcţionare;
i) aprobă strategia sistemului de asigurări sociale de sănătate cu privire la colectarea şi utilizarea fondului;
j) aprobă proiectul bugetului fondului şi îl supune aprobării ordonatorului principal de credite, în condiţiile legii;
k) avizează, în condiţiile legii, repartizarea pe case de asigurări a bugetului fondului;
l) avizează utilizarea fondului de rezervă;
m) analizează semestrial stadiul derulării contractelor şi împrumuturilor;
n) avizează rapoartele de gestiune anuale, prezentate de preşedintele CNAS, contul de încheiere a exerciţiului bugetar, precum şi raportul anual de activitate;
o) aprobă în baza raportului Curţii de Conturi bilanţul contabil şi descărcarea gestiunii anului precedent pentru CNAS şi pentru casele de asigurări;
p) avizează proiectul contractului-cadru şi al normelor metodologice de aplicare a acestuia;
r) avizează lista medicamentelor de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală;
s) aprobă criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor;
t) analizează structura şi modul de funcţionare ale caselor de asigurări;
u) avizează organigrama CNAS şi organigramele caselor de asigurări teritoriale, la propunerea Comitetului Director; organigramele care se aprobă prin ordin al preşedintelui CNAS;
v) alte atribuţii acordate prin acte normative în vigoare.
(2) Consiliul de administraţie se întruneşte lunar, la convocarea preşedintelui CNAS. Consiliul de administraţie se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor săi.
(3) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul de administraţie al CNAS adoptă hotărâri, în condiţiile prevăzute la art. 278.
(4) Modul de rezolvare a divergenţelor dintre preşedintele CNAS şi Consiliul de administraţie, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în prezenta lege se reglementează prin statutul CNAS.

Art. 280. – (1) Preşedintele CNAS este ordonator principal de credite pentru administrarea şi gestionarea fondului şi reprezintă CNAS în relaţiile cu terţii şi pe asiguraţi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, componente ale sistemului asigurărilor sociale de sănătate.
(2) Preşedintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilităţii ministeriale.

Art. 281. – (1) Atribuţiile principale ale preşedintelui CNAS sunt următoarele:
a) exercită atribuţiile prevăzute de lege, în calitate de ordonator principal de credite, pentru administrarea şi gestionarea fondului;
b) organizează şi coordonează activitatea de audit şi control în sistemul de asigurări sociale de sănătate, potrivit atribuţiilor specifice ale CNAS şi ale caselor de asigurări; activitatea de audit se poate desfăşura la nivel regional, în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul Consiliului de administraţie al CNAS;
c) participă ca invitat la şedinţele Guvernului în care sunt dezbătute aspecte referitoare la sănătatea populaţiei;
d) numeşte, sancţionează şi eliberează din funcţie personalul CNAS;
e) prezidează şedinţele adunării reprezentanţilor;
f) alte atribuţii stabilite prin Statutul CNAS.
(2) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, precum şi pentru punerea în aplicare a hotărârilor consiliului de administraţie, preşedintele CNAS emite ordine care devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă persoanelor interesate. Ordinele cu caracter normativ emise în aplicarea prezentei legi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 282. – (1) Pe timpul executării mandatului preşedintele şi vicepreşedinţii sunt numiţi pe o perioadă de 4 ani. Aceştia nu pot exercita pe durata mandatului nici o altă funcţie sau demnitate publică, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(2) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS, pe perioada exercitării mandatului, nu sunt salariaţi ai CNAS, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, şi nu pot ocupa funcţii în structurile executive ale caselor de asigurări. Aceştia nu pot exercita activităţi la societăţi comerciale sau la alte unităţi care se află în relaţii contractuale cu casele de asigurări.
(3) Salarizarea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor CNAS se stabileşte după cum urmează:
a) pentru preşedinte, la nivelul indemnizaţiei prevăzute de lege pentru funcţia de secretar de stat;
b) pentru vicepreşedinţi, la nivelul indemnizaţiei prevăzute de lege pentru funcţia de subsecretar de stat.
(4) Salariul şi celelalte drepturi de personal ale directorului general al CNAS se stabilesc la nivelul corespunzător prevăzut de lege pentru funcţia de secretar general din minister.
(5) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS, cu excepţia preşedintelui şi vicepreşedinţilor, beneficiază de o indemnizaţie lunară de până la 20% din indemnizaţia preşedintelui CNAS, în condiţiile prezenţei efective la şedinţele consiliului de administraţie.

Art. 283. – (1) Conducerea executivă a CNAS este asigurată de către directorul general.
(2) Ocuparea postului de director general se face prin concurs, pe o perioadă de 4 ani, şi se numeşte prin ordin al preşedintelui CNAS.
(3) Organizarea concursului şi criteriile de selecţie sunt stabilite de preşedintele CNAS, cu avizul consiliului de administraţie.

Art. 284. – Conducerea operativă a CNAS este asigurată de un Comitet Director alcătuit din: Preşedinte, Vicepreşedinţi, Director General şi Directorii Generali Adjuncţi. Atribuţiile comitetului director de conducere al CNAS se aprobă prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie.

Art. 285. – (1) Personalul CNAS şi al caselor de asigurări este constituit din funcţionari publici şi personal contractual, în condiţiile legii şi nu pot desfăşura activităţi la furnizorii de servicii medicale.
(2) Salariul şi celelalte drepturi ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt cele stabilite de actele normative în vigoare aplicabile instituţiilor publice.
(3) Personalului CNAS şi al caselor de asigurări îi pot fi acordate stimulente din fondul constituit cu această destinaţie, în cotă de 5% din sumele încasate la bugetul fondului prin executare silită desfaşurată de către casele de asigurări şi 2,5% din sumele încasate la bugetul fondului prin executare silită de către ANAF. Modalitatea de constituire şi utilizare a acestui fond se aprobă prin ordin al preşedintelui CNAS.

Art. 286. – Organele de conducere ale caselor de asigurări sunt consiliul de administraţie şi preşedintele - director general.

Art. 287. – (1) Consiliul de administraţie al caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti este alcătuit din 11 membri, desemnaţi după cum urmează:
a) unul de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
b) unul de prefect, la propunerea autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti;
c) 3 de confederaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, desemnaţi prin consens;
d) 3 de confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, desemnaţi prin consens;
e) 2 de consiliile judeţene ale persoanelor vârstnice, respectiv al municipiului Bucureşti;
f) preşedintele, care este directorul general al casei de asigurări.
(2) Mandatul membrilor consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări este de 4 ani. Membrii consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări beneficiază de o indemnizaţie lunară de până la 20% din salariul funcţiei de director general al casei de asigurări respective, în condiţiile prezenţei efective la şedinţele consiliului de administraţie.
(3) Pe perioada mandatului membrii consiliului de administraţie pot fi revocaţi din funcţii de către cei care i-au numit, iar pe funcţiile rămase vacante sunt numiţi noi membri, până la expirarea mandatului în curs.
(4) Consiliile de administraţie ale caselor de asigurări au următoarele atribuţii generale:
a) aprobă proiectul statutului propriu;
b) avizează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli anuale aferente Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
c) aprobă rapoartele de gestiune semestriale şi anuale, prezentate de preşedintele-director general;
d) avizează politica de contractare propusă de preşedintele-director general, cu respectarea contractului-cadru;
e) avizează programele de acţiuni de îmbunătăţire a disciplinei financiare, inclusiv măsurile de executare silită potrivit prevederilor legale în vigoare;
f) alte atribuţii date prin lege sau prin statut.
(5) Consiliul de administraţie ia hotărâri prin vot, în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor.
(6) Şedinţele consiliului de administraţie sunt publice, cu excepţia cazurilor în care membrii consiliului decid prin vot ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise. Problemele legate de buget se vor discuta întotdeauna în şedinţe publice.

Art. 288. – (1) Directorii generali ai caselor de asigurări sunt numiţi pe bază de concurs, prin ordin al preşedintelui CNAS. Directorul general devine membru de drept al consiliului de administraţie al casei de asigurări şi preşedintele acestuia. Între CNAS şi directorul general al casei de asigurări - manager al sistemului la nivel local se încheie un contract de management.
(2) Directorul general al casei de asigurări este ordonator de credite, în condiţiile legii.
(3) Directorul general se numeşte pentru un mandat de 4 ani, după validarea concursului, şi se suspendă de drept din funcţiile deţinute anterior, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Directorul general are obligaţia de a depune declaraţie de interese şi declaraţie de avere. Modelul declaraţiei de interese se aprobă prin ordin al preşedintelui CNAS.
(4) Salarizarea şi celelalte drepturi ale directorului general se stabilesc prin contractul de management.
(5) Atribuţiile principale ale directorului general sunt:
a) aplică normele de gestiune, regulamentele de organizare şi de funcţionare şi procedurile administrative unitare;
b) organizează şi coordonează activitatea de control al execuţiei contractelor de furnizare de servicii medicale;
c) organizează şi coordonează activitatea de urmărire şi control al colectării contribuţiilor la fond;
d) propune programe de acţiuni de îmbunătăţire a disciplinei financiare, inclusiv executarea silită, potrivit legii;
e) stabileşte modalitatea de contractare, cu respectarea contractului-cadru;
f) organizează împreună cu alte structuri abilitate controale privind respectarea drepturilor asiguraţilor şi propune măsuri în caz de nerespectare a acestora;
g) supraveghează şi controlează organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări de sănătate la nivel teritorial şi prezintă anual rapoarte, pe care le dă publicităţii;
h) numeşte, sancţionează şi eliberează din funcţie personalul casei de asigurări.

Secţiunea a 4-a
Serviciul medical

Art. 289. – (1) În cadrul CNAS funcţionează serviciul medical, care este condus de un medic-şef.
(2) La nivelul caselor de asigurări funcţionează un serviciu medical, dimensionat în raport cu numărul asiguraţilor, care este condus de un medic-şef.
(3) Funcţia de medic-şef al CNAS şi al caselor de asigurări se ocupă prin concurs organizat de CNAS, în condiţiile legii.
(4) Funcţia de medic-şef al CNAS este echivalentă cu cea de director general adjunct şi este salarizată potrivit legii.

Art. 290. – (1) Serviciul medical al CNAS urmăreşte interesele asiguraţilor cu privire la calitatea serviciilor acordate de către furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări.
(2) Atribuţiile serviciului medical sunt stabilite prin statut.

Secţiunea a 5-a
Obligaţiile caselor de asigurări

Art. 291. – Obligaţiile CNAS sunt următoarele:
a) să asigure logistica funcţionării unitare şi coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate;
b) să urmărească colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;
c) să folosească mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;
d) să acopere potrivit principiilor prezentei legi nevoile de servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibile.

Art. 292. – Obligaţiile caselor de asigurări sunt următoarele:
a) să verifice acordarea serviciilor medicale, conform contractelor încheiate cu furnizorii de servicii medicale;
b) să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate asiguraţilor, la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând a suporta penalităţile prevăzute în contract;
c) să acorde furnizorilor de servicii medicale sume care să ţină seama şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii în zone izolate, în condiţii grele şi foarte grele, pentru care sunt stabilite drepturi suplimentare, potrivit legislaţiei;
d) să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de contractare şi a negocierii clauzelor contractuale;
e) să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de furnizare a serviciilor medicale şi despre orice schimbare în modul de funcţionare şi de acordare a acestora;
f) să asigure confidenţialitatea datelor în condiţiile prezentei legi;
g) să verifice prescrierea şi eliberarea medicamentelor în conformitate cu reglementările în vigoare;
h) să raporteze CNAS, la termenele stabilite, datele solicitate privind serviciile medicale furnizate, precum şi evidenţa asiguraţilor şi a documentelor justificative utilizate;
i) să furnizeze, la solicitarea Ministerului Sănătăţii Publice, datele de identificare a persoanelor asigurate, numai pentru bolile cu declarare nominală obligatorie, conform legislaţiei în vigoare.

Capitolul VII
Controlul

Secţiunea 1
Controlul de gestiune

Art. 293. – Controlul de gestiune al CNAS şi al caselor de asigurări se face anual de către Curtea de Conturi.

Art. 294. – Auditul intern se exercită conform legii şi poate fi organizat la nivel regional, în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie al CNAS.

Secţiunea a 2-a
Controlul furnizării serviciilor

Art. 295. – (1) CNAS şi casele de asigurări organizează şi efectuează controlul serviciilor medicale care se acordă asiguraţilor pe baza contractelor de furnizare de servicii încheiate, potrivit prezentei legi.
(2) În cadrul controalelor efectuate potrivit alin. (1) pot participa şi reprezentanţi ai CMR, CMDR, CFR şi OAMMR.

Art. 296. – Salarizarea persoanelor din structurile menţionate la art. 295 alin. (1) este similară cu cea prevăzută de lege pentru compartimentele de audit.

Secţiunea a 3-a

Art. 297. – CNAS prezintă anual Guvernului un raport de activitate, precum şi planul de activitate pentru anul următor.

Secţiunea a 4-a
Arbitrajul

Art. 298. – (1) Litigiile dintre furnizorii de servicii medicale sau farmaceutice şi casele de asigurări de sănătate pot fi soluţionate, la solicitarea uneia dintre părţi, pe calea arbitrajului în condiţiile şi procedurile dreptului comun.
(2) Comisia de arbitraj este formată din câte un arbitru desemnat de fiecare parte şi unul desemnat de consilul de conducere al Comisiei de arbitraj.
(3) În vederea asigurării activităţii de arbitraj, pe lângă CNAS se înfiinţează şi funcţionează Comisia de arbitraj. Comisia nu are personalitate juridică.
(4) Organizarea şi funcţionarea Comisiei de arbitraj se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice, ministrului justiţiei şi CNAS. Comisia este condusă de un Consiliu de conducere format din reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice, CNAS, CMR, CFR, CMDR.

Art. 299. – (1) Arbitrii sunt desemnaţi de către părţi, respectiv de către Consiliul de conducere al Comisiei de arbitraj, dintr-o listă de arbitrii atestaţi de Ministerul Justiţiei, pe baza unui examen desfăşurat în condiţiile şi potrivit procedurilor stabilite printr-un regulament aprobat prin ordinul ministrului justiţiei şi înregistrat la Comisia de arbitraj.
(2) Pot fi arbitri persoanele care au studii medicale, economice ori studii juridice, îndeplinesc şi celelalte condiţii legale privind dobândirea calităţii de arbitru şi nu sunt angajaţi ai niciuneia dintre părţile aflate în litigiu ori ai instituţiilor care au desemnat reprezentanţi în Consiliul de conducere al Comisiei.
(3) Pentru activităţile desfăşurate în cadrul Comisiei de arbitarj, arbitrii beneficiază de o indemnizaţie de şedinţă. Indemnizaţia de şedinţă pentru arbitri este de 15%, iar pentru membrii secretariatului tehnic este de 10% din indemnizaţia preşedintelui CNAS.
(4) Cheltuielile reprezentând indemnizaţiile de şedinţă pentru arbitri, precum şi pentru membrii secretariatului tehnic se suportă din sumele alocate pentru administrarea fondului.
(5) Celelalte cheltuieli rezultate din activitatea Comisiei centrale de arbitraj se suportă de către părţile aflate în litigiu, în condiţiile art. 298 alin. (4).

Art. 300. – (1) Regulamentul de soluţionare a cauzelor arbitrale, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
(2) Comisia de arbitraj se va organiza în termen de maximum 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Capitolul VIII
Răspunderi şi sancţiuni

Art. 301. – Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Secţiunea 1
Sancţiuni

Art. 302. – Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale cuprinse în contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, se stabilesc prin contractul-cadru.

Secţiunea a 2-a
Infracţiuni

Art. 303. – Fapta persoanei care dispune utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuţiei reţinute de la asiguraţi constituie infracţiunea de deturnare de fonduri şi se pedepseşte conform prevederilor din Codul penal.

Art. 304. – Completarea declaraţiei prevăzute la art. 215 alin. (2) cu date nereale, având ca efect denaturarea evidenţelor privind asiguraţii, stadiul de cotizare sau contribuţiile faţă de fond, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform prevederilor din Codul penal.

Secţiunea a 3-a
Contravenţii

Art. 305. – Constituie contravenţii următoarele fapte:
a) nedepunerea la termen a declaraţiei prevăzute la art. 215 alin. (2);
b) nevirarea contribuţiei datorate conform art. 258 alin. (1) de către persoanele fizice şi juridice angajatoare;
c) refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF şi ale caselor de asigurări a documentelor justificative şi actelor de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond;
d) refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele decontate din fond.

Art. 306. – Contravenţiile prevăzute la art. 305 se sancţionează după cum urmează:
a) cele prevăzute la lit. a) şi c), cu amendă de la 500 lei (RON) la 1.000 lei (RON);
b) cele prevăzute la lit. b) şi d), cu amendă de la 3.000 lei (RON) la 5.000 lei (RON).

Art. 307. – (1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele de control ale ANAF şi ale caselor de asigurări.
(2) Amenzile contravenţionale aplicate conform prezentei legi constituie venituri la bugetul de stat.

Art. 308. – Prevederile art. 305 se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 309. – (1) Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute la art. 306, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal.
(2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la obligaţiile faţă de fond se completează cu prevederile Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Capitolul IX
Dispoziţii finale

Art. 310. – (1) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS şi ai consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări, precum şi personalul angajat al acestor case de asigurări, indiferent de nivel, nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, autorităţilor de sănătate publică, furnizorilor de servicii medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate ale căror servicii se decontează din fond, unităţilor sanitare, cabinetelor medicale, funcţii alese sau numite în cadrul CMR, colegiilor judeţene ale medicilor, respectiv al municipiului Bucureşti, în cadrul CMDR, colegiilor judeţene ale medicilor dentişti, respectiv al municipiului Bucureşti, în cadrul CFR, colegiilor judeţene ale farmaciştilor, respectiv al municipiului Bucureşti, organizaţiilor centrale şi locale ale OAMMR, organizaţiile centrale şi locale ale OBBC sau funcţii în cadrul societăţilor comerciale cu profil de asigurări, farmaceutic sau de aparatură medicală. Personalului din cadrul CNAS şi caselor de asigurări, cu statut de funcţionar public, îi sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Constituie conflict de interese deţinerea de către membrii Consiliului de administraţie al CNAS şi ai consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări, precum şi personalul angajat al acestor case de asigurări, de părţi sociale, acţiuni sau interese la furnizori care stabilesc relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul în care astfel de părţi sociale, acţiuni sau interese sunt deţinute de către soţ, soţie, rudele sau afinii până la gradul al IV – lea inclusiv, ale persoanei în cauză.
(3) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS şi ai consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al IV-lea inclusiv, au un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului de administraţie nu pot participa la dezbaterile consiliului de administraţie şi nici la adoptarea hotărârilor.
(4) Persoanele care la data intrării în vigoare a prezentei legi se află în una dintre incompatibilităţile prevăzute la alin. (1) vor opta pentru una dintre funcţiile ocupate în termen de 30 de zile.

Art. 311. – (1) CNAS gestionează şi administrează bunurile mobile şi imobile dobândite, în condiţiile legii, din activităţi proprii, subvenţii, donaţii sau din alte surse.
(2) Autorităţile publice centrale sau locale pot transmite, în condiţiile prevăzute de lege, bunuri mobile şi imobile în administrarea CNAS şi a caselor de asigurări.
(3) Recuperarea debitelor din contribuţii şi majorări se poate face şi prin compensarea cu active din patrimoniul debitorilor, evaluate de instituţii autorizate în condiţiile legii, cu condiţia ca acestea să fie necesare funcţionării CNAS sau caselor de asigurări de sănătate.

Art. 312. – În teritoriile neacoperite cu medici sau cu personal sanitar, ori cu unităţi farmaceutice, pentru asigurarea serviciilor medicale şi farmaceutice, consiliile locale pot acorda stimulente în natură şi în bani.

Art. 313. – (1) Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către casele de asigurări şi constituie venituri ale fondului.
(2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări cu care se află în relaţie contractuală documentele justificative care atestă cheltuielile efective realizate.

Art. 314. – CNAS poate organiza activităţi finanţate din venituri proprii, în condiţiile legii.

Art. 315. – Datele necesare pentru stabilirea calităţii de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autorităţile, instituţiile publice şi alte instituţii, pe bază de protocol.

Art. 316. – Până la organizarea Comisiei de arbitraj prevăzută la art. 298 şi 299, litigiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări vor fi judecate de Comisia centrală de arbitraj organizată conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 317. – (1) În termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Transporturilor vor intra în proces de reorganizare în vederea privatizării.
(2) Până la data reorganizării Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Construcţiilor, Transporturilor şi Turismului îşi vor desfăşura activitatea potrivit prevederilor legale de organizare şi funcţionare a acestora, pe principiul de funcţionare al caselor de asigurări judeţene din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
(3) Pe data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 20 noiembrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.119/1999 privind atragerea unor sume suplimentare la bugetul Fondului de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări prin Legea nr. 593/2001.
(4) Dispoziţiile cu privire la colectarea contribuţiilor de către casele de asigurări de sănătate pentru persoanele fizice altele decât cele care au calitatea de asigurat, se aplică până la 1 ianuarie 2007, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 507/2004, cu modificările ulterioare.

TITLUL IX
Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 318. – Prezentul titlu stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind elaborarea, implementarea şi distribuirea în România a cardului european şi a cardului naţional de asigurări sociale de sănătate, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în acest proces.

Art. 319. – În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) card european de asigurări sociale de sănătate, denumit în continuare card european – documentul care conferă titularului asigurat, dreptul la prestaţii medicale necesare în cadrul unei şederi temporare într-un stat membru al Uniunii Europene;
b) card naţional de asigurări sociale de sănătate, denumit în continuare card naţional – documentul care dovedeşte că titularului acestuia este asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România;
c) case de asigurări de sănătate – casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti;
d) asigurat – persoana asigurată conform legislaţiei în vigoare în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România;
e) şedere temporară – deplasarea unei persoane într-unul din statele membre ale Uniunii Europene pentru motive turistice, profesionale, familiale sau pentru studii, pentru o perioadă de timp necesară deplasării dar nu mai mult de şase luni.

Capitolul II
Cardul european de asigurări sociale de sănătate

Art. 320. – Cardul european conţine următorul set obligatoriu de informaţii vizibile:
a) numele şi prenumele asiguratului;
b) codul numeric personal al asiguratului;
c) data naşterii asiguratului;
d) data expirării cardului;
e) codul Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare pentru statul membru emitent al cardului;
f) numărul de identificare şi acronimul casei de asigurări de sănătate care emite cardul;
g) numărul cardului.

Art. 321. – (1) Cardul european se eliberează pe cheltuiala asiguratului, de către casa de asigurări de sănătate la care acesta este asigurat.
(2) Emiterea cardului european nu poate fi refuzată de casa de asigurări de sănătate decât în situaţia în care asiguratul nu face dovada plăţii la zi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
(3) Emiterea cardului european se face numai prin intermediul sistemului informatic unic naţional care gestionează aplicarea regulamentelor Uniunii Europene privind drepturile asiguraţilor aflaţi în şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene.
(4) Asiguratul care solicită înlocuirea cardului european în interiorul perioadei de valabilitate stabilite prin reglementările Uniunii Europene, va putea beneficia, contra cost, de un alt card a cărui perioadă de valabilitate nu va putea depăşi perioada de valabilitate a cardului iniţial.
(5) Datele solicitate de casele de asigurări de sănătate, emitente ale cardului european precum şi alte instituţii care manipulează aceste informaţii, se supun legislaţiei referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal.
(6) În cazul în care circumstanţe excepţionale împiedică eliberarea cardului european, casa de asigurări de sănătate va elibera un certificat înlocuitor provizoriu cu o perioadă de valabilitate stabilită conform art. 321. Modelul certificatului provizoriu se aprobă prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Art. 322. – Cardul european se eliberează numai în situaţia deplasării asiguratului pentru şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene.

Art. 323. – Perioada de valabilitate a cardului european este stabilită astfel încât să acopere perioada de timp necesară şederii temporare dar nu poate depăşi şase luni de la data emiterii.

Art. 324. – (1) Cardul european poate fi utilizat de către asiguraţii din sistemul de asigurări sociale de sănătate din România numai pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) cardul european nu produce efecte pe teritoriul României şi nu creează nici o obligaţie pentru furnizorii de servicii medicale din România.

Art. 325. – (1) Furnizorii de servicii medicale aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate au obligaţia de a acorda asistenţa medicală necesară titularilor cardului european emis de unul din statele membre ale Uniunii Europene, în perioada de valabilitate a cardului şi în aceleaşi condiţii ca pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România, urmând a evidenţia şi raporta distinct caselor de asigurări sociale de sănătate serviciile medicale acordate pentru această categorie de persoane.
(2) Casele de asigurări de sănătate au obligaţia de a recunoaşte cardurile emise de statele membre ale Uniunii Europene.

Art. 326. – (1) Cardul european conferă dreptul pentru asigurat de a beneficia de asistenţa medicală necesară în cursul unei şederi temporare într-un stat membru al Uniunii Europene.
(2) Cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) vor fi rambursate de casa de asigurări de sănătate emitentă a cardului, prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
(3) Asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar din punct de vedere medical în timpul şederii temporare.
(4) Persoanele asigurate în unul din statele membre ale Uniunii Europene posesoare ale unui card european de asigurări sociale de sănătate vor fi tratate în România în acelaşi mod cu asiguraţii români..
(5) În bugetul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate vor fi alocate sume distincte pentru operaţiunile de rambursare prevăzute la alin. (2).

Art. 327. – Cardul european se emite individual pentru fiecare asigurat care îl solicită.

Art. 328. – Cardul european nu acoperă situaţia în care asiguratul se deplasează într-un stat membru al Uniunii Europene în vederea beneficierii de tratament medical.

Art. 329. – Caracteristicile tehnice ale cardului european precum şi modalităţile de elaborare şi implementare ale acestuia se aprobă prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Capitolul III
Cardul naţional de asigurări sociale de sănătate

Art. 330. – Cardul naţional de asigurări sociale de sănătate este un card electronic, distinct de cardul european de asigurări de sănătate.

Art. 331. – Informaţii minime care vor putea fi accesate de pe cardul naţional sunt următoarele:
a) datele de identitate şi codul numeric personal;
b) dovada achitării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate;
c) înregistrarea numărului de solicitări de servicii medicale, prin codul furnizorului;
d) diagnostice medicale cu risc vital;
e) grupa sanguină şi Rh;
f) data expirării cardului;
g) numărul de identificare şi acronimul casei de asigurări de sănătate care emite cardul;
h) numărul cardului.

Art. 332. – (1) Cardul naţional se eliberează de casa de asigurări de sănătate unde figurează ca asigurat titularul cardului.
(2) Cheltuielile necesare pentru eliberarea cardului naţional sunt suportate de casa de asigurări de sănătate emitentă.

Art. 333. – Cardul naţional se eliberează numai prin sistemul informatic unic integrat al asigurărilor sociale de sănătate.

Art. 334. – Cardul naţional poate fi utilizat numai pe teritoriul României.

Art. 335. – Furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate au obligaţia de a acorda asistenţa medicală titularilor de card naţional în condiţiile prevăzute de contractul-cadru şi de normele metodologice de aplicare ale acestuia.

Art. 336. – Cardul naţional se emite individual pentru fiecare asigurat.

Art. 337. – Caracteristice tehnice ale cardului naţional precum şi modalităţile de elaborare şi implementare ale acestuia se aprobă prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Art. 338. – În bugetul Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, vor fi alocate sume pentru cardul naţional astfel încât acesta să poată fi implementat până la sfârşitul anului 2007.

TITLUL X
Asigurările voluntare de sănătate

Capitolul I
Dispoziţii generale

Art. 339. – În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) asigurat – persoana care are un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul şi faţă de care asigurătorul are obligaţia ca la producerea riscului asigurat să acorde indemnizaţia sau suma asigurată conform prevederilor contractului de asigurare voluntară de sănătate;
b) asigurător – persoana juridică sau filiala autorizată în condiţiile Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, să exercite activităţi de asigurare, să practice clasele de asigurări de sănătate din categoria asigurărilor de viaţă şi/sau generale şi care îşi asumă răspunderea de a acoperi cheltuielile cu serviciile medicale prevăzute în contractul de asigurare voluntară de sănătate precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale, dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine în acest sens;
c) coplată pentru asigurări voluntare de sănătate de tip complementar – suma reprezentând diferenţa dintre preţul de referinţă utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi suma acceptată la plată de casele de asigurări din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciul acoperit parţial din pachetul de servicii medicale de bază;
d) furnizor de servicii medicale – persoana fizică sau juridică autorizată de Ministerul Sănătăţii Publice să acorde servicii medicale în condiţiile legii;
e) listă a furnizorilor agreaţi – totalitatea furnizorilor aflaţi în relaţii contractuale cu asigurători care practică asigurări voluntare de sănătate de tip suplimentar;
f) pachet de servicii medicale de bază – serviciile şi produsele destinate prevenirii, diagnosticării, tratamentului, corectării şi recuperării diferitelor afecţiuni, la care asiguraţii au acces în totalitate, parţial sau cu anumite limitări în volum sau în suma acoperită, în temeiul asigurărilor sociale de sănătate, conform prevederilor legale în vigoare;
g) persoane dependente – persoanele fizice aflate în întreţinerea asiguratului şi cărora li se furnizează servicii medicale dacă acest lucru este stipulat în contractul de asigurare voluntară de sănătate;
h) preţ de referinţă – preţul utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru plata unor servicii şi produse din pachetul de servicii medicale de bază;
i) servicii medicale furnizate sub formă de abonament – servicii medicale preplătite pe care furnizorii le oferă în mod direct abonaţilor şi nu prin intermediul asigurătorilor, în afara serviciilor din pachetul de servicii medicale de bază din sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Art. 340. – (1) Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea riscului de îmbolnăvire şi îi indemnizează în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de asigurător şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Asiguraţii pot primi indemnizaţii atât pentru acea parte a cheltuielilor cu serviciile medicale care excede pachetului de servicii medicale de bază acoperite de sistemul social de asigurări de sănătate, cât şi pentru coplăţi, dacă acest lucru este prevăzut în contractul de asigurare voluntară de sănătate.
(3) Nu fac obiectul prezentei legi asigurările pentru boli profesionale şi accidente de muncă şi serviciile medicale furnizate sub formă de abonament.

Art. 341. – (1) Asigurările voluntare de sănătate pot fi, în sensul prezentei legi, asigurări de tip complementar şi suplimentar.
(2) Asigurările voluntare de sănătate de tip complementar suportă total sau parţial plata serviciilor neacoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază, coplăţi.
(3) Asigurările voluntare de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa de asigurare.

Art. 342. – Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări voluntare de sănătate orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi care au dreptul la pachetul de servicii medicale de bază în temeiul asigurărilor sociale de sănătate, conform prevederilor legale.

Art. 343. – (1) Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie contracte de asigurare voluntară de sănătate pentru angajaţii lor, individual sau în grup, acordate ca beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii şi stabilizării personalului angajat.
(2) În cadrul asigurărilor voluntare de sănătate raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile acestora se stabilesc prin voinţa părţilor, sub forma pachetelor de servicii şi sunt menţionate în contractul de asigurare voluntară de sănătate.

Art. 344. – Înfiinţarea, autorizarea şi funcţionarea asigurătorilor care practică asigurări voluntare de sănătate se desfăşoară în conformitate cu prevederile legislaţiei care reglementează activitatea de asigurări.

CAPITOLUL II
Contractul de asigurare voluntară de sănătate

Art. 345. – Contractul de asigurare voluntară de sănătate trebuie să cuprindă, pe lângă elementele obligatorii, şi următoarele elemente:
a) lista şi volumul de acoperire al coplăţilor pentru asigurări voluntare de sănătate de tip complementar, în conformitate cu preţul de referinţă stabilit de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
b) lista serviciilor din asigurarea voluntară suplimentară;
c) lista furnizorilor agreaţi;
d) modalitatea de contactare a acestora, direct sau prin intermediul unui departament de asistenţă a asiguraţilor;
e) drepturile şi obligaţiile părţilor, cu evidenţierea clară a riscului de îmbolnăvire individual;
f) modalităţile de decontare a serviciilor medicale;
g) modalităţile de încetare a valabilităţii contractului;
h) modalităţile de soluţionare a eventualelor litigii.

Art. 346. – Asigurătorii sunt obligaţi ca la încheierea contractului de asigurare voluntară de sănătate să ofere asiguratului toate informaţiile necesare privind drepturile şi obligaţiile rezultând din contract, în vederea protejării intereselor asiguraţilor.
Art. 347. – (1) Asigurătorul poate solicita, la iniţierea contractului de asigurare, pe cheltuiala proprie şi cu consimţământul pacientului, informaţii privind starea de sănătate a asiguratului, precum şi efectuarea unui examen medical pentru evaluarea stării de sănătate a solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de acesta.
(2) Informaţiile cuprinse în contractul de asigurare voluntară precum şi informaţiile privind starea de sănătate a asiguratului au caracter confidenţial şi nu pot fi divulgate unor terţi de către asigurătorii care practică asigurări voluntare de sănătate sau persoanele fizice/juridice care, prin natura relaţiilor de serviciu, cum ar fi controlor, auditor şi alte asemenea funcţii, intră în posesia informaţiilor în cauză, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(3) Prin contract, asigurătorul care practică asigurări voluntare de sănătate de tip suplimentar, poate restricţiona pentru acest tip de asigurare accesul asiguratului, parţial sau în totalitate, la anumiţi furnizori de servicii şi poate condiţiona utilizarea unor servicii în caz de îmbolnăvire de efectuarea prealabilă a unor controale periodice profilactice sau de utilizarea unor anumiţi furnizori agreaţi.
(4) Asigurătorii care comercializează asigurări voluntare de sănătate complementare sunt obligaţi să achite coplata conform contractului cu asiguratul oricărui furnizor de servicii aflat în relaţie contractuală cu casele de asigurări şi nu pot restricţiona pentru acestea accesul asiguraţilor.

Capitolul III
Relaţia furnizorilor de servicii medicale cu societăţile de asigurări voluntare de sănătate

Art. 348. – (1) Toţi furnizorii care prestează servicii medicale pentru asigurările voluntare de sănătate trebuie să fie autorizaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice, în baza reglementărilor în vigoare. Pentru prestarea serviciilor care intră sub incidenţa asigurărilor de sănătate de tip complementar, furnizorii de servicii medicale trebuie să fie în relaţie contractuală cu casele de asigurări.
(2) Furnizorii de servicii medicale care sunt în relaţie contractuală cu casele de asigurări au obligaţia de a accepta coplata de la asigurătorii autorizaţi de a presta asigurări voluntare de sănătate de tip complementar sau, prin excepţie, de la asiguraţi, în conformitate cu lista coplăţilor şi valoarea ce poate fi acoperită prin sistemul asigurărilor voluntare de sănătate.
(3) Furnizorii de servicii medicale care sunt în relaţie contractuală cu casele de asigurări au dreptul de a încheia contracte şi cu asigurătorii autorizaţi de a presta asigurări voluntare de sănătate de tip suplimentar.

Art. 349. – (1) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să elibereze documente justificative de decontare (factură, chitanţă) pentru serviciile medicale prestate acoperite prin asigurările voluntare de sănătate.
(2) În cazul în care nu există un contract încheiat între asigurător şi furnizorii de servicii medicale, decontarea cheltuielilor se va face pe baza documentelor justificative emise de furnizorul de servicii medicale.
(3) Unităţile sanitare publice au obligaţia de a respecta, în relaţia cu asigurătorii, tarifele maximale privind asigurările suplimentare de sănătate, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(4) Furnizorii privaţi pot stabili, prin negociere, alte tarife decât cele menţionate la paragraful anterior.

Art. 350. – (1) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor supraveghează activitatea asigurătorilor autorizaţi să practice asigurări voluntare de sănătate în conformitate cu prevederile legale.
(2) Fiecare asigurător autorizat să practice asigurările voluntare de sănătate are obligaţia, în vederea încheierii contractelor de asigurare de acest tip, să obţină avizarea de către direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice a listei furnizorilor de servicii medicale agreaţi, alţii decât cei aflaţi deja în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate şi să reactualizeze această listă înaintea contractării unui nou furnizor.
(3) Lista coplăţilor şi preţul de referinţă pentru serviciile din pachetul de servicii medicale de bază acoperite parţial se stabilesc anual de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 351. – (1) În baza contractului încheiat cu furnizorii de servicii, asigurătorii au dreptul de a verifica, prin experţi autorizaţi de Ministerul Sănătăţii Publice şi organizaţiile profesionale, direct sau prin interpuşi, calitatea serviciilor prestate asiguraţilor.
(2) Întreaga responsabilitate a actului medical rămâne în seama furnizorilor de servicii medicale şi farmaceutice.

Art. 352. – Diferendele survenite între asigurător şi furnizorii de servicii medicale se soluţionează pe cale amiabilă. În cazul imposibilităţii rezolvării pe cale amiabilă, litigiile se aduc la cunoştinţa direcţiei de specialitate din cadrul Ministerul Sănătăţii Publice şi a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care vor încerca medierea diferendului. În caz de eşec al medierii, diferendele sunt deduse instanţelor judecătoreşti legal competente.

Art. 353. – Plângerile privind calitatea serviciilor medicale formulate direct de către asiguraţi sau prin intermediul asigurătorilor autorizaţi să practice asigurări voluntare de sănătate se adresează Ministerului Sănătăţii Publice şi sunt notificate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Capitolul IV
Dispoziţii finale şi sancţiuni

Art. 354. – Asigurătorii care în prezent practică asigurări de sănătate facultative sunt obligaţi să se conformeze prevederilor art.350 alin. (2) în termen de 90 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 355. – (1) Divulgarea cu intenţie a informaţiilor privind starea de sănătate a asiguraţilor de către un salariat al asigurătorului, fără consimţământul asiguratului, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON).
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 1 lună la un an sau amendă de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON).

Art. 356. – (1) Încălcarea prevederilor art. 350 alin. (2) şi art. 354 de către asigurătorii autorizaţi să practice asigurări voluntare de sănătate constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON).
(2) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se fac de către personalul împuternicit al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Art. 357. – Dispoziţiile art.356 se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 358. – Ministerul Sănătăţii Publice şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor vor elabora împreună sau separat, după caz, norme metodologice de aplicare a prezentului titlu în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Art. 359. – Lista coplăţilor şi preţul de referinţă pentru serviciile din pachetul de servicii medicale de bază acoperite parţial, menţionate la alin. (3) al art. 350, se stabilesc anual de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice şi vor fi aprobate prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în termen de 90 de zile de la data intrării in vigoare a prezentului titlu.

Art. 360. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Legea asigurărilor private de sănătate nr. 212/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din
4 iunie 2004, cu modificările ulterioare.

TITLUL XI
FINANŢAREA UNOR CHELTUIELI DE SĂNĂTATE

Art. 361. – În scopul combaterii consumului excesiv de produse din tutun şi băuturi alcoolice, altele decât vinul şi berea, prevăzute în prezenta lege, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de sănătate, se instituie unele contribuţii ce se constituie ca venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 362. – Veniturile prevăzute la art. 361 vor fi folosite pentru investiţii în infrastructura sistemului sanitar public, finanţarea programelor naţionale de sănătate şi pentru rezerva Ministerului Sănătăţii Publice pentru situaţii speciale.

Art. 363. – (1) În aplicarea prevederilor art. 361 şi art. 362 se stabilesc următoarele măsuri:
a) persoanele juridice care produc sau importă produse din tutun, contribuie astfel:
1. pentru ţigarete cu suma de 10 euro/1.000 de ţigarete;
2. pentru ţigări şi ţigări de foi cu suma de 10 euro/1.000 de bucăţi;
3. pentru tutun destinat fumatului cu suma de 13 euro/kg;
b) persoanele juridice care produc sau importă băuturi alcoolice, altele decât bere, vinuri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, produse intermediare, aşa cum sunt definite prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, contribuie cu suma de 200 euro/hectolitru alcool pur sau 2 euro/fiecare litru alcool pur;
c) persoanele juridice care realizează încasări din activităţi publicitare la produse din tutun şi băuturi alcoolice, contribuie cu o cotă de 12% din valoarea acestor încasări, după deducerea taxei pe valoarea adăugată.
(2) Valoarea în lei a contribuţiilor prevăzute la alin.(1), stabilită potrivit legii în echivalent euro/unitatea de măsură, se determină prin transformarea sumelor exprimate în echivalent euro la cursul de schimb valutar utilizat pentru calculul accizelor, la data plăţii acestor contribuţii.

Art. 364. – Contribuţiile prevăzute la art.363 alin. (1) lit.c) se constituie ca venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Art. 365. – (1) Contribuţiile prevăzute la art.363 se virează lunar până la data de 25 a lunii următoare celei în care a avut loc livrarea produselor pe piaţa internă, într-un cont special, deschis la Trezoreria statului pe numele Ministerului Sănătăţii Publice.
(2) Pentru neplata la scadenţă a contribuţiilor se calculează şi se datorează accesorii în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 366. – (1) Veniturilor şi cheltuielilor prevăzute la art.361 şi 362 li se aplică prevederile referitoare la bugetele de venituri şi cheltuieli ale unor activităţi, instituite prin Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare.
(2) Se autorizează Ministerul Finanţelor Publice, la propunerea ordonatorului principal de credite, să introducă modificările ce decurg din aplicarea prevederilor prezentului titlu în anexele aprobate pe anul 2006 Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 367. – Contribuţiile pentru finanţarea cheltuielilor de sănătate rămase la sfârşitul anului se reportează în anul următor şi se utilizează cu aceeaşi destinaţie.

Art. 368. – În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Finanţelor Publice vor elabora Norme de aplicare a prezentului titlu.

Art. 369. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, Ordonanţa Guvernului nr. 22/1992 privind finanţarea ocrotirii sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din
28 august 1992, aprobată prin Legea nr.114/1992, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă, cu excepţia prevederilor privind cota de 12% din încasări din activităţi publicitare la produse de tutun, ţigări şi băuturi alcoolice care se abrogă la data de 1 ianuarie 2007.
TITLUL XII
Exercitarea profesiei de medic.
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România
Capitolul I
Exercitarea profesiei de medic

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Art. 370. – Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină. Acestea pot fi:
a) cetăţeni ai statului român;
b) cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
c) soţul unui cetăţean român, precum şi descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român, indiferent de cetăţenia acestora;
d) membrii de familie ai unui cetăţean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b), aşa cum sunt definiţi de art. 2 alin. (1) pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 260/2005;
e) cetăţenii statelor terţe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;
f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele prevăzute la lit. b).

Art. 371. – (1) În înţelesul prezentului titlu, termenul de medici cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene desemnează, prin asimilare, şi medicii aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 370 lit. d) şi f).
(2) În mod exclusiv, prin termenul de stat membru de origine sau de provenienţă, stat membru de stabilire sau, după caz, stat membru gazdă se înţelege un stat membru al Uniunii Europene, un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau Confederaţia Elveţiană.
(3) Prin titlu oficial de calificare în medicină se înţelege:
a) diplomă de medic, eliberată de către o instituţie de învăţământ superior medico-farmaceutic acreditată din România;
b) certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătăţii Publice;
c) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform normelor Uniunii Europene de către statele membre ale Uniunii Europene, statele aparţinând Spaţiului Economic European sau de către Confederaţia Elveţiană;
d) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre prevăzute la lit. c) ori echivalate în România.

Art. 372. – Titlurile oficiale de calificare în medicină obţinute în afara României, a statelor membre ale Uniunii Europene, a statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau a Confederaţiei Elveţiene se echivalează potrivit legii. Excepţie de la aceste prevederi fac titlurile oficiale de calificare în medicină care au fost recunoscute de unul dintre aceste state.

Art. 373. – Monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul Medicilor din România şi Ministerul Sănătăţii Publice, denumite în continuare autorităţi competente române.
Art. 374. – (1) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii.
(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa umană.
(3) Deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi, respectarea demnităţii umane, principiile eticii şi deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea publică.

Art. 375. – (1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical.
(2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public.
(3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, având în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.

Art. 376. – (1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa pacientului şi dreptul acestuia de a refuza sau de a opri o intervenţie medicală.
(2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea medicală.

Art. 377. – (1) Medicii care îndeplinesc condiţia de cetăţenie prevăzută la art. 370 şi sunt membri ai Colegiului Medicilor din România exercită profesia de medic, în regim salarial şi/sau independent.
(2) Pentru accesul la una din activităţile de medic sau exerciţiul acesteia, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi, în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii medicale pe teritoriul României, de la obligativitatea înscrierii în Colegiul Medicilor din România.

Art. 378. – (1) La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din România, medicul va depune jurământul lui Hipocrate în formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:
„Odată admis printre membrii profesiunii de medic,
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii.
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate,
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate,
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră,
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora,
Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic,
Colegii mei vor fi fraţii mei,
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială,
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi:
a) medicilor cetăţeni români stabiliţi în străinătate şi care doresc să exercite profesia în România;
b) medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în România;
c) medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state şi care solicită intrarea în profesie în România;
d) medicilor care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. c) şi e).
(3) Medicii prevăzuţi la alin. (2) lit. b) şi c) pot depune jurământul în limba română sau în una dintre limbile de circulaţie din Uniunea Europeană.

Art. 379. – (1) Profesia de medic se exercită pe teritoriul României de către persoanele prevăzute la art. 370 care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) deţin un titlu oficial de calificare în medicină;
b) nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate prevăzute de prezenta lege;
c) sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic;
d) sunt membri al Colegiului Medicilor din România;
e) prin excepţie de la lit. d), în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii, medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. b), d) sau f) trebuie să înştiinţeze Ministerul Sănătăţii Publice cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medicale pe teritoriul României şi să fie înregistraţi pe această perioadă la Colegiul Medicilor din România.
(2) Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi pe teritoriul României, precum şi medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. c) şi e), exercită profesia de medic cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi medicii cetăţeni români membri ai Colegiului Medicilor din România.

Art. 380. – (1) Profesia de medic se exercită în România cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însuşite, după cum urmează:
a) medic de medicină generală pentru absolvenţii facultăţilor de medicină licenţiaţi anterior promoţiei 2005 şi care au dobândit drept de liberă practică în baza normelor precedente prezentei legi;
b) medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care deţin un titlu oficial de calificare în medicină şi care exercită profesia în România.
(3) Medicii care au obţinut certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România pot desfăşura activităţi medicale potrivit pregătirii profesionale în sistemul public de sănătate sau/şi în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca persoană fizică independentă pe bază de contract. Calitatea de persoană fizică independentă se dobândeşte în baza certficatului de membru al Colegiului Medicilor din România şi a înregistrării la administraţia financiară în raza căreia domiciliază medicul. În condiţiile legii, medicii pot înfiinţa şi cabinete de practică medicală.
Art. 381. – (1) Certificatele eliberate de autorităţile competente ale unui stat membru al Uniunii Europene, ale unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ale Confederaţiei Elveţiene, care atestă că medicul posesor, cetăţean al acestora, este titular de drept câştigat, sunt recunoscute de autorităţile competente române, permiţând exercitarea activităţilor de medic şi, respectiv, cele de medicină de familie, inclusiv în cadrul sistemului naţional de asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prezentei legi.
(2) Prin drept câştigat se înţelege dreptul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene de a exercita activităţile de medic, precum şi cele de medic cu formarea specifică în medicină generală prevăzută de normele Uniunii Europene, inclusiv în cadrul sistemului de protecţie socială al statului membru de origine sau de provenienţă, în cazul în care aceştia beneficiau de drept de liberă practică a profesiei şi erau stabiliţi în statul membru respectiv, anterior implementării Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 93/16/CEE.

Secţiunea a 2-a
Nedemnităţi şi incompatibilităţi

Art. 382. – Este nedemn de a exercita profesia de medic:
a) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
b) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Art. 383. – (1) Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu:
a) calitatea de angajat ori colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse farmaceutice sau materiale sanitare;
b) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale.
(2) Pe timpul stării de incompatibilitate se suspendă dreptul de exercitare a profesiei.
(3) În termen de 10 zile de la apariţia situaţiei de incompatibilitate, medicul este obligat să anunţe colegiul al cărui membru este.
(4) La solicitarea medicului, la sesizarea oricărei persoane, instituţii sau autorităţi interesate, preşedintele colegiului din care face parte medicul poate constitui o comisie specială, pentru fiecare caz în parte, alcătuită din 3 medici primari, pentru a confirma sau infirma situaţia de incompatibilitate.

Secţiunea a 3-a
Autorizarea exercitării profesiei de medic

Art. 384. – (1) Medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 exercită profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv.
(2) În caz de prestare temporară sau ocazională de servicii pe teritoriul României, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea înscrierii în Colegiului Medicilor din România. Accesul la activităţile de medic pe durata prestării serviciilor se face conform prevederilor art. 396.
(3) Certificatul de membru se acordă pe baza următoarelor acte:
a) documentele care atestă formarea în profesie;
b) certificatul de sănătate;
c) declaraţie pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 382 şi 383;
d) certificatul de cazier judiciar.
(4) Certificatul de membru devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă.

Art. 385. – (1) Medicii se pensionează la vârsta prevăzută de lege.
(2) În unităţile sanitare publice, medicii membrii titulari şi corespondenţi ai Academiei Române, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici gradul I, doctori în ştiinţe medicale care desfăşoară activităţi medicale, pot continua, la cerere, activitatea medicală până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
(3) Medicii care au depăşit limita de vârstă prevăzută la alin. (1) pot profesa în continuare în unităţi sanitare private. Desfăşurarea activităţii se face în baza certificatului de membru şi a avizului anual al Colegiului Medicilor din România eliberat pe baza certificatului de sănătate şi a asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, încheiată pentru anul respectiv.
(4) În cazul unităţilor sanitare publice care înregistrează deficit de personal medical, precum şi a unităţilor sanitare publice aflate în zone defavorizate, medicii îşi pot continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege. Criteriile de menţinere în activitate în aceste situaţii se stabilesc prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(5) Medicii deţinuţi sau internaţi din motive politice, aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi menţinuţi, la cerere, în activitatea profesională, pe baza certificatului anual de sănătate. Aceste prevederi se aplică şi medicilor care, din motive politice, au fost obligaţi să îşi întrerupă studiile o anumită perioadă, obţinându-şi licenţa cu întârziere, ori celor care au fost împiedicaţi să îşi reia activitatea profesională.
(6) Medicii care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, al ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al autorităţilor de sănătate publică, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul spitalelor publice şi a oricărei alte unităţi sanitare publice.

Art. 386. – (1) În cazul în care un medic îşi întrerupe activitatea profesională sau se află într-o situaţie de incompatibilitate pe o perioadă mai mare de 5 ani, Colegiul Medicilor din România atestă competenţa profesională a acestuia, în vederea reluării activităţii medicale.
(2) Procedura privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului profesional se stabileşte de către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România.
(3) Prevederile alin. (1) se aplică şi medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România.

Art. 387. – (1) Practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal.
(2) Colegiul Medicilor din România, prin preşedintele colegiului teritorial, este în drept să exercite acţiunea civilă sau să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală sau autorităţile competente, pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a persoanelor care îşi atribuie sau care întrebuinţează fără drept titlul ori calitatea de medic sau care practică în mod nelegal medicina.
(3) Acţiunea penală împotriva unui membru al Colegiului Medicilor din România cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului al cărui membru este medicul respectiv.
(4) Instanţele de judecată civile sau penale, din oficiu, vor comunica Colegiului Medicilor din România hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care s-au pronunţat cu privire la fapte exercitate în timpul şi în legătură cu profesia de către medici pe teritoriul României.

Capitolul II
Dispoziţii privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României de către medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene

Secţiunea 1
Dispoziţii privind facilitarea dreptului de stabilire

Art. 388. – (1) În caz de stabilire pe teritoriul României, solicitările medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene cu privire la accesul la una din activităţile de medic se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, în termen de 3 luni de la depunerea dosarului complet de către cel interesat. Aceştia primesc certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România în urma aplicării procedurii de recunoaştere a calificării profesionale.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) va cuprinde:
a) copia documentului de cetăţenie;
b) copia documentelor care atestă formarea în profesie;
c) certificatul emis de autorităţile competente ale statului membru de origine sau provenienţă, prin care se atestă că titlurile oficiale de calificare sunt cele prevăzute de Directiva 2005/36CE;
d) certificatul de sănătate fizică şi psihică emis de statul membru de origine sau provenienţă;
e) dovada emisă de statul membru de origine sau provenienţă, prin care se atestă onorabilitatea şi moralitatea posesorului;
f) dovada de asigurare privind răspunderea civilă pentru greşeli în activitatea profesională emisă de instituţiile abilitate dintr-unul din statele membre prevăzute la alin. (1).
(3) Documentele prevăzute la alin. (2) lit. d) - f) sunt valabile 3 luni de la data emiterii.

Art. 389. – (1) În situaţia în care pentru accesul şi exerciţiul activităţii prevăzute la alin. (1) statul membru de origine sau provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi, în consecinţă, nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la art. 388 alin. (2) lit. d), autorităţile competente române acceptă din partea acestuia un atestat echivalent certificatului de sănătate.
(2) În cazul în care statul membru de origine sau provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi în consecinţă nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la art. 388 alin. (2) lit. e), autorităţile competente române acceptă atestatul eliberat pe baza declaraţiei sub jurământ sau a declaraţiei solemne a solicitantului, de către autoritatea judiciară sau administrativă competentă sau, după caz, de notarul sau organizaţia profesională abilitată în acest sens de acel stat.

Art. 390. – (1) În termen de 30 de zile de la primirea dosarului, Ministerul Sănătăţii Publice informează solicitantul asupra documentelor necesare completării acestuia.
(2) Deciziile autorităţilor competente române în aceste cazuri pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Art. 391. – (1) Atunci când autorităţile competente române au cunoştinţă de fapte grave şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic în România, comise de medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, anterior stabilirii în România şi în afara teritoriului său, acestea informează statul membru de origine sau de provenienţă al celor în cauză.
(2) Autorităţile competente române comunică statului membru gazdă informaţiile solicitate cu privire la sancţiunile disciplinare de natură profesională sau administrativă, precum şi cu privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiei de medic, aplicate medicilor pe durata exercitării profesiei în România.
(3) Autorităţile competente române analizează informaţiile transmise de statul membru gazdă cu privire la faptele grave şi precise comise de medicii cetăţeni români sau care provin din România, anterior stabilirii în statul membru gazdă şi în afara teritoriului, sau fapte care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic în acel stat.
(4) Autorităţile competente române decid asupra naturii şi amplorii investigaţiilor pe care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi comunică statului membru gazdă consecinţele care rezultă cu privire la atestatele şi documentele pe care le-au emis în cazurile respective.

Secţiunea a 2-a
Dispoziţii cu privire la libera prestare a serviciilor medicale

Art. 392. – (1) Prezentele dispoziţii se aplică medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care sunt stabiliţi în vederea exercitării profesiei în unul din aceste state, atunci când se deplasează pe teritoriul României pentru a exercita în regim temporar sau ocazional activităţile de medic.
(2) Caracterul temporar sau ocazional al prestării activităţilor de medic este stabilit, de la caz la caz, de Ministerul Sănătăţii Publice în funcţie de durata, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestora.

Art. 393. – (1) Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la obligaţia înscrierii în Colegiul Medicilor din România, precum şi de la plata cotizaţiei de membru, atunci când solicită accesul la una dintre activităţile de medic, în vederea prestării temporare sau ocazionale de servicii medicale în România.
(2) Aceştia sunt înregistraţi automat la Colegiul Medicilor din România pe durata prestării serviciilor respective, în baza copiei documentelor prestatorului prevăzute la art. 396 şi transmise în acest scop de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Exerciţiul activităţilor de medic, în aceste situaţii, se face în concordanţă cu celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege pentru medicii cetăţeni români membrii ai Colegiul Medicilor din România.

Art. 394. – Pe durata prestării cu caracter temporar sau ocazional a serviciilor medicale pe teritoriul României, persoanele prevăzute la art. 392 alin. (1) se supun dispoziţiilor cu caracter profesional, regulamentar sau administrativ al calificărilor profesionale care definesc profesia şi utilizarea titlurilor, dispoziţiilor cu privire la faptele profesionale grave care afectează direct şi specific protecţia şi securitatea consumatorilor, precum şi dispoziţiilor disciplinare prevăzute de lege pentru medicii cetăţeni români, membrii ai Colegiului Medicilor din România.

Art. 395. – Prestarea cu caracter temporar sau ocazional a serviciilor medicale pe teritoriul României de către persoanele prevăzute la art. 392 alin. (1) se face cu titlul profesional prevăzut de lege pentru calificarea profesională însuşită.

Art. 396. – (1) Solicitările medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state, cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medicale în România, se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii Publice în colaborare cu Colegiul Medicilor din România.
(2) În cazul în care, în vederea prestării temporare de servicii medicale, solicitantul se află la prima deplasare în România, sau în cazul în care în situaţia acestuia intervin schimbări materiale atestate de documente, acesta va înainta Ministerului Sănătăţii Publice:
a) o declaraţie prealabilă scrisă, în care se precizează durata de prestare, natura, locul de desfăşurare a acestor activităţi, precum şi domeniul de asigurare sau alte mijloace de protecţie personală sau colectivă privind responsabilitatea profesională de care solicitantul beneficiază în statul membru de stabilire;
b) copia documentului de cetăţenie;
c) o dovadă prin care autorităţile competente ale statului membru de stabilire atestă că la data eliberării acestui document posesorul este stabilit legal pe teritoriul său în vederea exercitării activităţilor de medic şi nu i-a fost interzisă exercitarea acestora, nici chiar cu titlu temporar;
d) diplomele, certificatele sau alte titluri de medic prevăzute de lege sau de normele Uniunii Europene pentru prestarea activităţilor în cauză.
(3) Declaraţia prevăzută la alin. (2) lit. a) poate fi înaintată prin toate mijloacele şi se reînnoieşte o dată pe an, dacă prestatorul intenţionează să furnizeze, de manieră temporară sau ocazională, în cursul anului respectiv, servicii medicale în România.

Art. 397. – (1) În caz de prestare temporară a serviciilor medicale în România, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state, sunt exceptaţi de la procedura de acreditare prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale de sănătate.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a informa în prealabil Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asupra serviciilor pe care urmează să le presteze pe teritoriul României, iar în caz de urgenţă, în termen de maximum 7 zile de la prestarea acestora.

Art. 398. – Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, autorităţile competente române vor retrage, după caz, temporar sau definitiv, documentele prevăzute la art. 396 alin. (2) lit. c) eliberate medicilor care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. a), c) şi e) precum şi medicilor stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. b), d) şi f), în cazul în care acestora li se aplică sancţiunile prevăzute de lege cu suspendarea sau interdicţia exercitării profesiei.

Art. 399. – (1) Pentru fiecare prestare de servicii, autorităţile competente române pot solicita autorităţilor competente omologe din statul membru de stabilire informaţii pertinente cu privire la legalitatea condiţiei de stabilire, buna conduită profesională a solicitantului ca şi absenţa, în cazul acestuia, a sancţiunilor disciplinare sau penale.
(2) La solicitarea statului membru gazdă, autorităţile competente române transmit informaţiile solicitate cu respectarea prevederilor art. 403.
(3) Autorităţile competente asigură schimbul necesar de informaţii pentru ca plângerea beneficiarului împotriva prestatorului de servicii medicale în regim temporar şi ocazional să fie corect soluţionată. În această situaţie, beneficiarul este informat asupra cursului demersului său.

Secţiunea a 3-a
Dispoziţii comune cu privire la dreptul de stabilire şi libera prestare de servicii medicale

Art. 400. – Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care, în timpul exercitării profesiei în România, încalcă dispoziţiile, legile şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii.

Art. 401. – (1) Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care exercită profesia de medic în România au dreptul de a ataşa la titlul profesional prevăzut la art. 380 titlul legal de formare obţinut în statul membru de origine sau de provenienţă, în limba statului emitent şi, eventual, abrevierea acestui titlu. Titlul de formare va fi însoţit de numele şi locul instituţiei sau al organismului emitent.
(2) Dacă titlul respectiv de formare desemnează în România o pregătire complementară neînsuşită de beneficiar, acesta va utiliza în exerciţiul profesiei forma corespunzătoare a titlului, indicată de autorităţile competente române.

Art. 402. – (1) Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi şi care exercită profesia de medic în România, au obligaţia de a se informa la autorităţile competente cu privire la legislaţia din domeniul sănătăţii, domeniul securităţii sociale, precum şi cu privire la Codul de deontologie medicală.
(2) În vederea furnizării informaţiilor prevăzute la alin. (1), autorităţile române competente vor organiza, la nivelul structurilor teritoriale şi centrale, birouri de informare legislativă.
(3) Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care exercită profesia ca urmare a recunoaşterii calificării profesionale de către autorităţile competente române trebuie să posede cunoştinţele lingvistice necesare desfăşurării activităţilor profesionale în România.

Art. 403. – (1) Autorităţile competente române colaborează îndeaproape cu autorităţile competente omologe ale statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor aparţinând Spaţiului Economic European şi respectiv ale Confederaţiei Elveţiene, asigurând confidenţialitatea informaţiilor transmise.
(2) Schimbul de informaţii privind sancţiunile disciplinare sau penale aplicate în caz de fapte grave şi precise, susceptibile de a avea consecinţe asupra activităţilor de medic, se va face cu respectarea prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi a prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Capitolul III
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Art. 404. – (1) Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată.
(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni.
(3) Ministerul Sănătăţii Publice urmăreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor din România.
(4) Colegiul Medicilor din România cuprinde toţi medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. a), c) şi e), precum şi medicii stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. b), d) şi f) şi care exercită profesia de medic în condiţiile prezentei legi.

Art. 405. – (1) Colegiul Medicilor din România se organizează şi funcţionează pe criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti.
(2) Între Colegiul Medicilor din România şi colegiile teritoriale există raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară.
(3) Sediul Colegiului Medicilor din România este în municipiul Bucureşti.

Secţiunea a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor din România

Art. 406. – (1) Colegiul Medicilor din România are următoarele atribuţii:
a) asigură aplicarea regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea sanitară în care se desfăşoară;
b) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a medicului, precum şi dreptul acestuia de decizie în exercitarea actului medical;
c) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională a membrilor săi;
d) întocmeşte, actualizează permanent Registrul unic al medicilor, administrează pagina de Internet pe care este publicat acesta şi înaintează trimestrial Ministerului Sănătăţii Publice un raport privind situaţia numerică a membrilor săi, precum şi a evenimentelor înregistrate în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic;
e) asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
f) elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România şi Codul de deontologie medicală;
g) elaborează ghiduri şi protocoale de practică medicală, pe nivelele de competenţe ale unităţilor sanitare şi le propune spre aprobare Ministerul Sănătăţii Publice. Elaborarea ghidurilor şi protocoalelor de practică medicală poate fi delegată asociaţiilor profesional-ştiinţifice ale medicilor.
h) stabileşte şi reglementează regimul de publicitate a activităţilor medicale;
i) controlează modul în care sunt respectate de către angajatori independenţa profesională a medicilor şi dreptul acestora de decizie în exercitarea actului medical;
j) promovează şi stabileşte relaţii pe plan extern cu instituţii şi organizaţii similare;
k) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
l) promovează interesele membrilor săi în cadrul asigurărilor de răspundere civilă profesională;
m) sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-socială pentru medici şi familiile lor;
n) organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea activităţii profesionale de către medicii cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
o) participă, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Sănătăţii Publice, la stabilirea numărului anual de locuri în unităţile de învăţământ superior de profil medical acreditate, precum şi a numărului de locuri în rezidenţiat;
p) colaborează cu organizaţii de profil profesional-ştiinţific, patronal, sindical din domeniul sanitar şi cu organizaţii neguvernamentale în toate problemele ce privesc asigurarea sănătăţii populaţiei;
q) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea reglementărilor din domeniul medical sau al asigurărilor sociale de sănătate;
r) propune criterii şi standarde de dotare a cabinetelor de practică medicală independentă indiferent de regimul proprietăţii şi le supune spre aprobare Ministerul Sănătăţii Publice.
(2) Colegiul Medicilor din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice şi instituţii, autorităţi, organizaţii la:
a) formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor;
b) stabilirea şi creşterea standardelor de practică profesională în vederea asigurării calităţii actului medical în unităţile sanitare;
c) elaborarea metodologiei de acordare a gradului profesional şi tematica de concurs;
d) iniţierea şi promovarea de forme de educaţie medicală continuă în vederea ridicării gradului de competenţă profesională a membrilor săi;
e) elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare a cabinetelor de practică medicală independentă pe care le supune spre aprobare Ministerul Sănătăţii Publice;
f) promovarea şi asigurarea cadrului necesar desfăşurării unei concurenţe loiale bazate exclusiv pe criteriile competenţei profesionale;
g) reprezentarea medicilor cu practică independentă care desfăşoară activităţi medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;
h) consultările privind normele de acordare a asistentei medicale în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.
(3) Colegiul Medicilor din România avizează înfiinţarea cabinetelor medicale private indiferent de forma lor juridică şi participă, prin reprezentanţi anume desemnaţi, la concursurile organizate pentru ocuparea posturilor din unităţile sanitare publice.

Art. 407. – În exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege, Colegiul Medicilor din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, are dreptul de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.

Secţiunea a 3-a
Membrii Colegiului Medicilor din România

Art. 408. – (1) În vederea exercitării profesiei de medic, medicii cetăţeni români şi medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România, precum şi medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 370 lit. c) şi e) au obligaţia să se înscrie în Colegiul Medicilor din România.
(2) Calitatea de membru este dovedită prin certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România, care se eliberează la înscrierea în corpul profesional.
(3) Înscrierea în Colegiul Medicilor din România şi eliberarea certificatului de membru se face numai pentru medicii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 379 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi au depus jurământul prevăzut la art. 378 alin. (1).
(4) Depunerea jurământului se va menţiona în certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România.
(5) Pot deveni, la cerere, membri ai Colegiului Medicilor din România şi medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state şi care prestează temporar servicii medicale în România, cu respectarea prevederilor alin. (3).
(6) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România o pot păstra, la cerere, şi medicii pensionari care au practicat profesia de medic.
(7) La data intrării în vigoare a prezentei legi, au de drept calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România toţi medicii înscrişi până la această dată.
(8) Membrii Colegiului Medicilor din România sunt înscrişi în Registrul unic al medicilor din România, care se publică pe pagina de Internet a Colegiului Medicilor din România.
(9) Evidenţa şi identificarea membrilor Colegiului Medicilor din România se vor putea face şi prin folosirea codului numeric personal.

Art. 409. – (1) La cerere, membrii Colegiului Medicilor din România care, din motive obiective, întrerup pe o durată de până la 5 ani exercitarea profesiei de medic, pot solicita suspendarea calităţii de membru pe acea durată.
(2) Pe durata suspendării la cerere a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se suspendă obligaţiile şi drepturile ce decurg din prezenta lege.
(3) Întreruperea exercitării profesiei de medic pe o durată mai mare de 5 ani atrage, de drept, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.

Art. 410. – (1) Medicii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 370 se pot înscrie ca membri ai Colegiului Medicilor din România, la colegiul teritorial în raza căruia se află unitatea la care urmează să îşi desfăşoare activitatea sau la colegiul teritorial în raza căruia îşi au domiciliul sau reşedinţa.
(2) Medicii luaţi în evidenţa unui colegiu teritorial, dacă exercită activităţi medicale şi pe raza altui colegiu teritorial, sunt obligaţi să anunţe şi acest colegiu.

Secţiunea a 4-a
Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România

Art. 411. – Membrii Colegiului Medicilor din România au următoarele drepturi:
a) să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul structurilor teritoriale sau naţionale ale Colegiului Medicilor din România;
b) să se adreseze organelor abilitate ale Colegiului Medicilor din România şi să primească informaţiile solicitate;
c) să participe la orice acţiune a Colegiului Medicilor din România şi să fie informaţi în timp util despre aceasta;
d) să folosească, împreună cu membrii lor de familie, toate dotările sociale, profesionale, culturale şi sportive ale Colegiului Medicilor din România şi ale colegiilor teritoriale;
e) să poarte însemnele Colegiului Medicilor din România;
f) să conteste sancţiunile primite;
g) să solicite ajutoare materiale pentru situaţii deosebite, atât personal, cât şi prin membrii lor de familie.

Art. 412. – Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România sunt următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentele profesiei;
c) să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membri sau de reprezentanţi ai corpului profesional;
d) să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile profesionale ori de pregătire profesională iniţiate ori organizate de către organele de conducere naţionale sau locale;
e) să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi;
f) să execute cu bună-credinţă sarcinile ce decurg din hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România;
g) să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu;
h) să păstreze secretul profesional;
i) să păstreze confidenţialitatea asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul Colegiului Medicilor din România;
n) să execute cu bună-credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de reprezentant sau membru în organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, în colegiile judeţene sau în Colegiul Medicilor Municipiului Bucureşti.

Art. 413. – Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România, ce decurg din calitatea lor specială de medici, sunt:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

Art. 414. – (1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de către Colegiul Medicilor din România.
(2) Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la realizarea numărului de credite respectiv.

Secţiunea a 5-a
Organizare şi funcţionare

A. Organizarea la nivel teritorial

Art. 415. – (1) La nivelul fiecărui judeţ, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti, se organizează câte un colegiu al medicilor, format din toţi medicii care exercita profesia în unitatea administrativ-teritorială respectivă, denumit în continuare colegiul teritorial.
(2) Colegiile teritoriale ale medicilor au personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Patrimoniul se constituie din bunuri mobile şi imobile, dobândite în condiţiile legii.
(3) Sediul colegiului teritorial al medicilor este în oraşul de reşedinţă a judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti, pentru Colegiul Medicilor Municipiului Bucureşti.
(4) Nici un colegiu teritorial nu poate funcţiona în afara Colegiului Medicilor din România.

Art. 416. – Organele de conducere ale colegiului teritorial sunt:
a) adunarea generală;
b) consiliul;
c) biroul consiliului;
d) preşedintele.

Art. 417. – (1) Adunarea generală este formată din medicii înscrişi la colegiul teritorial respectiv.
(2) Adunarea generală se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului, şi adoptă hotărâri cu majoritate simplă în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor săi. Dacă la prima convocare nu s-a realizat majoritatea de 2/3, după 10 zile se organizează o nouă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va adopta hotărâri cu majoritate simplă, indiferent de numărul membrilor prezenţi.
(3) Adunarea generală are următoarele atribuţii:
a) alege membrii consiliului şi comisia de cenzori a colegiului teritorial;
b) alege reprezentanţii în Adunarea generală naţională;
c) aprobă proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului cenzorilor, descarcă de gestiune consiliul pentru anul fiscal încheiat;
d) stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină.
(4) Modalitatea de exprimare a votului se stabileşte prin regulamentul electoral.

Art. 418. – Membrii consiliului colegiului teritorial, membrii comisiei de cenzori a colegiului teritorial şi membrii în adunarea generală naţională se aleg pe o perioadă de 4 ani de către membrii colegiului teritorial respectiv, potrivit regulamentului electoral, aprobat de către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România.

Art. 419. – (1) Consiliul are un număr de membri proporţional cu numărul medicilor înscrişi în evidenţa colegiului la data organizării alegerilor, după cum urmează:
a) 11 membri, pentru un număr de până la 500 de medici înscrişi;
b) 13 membri, pentru un număr de 501 până la 1.000 de medici înscrişi;
c) 19 membri, pentru un număr de 1.001 până la 2.000 de medici înscrişi;
d) 21 membri, pentru un număr de peste 2.000 de medici înscrişi.
(2) Consiliul constituit la nivelul municipiului Bucureşti este format din 23 de membri.
(3) Proporţional cu numărul de membri ai Consiliului, se vor alege 3-9 membri supleanţi.

Art. 420. – Consiliul colegiului teritorial exercită atribuţiile prevăzute de lege şi date în competenţa sa prin Statutul Colegiului Medicilor din România sau prin hotărârea Consiliului naţional.

Art. 421. – (1) Consiliul colegiului teritorial, în prima şedinţă, organizată în termen de maximum 5 zile de la alegere, alege biroul consiliului.
(2) Biroul consiliului colegiului teritorial este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar.
(3) Preşedintele biroului consiliului colegiului teritorial este şi preşedintele colegiului teritorial.

B. Organizarea la nivel naţional

Art. 422. – (1) Colegiul Medicilor din România este format din toţi medicii înscrişi în colegiile teritoriale.
(2) Colegiul Medicilor din România are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. În bugetul propriu sunt cuprinse şi contribuţiile colegiilor teritoriale în cotă fixă de 20% din cuantumul cotizaţiilor. Patrimoniul poate fi folosit şi în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.

Art. 423. – Organele de conducere, la nivel naţional, ale Colegiului Medicilor din România sunt:
a) adunarea generală naţională;
b) consiliul naţional;
c) biroul executiv;
d) preşedintele.

Art. 424. – (1) Adunarea generală naţională este alcătuită din membrii Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România şi reprezentanţii fiecărui colegiu teritorial, aleşi potrivit regulamentului electoral prevăzut la art. 418.
(2) Norma de reprezentare în adunarea generală naţională este de 1/200 de membri.
(3) Reprezentanţii în adunarea generală naţională sunt aleşi pe o durată de 4 ani.
(4) Proporţional cu numărul de medici înscrişi în evidenţa colegiului teritorial se va alege un număr de 3 - 11 membri supleanţi.

Art. 425. – Adunarea generală naţională are următoarele atribuţii:
a) adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi Codul de deontologie medicală;
b) aprobă modificarea acestora;
c) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia celui pentru exerciţiul expirat;
d) alege, dintre membrii săi, comisia de cenzori;
e) adoptă puncte de vedere care să reflecte poziţia Colegiului Medicilor din România cu privire la aspecte de interes general în ceea ce priveşte profesia de medic ori statutul medicului în societate;
f) revocă din funcţie membri aleşi pentru abateri de la prevederile prezentei legi şi respectiv, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor din România, care aduc prejudicii activităţii corpului profesional.

Art. 426. – (1) Adunarea generală naţională adoptă hotărâri în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritate simplă de voturi.
(2) Dacă la prima convocare nu se realizează condiţia de cvorum, după două săptămâni se va organiza o altă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va putea adopta hotărâri indiferent de numărul membrilor prezenţi, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 425 lit. a) şi b), pentru care este necesară condiţia de cvorum prevăzută la alin. (1).
(3) Adunarea generală naţională se întruneşte în şedinţă ordinară în trimestrul I al anului în curs.

Art. 427. – Adunarea generală naţională este condusă de către preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Art. 428. – Adunarea generală naţională poate fi convocată de către:
a) preşedintele Colegiului Medicilor din România;
b) 3 dintre membrii Biroului executiv;
c) 1/3 dintre membrii Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România.

Art. 429. – (1) Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui judeţ, din 3 reprezentanţi ai municipiului Bucureşti şi câte un reprezentant al medicilor din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea sanitară proprie. În afară de aceştia, Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România poate fi asistat, cu rol consultativ, de câte un reprezentant al Ministerului Sănătăţii Publice, Academiei de Ştiinţe Medicale, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerului Justiţiei.
(2) Reprezentanţii colegiilor teritoriale în Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani de către membrii consiliilor şi reprezentanţii colegiilor teritoriale în Adunarea generală naţională întruniţi într-o şedinţă comună.
(3) Cheltuielile cu deplasarea şi diurna reprezentanţilor în Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România vor fi suportate de către colegiile teritoriale ai căror reprezentanţi sunt.
(4) Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România se întruneşte legal în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul reprezentanţilor stabiliţi la alin. (1) şi ia decizii cu majoritate simplă de voturi.

Art. 430. – Deciziile Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România sunt obligatorii pentru colegiile teritoriale şi pentru toţi medicii care practică medicina în România.

Art. 431. – Atribuţiile Consiliului naţional sunt următoarele:
a) elaborează Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi proiectele de modificare a acestuia;
b) elaborează Codul de deontologie medicală, precum şi proiectele de modificare a acestuia;
c) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea de norme privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;
d) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală;
e) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea tematicilor şi a metodologiilor concursurilor şi examenelor pentru medici;
f) stabileşte sistemul de credite de educaţie medicală continuă, pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a medicilor;
g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea criteriilor medicale de selecţie a pacienţilor în cazul unor tipuri de tratamente disponibile în număr limitat;
h) înaintează spre aprobare Ministerul Sănătăţii Publice ghidurile şi protocoalele de practică medicală elaborate în condiţiile art. 406 alin. (1) lit. g);
i) fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare medic colegiului teritorial;
j) gestionează bunurile Colegiului Medicilor din România şi poate să iniţieze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesia medicală, acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare;
k) soluţionează, prin comisiile de specialitate, în termen de 30 de zile de la înregistrare, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile judeţene, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii;
l) alege dintre membrii săi Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România;
m) propune adunării generale naţionale proiectul privind bugetul de venituri şi cheltuieli al Colegiului Medicilor din România;
n) alege dintre membrii Colegiului Medicilor din România pe cei care vor forma comisiile de lucru;
o) stabileşte indemnizaţiile membrilor Biroului executiv şi indemnizaţia de şedinţă a membrilor Comisiei superioare de disciplină;
p) stabileşte condiţiile privind desfăşurarea de către cabinetele şi unităţile medicale a publicităţii, iar prin comisia de specialitate, aprobă conţinutul materialului publicitar;
r) reprezintă, în condiţiile art. 406 alin. (2), membrii săi la elaborarea contractului cadru şi negocierea normelor de acordare a asistentei medicale în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.

Art. 432. – Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România aprobă exercitarea ocazională, cu caracter didactic, de instruire, informare şi schimb de experienţă, a profesiei de medic, de către medicii care nu au calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România.

Art. 433. – Consiliul naţional stabileşte, în domeniul său de competenţă, strategia şi planul anual de control şi supraveghere a modului de exercitare a profesiei de medic.

Art. 434. – Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar general, aleşi în mod individual de către Consiliul naţional, dintre membrii săi, pe o durată de 4 ani.

Art. 435. – (1) Biroul executiv lucrează legal în prezenţa a cel puţin 3 dintre membrii săi şi aprobă deciziile cu votul a cel puţin 3 membri.
(2) Biroul executiv se întruneşte o dată pe săptămână sau ori de câte ori este cazul, la cererea preşedintelui sau a cel puţin 2 dintre membrii săi. În condiţiile stabilite de Statutul Colegiului Medicilor din România, votul poate fi exprimat şi prin corespondenţă sau în format electronic.

Art. 436. – Atribuţiile Biroului executiv sunt următoarele:
a) asigură activitatea permanentă a Colegiului Medicilor din România între şedinţele Consiliului naţional;
b) aprobă angajarea de personal şi asigură execuţia bugetului Colegiului Medicilor din România;
c) întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune aprobării Consiliului naţional;
d) acceptă donaţiile, legatele şi sponsorizările făcute Colegiului Medicilor din România;
e) execută hotărârile adunării generale naţionale şi ale Consiliului naţional;
f) elaborează şi supune spre avizare Consiliului naţional proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli, pe baza bugetelor locale;
g) informează Consiliul naţional cu privire la deciziile emise între şedinţele Consiliului;
h) îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de către Consiliul naţional.

Art. 437. – Biroul executiv coordonează activitatea comisiilor de lucru ale Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România.

Art. 438. – În exercitarea mandatului, membrii Biroului executiv, precum şi membrii birourilor consiliilor colegiilor teritoriale vor primi o indemnizaţie lunară, al cărei cuantum va fi aprobat, după caz, de Consiliul naţional, respectiv de consiliile colegiilor teritoriale.

Art. 439. – Preşedintele Biroului executiv al Consiliului naţional este preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Art. 440. – Preşedintele Colegiului Medicilor din România îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) reprezintă Colegiul Medicilor din România în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate;
b) încheie contracte şi convenţii în numele Colegiului Medicilor din România, cu aprobarea Biroului executiv;
c) convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale Consiliului naţional;
d) aduce la îndeplinire deciziile Biroului executiv, hotărârile Consiliului naţional date în sarcina sa şi rezolvă problemele şi lucrările curente;
e) angajează personalul de specialitate şi administrativ;
f) îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de Consiliul naţional ori de Biroul executiv, potrivit legii.

Art. 441. – (1) Nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, medicii care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv al ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, al structurilor deconcentrate ale acestuia ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului Bucureşti, al patronatelor şi sindicatelor profesionale, precum şi orice fel de funcţii de demnitate publică.
(2) Medicii pentru care, în timpul mandatului de membru al organelor de conducere, a survenit situaţia de incompatibilitate sunt suspendaţi din funcţie. Suspendarea durează până la încetarea situaţiei de incompatibilitate sau până la expirarea mandatului.
(3) Numărul de mandate în organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional este de maxim două, care pot fi şi consecutive.
(4) Dispoziţiile din alin. (1) – (3) nu se aplică persoanelor care la data intrării în vigoare a prezentei legi îndeplinesc, în baza reglementărilor aflate în vigoare anterior, vreuna din funcţiile menţionate până la expirarea mandatului pentru care au fost alese.

Secţiunea a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 442. – (1) Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.

Art. 443. – (1) Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în raza căruia medicul îşi desfăşoară activitatea.
(2) Biroul Consiliului dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii, persoana care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional.
(4) Plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină.

Art. 444. – (1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de către Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.
(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România.

Art. 445. – (1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiului teritorial sunt aleşi de către adunarea generală a colegiului, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi aleşi de către adunarea generală naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din România.
(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 6 ani.
(5) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau direcţia de sănătate publică.

Art. 446. – (1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot secret şi pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 5 - 9 membri, iar la nivel naţional, 13.
(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.
Art. 447. – (1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON). Plata amenzii se va face în termen de
30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală, ori alte forme de pregătire profesională.

Art. 448. – (1) Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerul Sănătăţii Publice şi respectiv angajatorului.
(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.
(4) În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România pot contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

Art. 449. – (1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a) - d) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e) în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

Art. 450. – (1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.

Art. 451. – Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea.

Secţiunea a 7-a
Venituri şi cheltuieli

Art. 452. – Veniturile Colegiului Medicilor din România se constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţiile lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de cursuri şi alte forme de educaţie medicală continuă;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi ştiinţifice;
i) alte surse.

Art. 453. – (1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de către consiliul colegiului teritorial de către membrii Colegiului Medicilor din România determină plata unor majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi penalitate se va aplica şi colegiilor teritoriale care nu varsă partea de cotizaţie datorată.

Art. 454. – (1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului Medicilor din România pe o perioadă de 6 luni şi după atenţionarea scrisă a consiliului colegiului local se sancţionează cu suspendarea calităţii de membru până la plata cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină a colegiului teritorial, la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a colegiului teritorial.

Art. 455. – Pentru serviciile prestate persoanelor care nu sunt membre ale Colegiului Medicilor din România, tarifele se stabilesc, după caz, de către Consiliul naţional, respectiv de către consiliul colegiului teritorial.

Art. 456. – Veniturile pot fi utilizate pentru cheltuieli cu organizarea şi funcţionarea, cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital, perfecţionarea pregătirii profesionale, acordarea de burse prin concurs medicilor, întrajutorarea medicilor cu venituri mici, crearea de instituţii cu scop filantropic şi ştiinţific, acordarea de premii pentru membrii cu activităţi profesionale deosebite, alte cheltuieli aprobate, după caz, de consiliul colegiului teritorial, respectiv de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România.

Capitolul IV
Rolul, atribuţiile şi drepturile autorităţii de stat

Art. 457. – Ministerul Sănătăţii Publice, în calitate de autoritate de stat, urmăreşte ca activitatea Colegiului Medicilor din România să se desfăşoare în condiţiile legii.

Art. 458. – Reprezentantul autorităţii de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice este membru al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România şi este numit prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 459. – În cazul în care reprezentantul autorităţii de stat constată că nu sunt respectate prevederile legale, acesta sesizează organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România. În termen de 15 zile de la efectuarea demersului, acestea adoptă măsurile necesare de încadrare în normele în vigoare şi informează Ministerul Sănătăţii Publice în acest sens.

Art. 460. – În cazul nerespectării prevederilor art. 459, Ministerul Sănătăţii Publice se adresează instanţelor judecătoreşti competente.

Capitolul V
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 461. – În vederea facilitării accesului la exerciţiul profesiei de medic pe teritoriul României, Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, recunoaşte calificările de medic dobândite în conformitate cu normele Uniunii Europene, într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, de cetăţenii acestor state, iar încadrarea în muncă se face conform legii.

Art. 462. – (1) Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic, eliberate de un stat membru al Uniunii Europene, de un stat aparţinând Spaţiului Economic European şi de Confederaţia Elveţiană cetăţenilor acestora, se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Normele privind întocmirea, emiterea şi utilizarea dovezilor de onorabilitate şi moralitate profesională a medicilor se elaborează în colaborare de către autorităţile competente române definite de prezenta lege şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 463. – (1) Atribuţiile Colegiului Medicilor din România nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie profesională.
(2) Colegiului Medicilor din România nu se poate substitui organizaţiilor patronale sau sindicale şi în îndeplinirea atribuţiilor sale nu poate face uz de prerogativele acestora prevăzute de lege.
(3) Membrii Colegiului Medicilor din România pot face parte şi din alte asociaţii profesionale.

Art. 464. – Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de deontologie medicală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România sau drepturile şi obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului Medicilor din România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 465. – Pe durata exercitării profesiei în regim salarial sau/şi independent, medicul este obligat să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională.

Art. 466. – (1) Medicii care ocupă funcţii publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătăţii Publice, în cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi, respectiv, în cadrul caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi cei din cadrul ministerelor sau instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii, pot desfăşura în afara programului normal de lucru, în condiţiile legii, activităţi profesionale, potrivit calificării pe care o deţin. Prevederile se aplică, cu respectarea reglementărilor legale referitoare la conflictul de interese şi incompatibilităţi stabilite pentru sistemul sanitar, iar activităţile profesionale se desfăşoară exclusiv în unităţi sanitare private.
(2) Medicilor prevăzuţi la alin. (1) li se aplică în mod corespunzător prevederile art. 35 alin. (1) şi alin. (3) din Legea Codul Muncii nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi reglementările privind salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar.

Art. 467. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Legea 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 30 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Prezentul titlu transpune integral prevederile referitoare la exerciţiul profesiei de medic cuprinse în:
Directiva Consiliului nr. 93/16 din 5 aprilie 1993 privind facilitarea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri de medic, cu modificările şi completările ulterioare, publicata în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. 165 din 7 iulie 1993, p. 1;
Art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), art. 6, art. 7 alin. (1), alin. (2) lit. a) - c) şi alin. (3),
art. 8, art. 50 alin. (1) şi (4), art. 51, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 54 şi art. 56 alin. (1) şi (2) din Directiva 2005/36CEE din 7 septembrie 2005, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 255 din 30 septembrie 2005 ;
Art. 11 al Regulamentului Consiliului nr. 1612/68CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 257 din 19 octombrie 1968;
Directiva Consiliului 2003/109/CEE din 25 noiembrie 2003 privind statutul cetăţenilor din statele terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 16 din 23 ianuarie 2004.

TITLUL XIII
Exercitarea profesiei de medic dentist
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România

Capitolul I
Exercitarea profesiei de medic dentist

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Art. 468. – Prevederile prezentului titlu se aplică activităţilor de medic dentist exercitate în România în regim salarial şi/sau independent.

Art. 469. – Profesia de medic dentist se exercită, pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicina dentară, după cum urmează:
a) cetăţeni ai statului român;
b) cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
c) soţul unui cetăţean român, precum şi descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român, indiferent de cetăţenia acestora;
d) membrii de familie ai unui cetăţean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b), aşa cum sunt definiţi la art. 2 alin. (1) pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, cu modificările ulterioare;
e) cetăţenii statelor terţe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;
f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele prevăzute la lit. b).

Art. 470. – (1) În sensul prezentului titlu, expresiile folosite au următoarea semnificaţie:
a) medici dentişti, cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene - persoanele prevăzute la art. 469 lit. b) şi, prin asimilare, medicii dentişti aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 469 lit. d) şi f);
b) stat membru de origine sau provenienţă, stat membru de stabilire sau după caz stat membru gazdă - un stat membru al Uniunii Europene, un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau Confederaţia Elveţiană;
(2) Prin titlu oficial de calificare în medicina dentară se înţelege:
a) diploma de medic stomatolog sau diploma de medic dentist, eliberată de către o instituţie de învăţământ superior din domeniul medicinii dentare, acreditată din România;
b) certificatul de specialist ortodonţie şi ortopedie dento-facială precum şi certificatul de specialist chirurgie dento-alveolară eliberate de Ministerul Sănătăţii Publice;
c) diploma, certificatul sau un alt titlu în medicină dentară, eliberate conform normelor Uniunii Europene de către statele membre ale Uniunii Europene, statele aparţinând Spaţiului Economic European sau de către Confederaţia Elveţiană;
d) diploma, certificatul sau un alt titlu în medicină dentară dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre enumerate la lit. c) ori echivalate de România.

Art. 471. – (1) Titlurile oficiale de calificare în medicina dentară obţinute în afara României, a statelor membre ale Uniunii Europene, a statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau a Confederaţiei Elveţiene se echivalează potrivit legii.
(2) Excepţie de la prevederile alin. (1) fac titlurile oficiale de calificare în medicina dentară care au fost recunoscute de unul din aceste state.

Art. 472. – (1) Profesia de medic dentist are ca scop asigurarea sănătăţii publice şi a individului prin activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament ale maladiilor şi anomaliilor oro-dento-maxilare şi ale ţesuturilor adiacente, desfăşurate cu respectarea prevederilor Codului deontologic al medicului dentist din România.
(2) Natura acestor activităţi încadrează profesia de medic dentist în rândul profesiilor din sectorul sanitar cu risc crescut de biocontaminare, beneficiind de toate facilităţile acordate de legislaţia în vigoare.
(3) Caracterul specific al activităţilor exercitate în baza titlurilor oficiale de calificare în medicina dentară prevăzute de lege, individualizează, distinge şi separă profesia de medic dentist de profesia de medic.

Art. 473. – (1) În exercitarea profesiei, medicul dentist trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament şi respect faţă de fiinţa umană. Independenţa profesională conferă medicului dentist dreptul de iniţiativă şi decizie în exercitarea actului medico-dentar şi deplină răspundere a acestuia.
(2) Medicul dentist nu este funcţionar public în timpul exercitării profesiei, prin natura umanitară şi liberală a acesteia.

Art. 474. – (1) Profesia de medic dentist, indiferent de forma de exercitare, salariată şi/sau independentă, se exercită numai de către medicii dentişti membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) În vederea accesului la una din activităţile de medic dentist şi exerciţiului acesteia, medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state, sunt exceptaţi, în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii medico-dentare, de la obligativitatea înscrierii în Colegiul Medicilor Dentişti din România.

Art. 475. – (1) La primirea ca membru în Colegiul Medicilor Dentişti din România, medicul dentist va depune următorul jurământ:
„Odată admis printre membrii profesiei de medic dentist:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesia cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiei de medic dentist;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele profesionale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi:
a) medicilor dentişti cetăţeni români stabiliţi în străinătate şi care doresc să exercite profesia în România;
b) medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în România şi care doresc să profeseze;
c) medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state şi care solicită intrarea în profesie în România;
d) medicilor dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art.469 lit. c) şi e).
(3) Medicii dentişti prevăzuţi la alin. (2) lit. b) şi c) pot depune jurământul în limba română sau în una din limbile de circulaţie din Uniunea Europeană.

Art. 476. – (1) Profesia de medic dentist se exercită pe teritoriul României de persoanele prevăzute la art. 469 care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) deţin un titlu oficial de calificare în medicina dentară prevăzut de prezenta lege;
b) nu se găsesc în vreunul din cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate prevăzute de prezenta lege;
c) sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic dentist;
d) sunt membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România;
e) prin excepţie de la lit. d), în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii, medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. b), d) şi f) trebuie să înştiinţeze Ministerul Sănătăţii Publice cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medico-dentare pe teritoriul României şi să fie înregistraţi pe această perioadă la Colegiul Medicilor Dentişti din România.
(2) Medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi pe teritoriul României, precum şi medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. c) şi e) exercită profesia de medic dentist cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi medicii dentişti cetăţeni români membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Art. 477. – (1) Profesia de medic dentist se exercită în România cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însuşite, după cum urmează:
a) medic dentist;
b) specialist în ortodonţie şi ortopedie dento-facială;
c) specialist în chirurgie dento-alveolară.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care deţin un titlu oficial de calificare în medicina dentară şi care exercită profesia în România.
(3) Medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 şi la art. 476 alin. (1)
lit. a) - d) pot desfăşura activităţi medico-dentare conform pregătirii profesionale în sistemul naţional de asigurări de sănătate sau/şi în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca persoană fizică independentă în formele prevăzute de lege.

Art. 478. – Controlul şi supravegherea profesiei de medic dentist se realizează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi Colegiul Medicilor Dentişti din România, denumite în continuare autorităţi competente române.

Art. 479. – (1) În cazul în care un medic dentist îşi întrerupe activitatea profesională sau se află într-o situaţie de incompatibilitate pe o perioadă mai mare de 5 ani, Colegiul Medicilor Dentişti din România va reatesta competenţa profesională a acestuia în vederea reluării activităţii medico-dentare.
(2) Procedura privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului profesional se stabileşte de către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România, conform Codului deontologic al medicului dentist şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(3) Prevederile alin. (1) se aplică şi medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi pe teritoriul României.

Art. 480. – (1) Practicarea profesiei de medic dentist de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal.
(2) Colegiul Medicilor Dentişti din România, prin preşedintele colegiului teritorial sau al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România, este în drept să exercite acţiunea civilă sau să sesizeze, după caz, organele judiciare şi autorităţile competente pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a persoanelor care îşi atribuie sau care întrebuinţează fără drept titlul sau calitatea de medic dentist sau care practică în mod ilegal medicina dentară.
(3) Acţiunea penală împotriva unui membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic dentist se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul dentist respectiv, şi a Biroului executiv naţional.

Secţiunea a 2-a
Nedemnităţi şi incompatibilităţi

Art. 481. – Este nedemn de a exercita profesia de medic dentist:
a) medicul dentist care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic dentist şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
b) medicul dentist căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Art. 482. – (1) Exercitarea profesiei de medic dentist este incompatibilă cu:
a) calitatea de angajat ori colaborator al unităţilor de producţie ori distribuţie de produse farmaceutice, materiale sanitare sau materiale de tehnică dentară;
b) exercitarea în calitate de medic dentist, în mod nemijlocit de acte şi fapte de comerţ;
c) orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de medic dentist sau bunelor moravuri;
d) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea acestei profesii, atestată ca atare prin certificat medical eliberat de comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă;
e) folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor medico-dentare în defavoarea sănătăţii pacientului sau în scop criminal.
(2) Excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b) fac activităţile de prevenţie de medicină dentară.
(3) La solicitarea medicului dentist în cauză sau la sesizarea oricărei persoane sau autorităţi / instituţii interesate, preşedintele colegiului din care face parte medicul dentist respectiv poate constitui o comisie, special instituită pentru fiecare caz în parte alcătuită din 3 medici dentişti primari, pentru a confirma sau infirma situaţia de incompatibilitate prevăzută la alin. (1) lit. a) - c) sau e). În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. d) acesta poate solicita organelor în drept confirmarea sau infirmarea stării de incompatibilitate.
(4) Pe timpul stării de incompatibilitate se suspendă dreptul de exercitare a profesiei.
(5) În termen de 10 zile de la apariţia situaţiei de incompatibilitate, medicul dentist este obligat să anunţe colegiul al cărui membru este.

Secţiunea a 3-a
Autorizarea exercitării profesiei de medic dentist

Art. 483. – (1) Medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 exercită profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv.
(2) În caz de prestare temporară sau ocazională de servicii medico-dentare pe teritoriul României, medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi într-unul din aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea obţinerii certificatului de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România. Accesul la activităţile de medic dentist pe durata prestării serviciilor se face conform prevederilor art. 492.
(3) Certificatul de membru al Colegiului Medicilor Dentişti se acordă pe baza următoarelor acte:
a) documentele care atestă formarea în profesie;
b) certificatul de sănătate;
c) declaraţie pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 481 şi 482;
d) certificatul de cazier judiciar.
(4) Certificatul de membru devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă.

Art. 484. – (1) Medicii se pensionează la vârsta prevăzută de lege.
(2) În unităţile sanitare publice, medicii membrii titulari şi corespondenţi ai Academiei Române, profesori universitari, cercetători ştiinţifici gr. I, doctori în ştiinţe medicale care desfăşoară activităţi medico-dentare pot continua la cerere activitatea, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
(3) Medicii dentişti care au depăşit limita de vârstă prevăzută la alin.(1) pot profesa în continuare în unităţi sanitare private. Desfăşurarea activităţii se face în baza certificatului de membru şi a avizului anual al Colegiului Medicilor Dentişti din România eliberat pe baza certificatului de sănătate şi a asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, încheiată pentru anul respectiv.
(4) Medicii dentişti deţinuţi sau internaţi din motive politice, aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi menţinuţi, la cerere, în activitatea profesională, pe baza certificatului anual de sănătate. Aceste prevederi se aplică şi medicilor dentişti care, din motive politice, au fost obligaţi să îşi întrerupă studiile o anumită perioadă, obţinându-şi licenţa cu întârziere, ori celor care au fost împiedicaţi să îşi reia activitatea profesională.
(5) În cazul unităţilor sanitare publice care înregistrează deficit de personal medico-dentar, precum şi a unităţilor sanitare publice aflate în zone defavorizate, medicii dentişti îşi pot continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege. Criteriile de menţinere în activitate în aceste situaţii se stabilesc prin norme, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(6) Medicii dentişti care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerul Sănătăţii Publice, ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, autorităţilor de sănătate publică, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul spitalelor publice şi oricărei alte unităţi sanitare publice.

Capitolul II
Dispoziţii privind exercitarea profesiei de medic dentist în România de către medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene

Secţiunea 1
Dispoziţii privind facilitarea dreptului de stabilire

Art. 485. – (1) În caz de stabilire pe teritoriul României, solicitările medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene cu privire la accesul la una din activităţile prevăzute la art. 472 se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor Dentişti din România, în termen de 3 luni de la depunerea dosarului complet de către cel interesat. Aceştia primesc certificatul de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România în urma aplicării procedurii de recunoaştere a calificării profesionale.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) cuprinde:
a) copia documentului de cetăţenie;
b) copia documentelor care atestă formarea în profesie;
c) certificatul emis de autorităţile competente ale statului membru de origine sau provenienţă, prin care se atestă că titlurile oficiale de calificare sunt cele prevăzute de Directiva 2005/36CE;
d) certificatul de sănătate fizică şi psihică emis de statul membru de origine sau provenienţă;
e) dovada emisă de statul membru de origine sau provenienţă prin care se atestă onorabilitatea şi moralitatea posesorului;
f) dovada de asigurare privind răspunderea civilă pentru greşeli în activitatea profesională emisă de instituţiile abilitate din unul din statele membre prevăzute la alin.(1).
(3) Documentele prevăzute la alin.(2) lit. d) - f) sunt valabile 3 luni de la data emiterii.
(4) În situaţia în care pentru accesul şi exerciţiul activităţii prevăzute la alin. (1) statul membru de origine sau provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi, în consecinţă, nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la alin.(2) lit. d), autorităţile competente române acceptă din partea acestuia un atestat echivalent certificatului de sănătate.
(5) În cazul în care statul membru de origine sau provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi în consecinţă nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la alin.(2) lit. e) autorităţile competente române acceptă atestatul eliberat pe baza declaraţiei sub jurământ sau a declaraţiei solemne a solicitantului, de către autoritatea judiciară sau administrativă competentă sau, după caz, de notarul sau organizaţia profesională abilitată în acest sens de acel stat.

Art. 486. – (1) În termen de 30 de zile de la primirea dosarului, Ministerul Sănătăţii Publice informează solicitantul asupra documentelor necesare completării acestuia.
(2) Deciziile autorităţilor competente române în aceste cazuri pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Art. 487. – (1) Atunci când autorităţile competente române au cunoştinţă de fapte grave şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic dentist în România, comise de medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, anterior stabilirii în România şi în afara teritoriului său, acestea informează statul membru de origine sau de provenienţă al celor în cauză.
(2) Autorităţile competente române comunică statului membru gazdă informaţiile solicitate cu privire la sancţiunile disciplinare de natură profesională sau administrativă, precum şi cu privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiei de medic dentist, aplicate medicilor dentişti pe durata exercitării profesiei în România.
(3) Autorităţile competente române analizează informaţiile transmise de statul membru gazdă, cu privire la faptele grave şi precise comise de medicii dentişti cetăţeni români sau care provin din România, anterior stabilirii în statul membru gazdă şi în afara teritoriului său, fapte care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic dentist în acel stat.
(4) Autorităţile competente române decid asupra naturii şi amplorii investigaţiilor pe care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi comunică statului membru gazdă, consecinţele care rezultă cu privire la atestatele şi documentele pe care le-au emis în cazurile respective.

Secţiunea a 2-a
Dispoziţii cu privire la libera prestare a serviciilor medico-dentare

Art. 488. – (1) Prezentele dispoziţii se aplică medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care sunt stabiliţi în vederea exercitării profesiei în unul din aceste state, atunci când se deplasează pe teritoriul României pentru a exercita în regim temporar şi ocazional activităţile de medic dentist.
(2) Caracterul temporar şi ocazional al prestării activităţilor medico-dentare este stabilit de la caz la caz, de Ministerul Sănătăţii Publice în funcţie de durata, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestora.

Art. 489. – (1) Medicii dentişti, cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state, sunt exceptaţi de la obligaţia înscrierii în Colegiul Medicilor Dentişti din România, precum şi de la plata cotizaţiei de membru, atunci când solicită accesul la una din activităţile de medic dentist în vederea prestării temporare sau ocazionale de servicii medico-dentare în România.
(2) Aceştia sunt înregistraţi automat la Colegiul Medicilor Dentişti din România pe durata prestării serviciilor respective, în baza copiei documentelor prestatorului prevăzute la art. 492 şi transmise în acest scop de Ministerul Sănătăţii Publice.
(3) Exerciţiul activităţilor de medic dentist, în aceste situaţii, se face în concordanţă cu celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege pentru medicii dentişti cetăţeni români membrii ai Colegiul Medicilor Dentişti din România.

Art. 490. – Pe durata prestării cu caracter temporar sau ocazional a serviciilor medico-dentare pe teritoriul României, persoanele prevăzute la art. 489 alin (1) se supun dispoziţiilor cu caracter profesional, regulamentar sau administrativ al calificărilor profesionale care definesc profesia şi utilizarea titlurilor, dispoziţiilor cu privire la faptele profesionale grave care afectează direct şi specific protecţia şi securitatea consumatorilor, precum şi dispoziţiilor disciplinare prevăzute de lege pentru medicii dentişti cetăţeni români, membrii ai Colegiului Medicilor Dentişti din România.
Art. 491. – Prestarea cu caracter temporar sau ocazional a serviciilor medico-dentare pe teritoriul României de către persoanele prevăzute la art. 489 alin. (1) se face cu titlul profesional prevăzut de lege pentru calificarea profesională însuşită.

Art. 492. – (1) Solicitările medicilor dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state, cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medico-dentare în România se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii Publice în colaborare cu Colegiul Medicilor Dentişti din România.
(2) În cazul în care, în scopul prestării temporare de servicii medico-dentare, solicitantul se află la prima deplasare în România, sau în cazul în care în situaţia acestuia intervin schimbări materiale atestate de documente, acesta va înainta Ministerului Sănătăţii Publice:
a) o declaraţie prealabilă scrisă, în care se precizează durata de prestare, natura, locul de desfăşurare a acestor activităţi, precum şi domeniul de asigurare sau alte mijloace de protecţie personală sau colectivă privind responsabilitatea profesională de care solicitantul beneficiază în statul membru de stabilire;
b) copia documentului de cetăţenie;
c) o dovadă prin care autorităţile competente ale statului membru de stabilire atestă că la data eliberării acestui document, posesorul este stabilit legal pe teritoriul său în vederea exercitării activităţilor de medic dentist şi nu i-a fost interzisă exercitarea acestora, nici chiar cu titlu temporar;
d) diplomele, certificatele sau alte titluri de medic dentist prevăzute de lege sau de normele Uniunii Europene pentru prestarea activităţilor în cauză.
(3) Declaraţia prevăzută la alin.(2) lit. a), poate fi înaintată prin toate mijloacele şi se reînnoieşte o dată pe an, dacă prestatorul intenţionează să furnizeze, de manieră temporară sau ocazională, în cursul anului respectiv, servicii medico-dentare, în România.

Art. 493. – (1) În caz de prestare temporară a serviciilor, medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul din aceste state sunt exceptaţi de la procedura de acreditare prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale de sănătate.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a informa în prealabil Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asupra serviciilor pe care urmează să le presteze pe teritoriul României, iar în caz de urgenţă, în termen de maximum 7 zile de la prestarea acestora.

Art. 494. – Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, autorităţile competente române vor retrage, după caz, temporar sau definitiv, documentele prevăzute la art. 492 alin. (2) lit. c) eliberate medicilor dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. a), c) şi e) precum şi medicilor dentişti stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. b) , d) şi f), în cazul în care acestora li se aplică sancţiunile prevăzute de lege cu suspendarea sau interdicţia exercitării profesiei.

Art. 495. – (1) Pentru fiecare prestare de servicii, autorităţile competente române pot solicita autorităţilor competente omoloage din statul membru de stabilire, informaţii pertinente cu privire la legalitatea condiţiei de stabilire, buna conduită profesională a solicitantului ca şi absenţa în cazul acestuia a sancţiunilor disciplinare sau penale.
(2) La solicitarea statului membru gazdă, autorităţile competente române transmit informaţiile solicitate cu respectarea prevederilor art. 499.
(3) Autorităţile competente asigură schimbul necesar de informaţii pentru ca plângerea beneficiarului împotriva prestatorului de servicii medico-dentare în regim temporar sau ocazional să fie corect soluţionată. În această situaţie, beneficiarul este informat asupra cursului demersului său.

Secţiunea a 3-a
Dispoziţii comune cu privire la dreptul de stabilire şi libera prestare de servicii medico-dentare

Art. 496. – Medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care, în timpul exercitării profesiei în România încalcă dispoziţiile, legile şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii.

Art. 497. – (1) Medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care exercită profesia de medic dentist în România au dreptul de a ataşa la titlul profesional prevăzut la art. 477 titlul legal de formare obţinut în statul membru de origine sau de provenienţă, în limba statului emitent şi, eventual, abrevierea acestui titlu în măsura în care nu este identic cu titlul profesional. Titlul legal de formare va fi însoţit de numele şi locul instituţiei sau al organismului emitent.
(2) Dacă titlul respectiv de formare desemnează în România o pregătire complementară neînsuşită de beneficiar, acesta va utiliza în exerciţiul profesiei forma corespunzătoare a titlului indicată de autorităţile competente române.

Art. 498. – (1) Medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care doresc să exercite profesia în România, pot obţine, de la autorităţile competente române, informaţii cu privire la legislaţia din domeniul sănătăţii, domeniul securităţii sociale, precum şi cu privire la Codul deontologic al medicului dentist.
(2) În vederea furnizării informaţiilor prevăzute la alin. (1), autorităţile competente române vor organiza la nivelul structurilor teritoriale şi centrale birouri de informare legislativă.
(3) Medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care exercită profesia ca urmare a recunoaşterii calificării profesionale de către autorităţile competente române trebuie să posede cunoştinţele lingvistice necesare desfăşurării activităţilor profesionale în România.

Art. 499. – (1) Autorităţile competente române colaborează îndeaproape cu autorităţile competente omoloage ale statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor aparţinând Spaţiului Economic European şi respectiv ale Confederaţiei Elveţiene, asigurând confidenţialitatea informaţiilor transmise.
(2) Schimbul de informaţii privind sancţiunile disciplinare sau penale aplicate în caz de fapte grave şi precise, susceptibile de a avea consecinţe asupra activităţilor de medic dentist se va face cu respectarea prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi a prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Capitolul III
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România

Secţiunea 1
Caracteristici generale

Art. 500. – (1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.
(2) Colegiul Medicilor Dentişti din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi jurisdicţional profesional.
(3) Ministerul Sănătăţii Publice urmăreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(4) Colegiul Medicilor Dentişti din România cuprinde toţi medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. a) , c) şi e) precum şi medicii dentişti stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 469 lit. b), d) şi f) şi care exercită profesia de medic dentist în condiţiile prezentului titlu.

Art. 501. – (1) Colegiul Medicilor Dentişti din România se organizează şi funcţionează pe criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti.
(2) Sediul Colegiului Medicilor Dentişti din România este în municipiul Bucureşti.
(3) Patrimoniul este format din bunuri mobile şi imobile dobândite în condiţiile legii.

Secţiunea a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor Dentişti din România

Art. 502. – (1) Colegiul Medicilor Dentişti din România are următoarele atribuţii generale:
a) colaborează în domeniul său de competenţă, cu Ministerul Sănătăţii Publice prin asigurarea controlului aplicării regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic dentist, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea sanitară în care se desfăşoară;
b) apără demnitatea, promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate, apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a medicului dentist în exercitarea profesiei;
c) asigură respectarea de către medicii dentişti a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
d) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională a membrilor săi;
e) întocmeşte, actualizează permanent Registrul unic al medicilor dentişti din România, administrează pagina Internet de publicare a acestuia şi înaintează trimestrial Ministerului Sănătăţii Publice un Raport privind situaţia numerică a membrilor săi, precum şi a evenimentelor înregistrate în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii exercitării profesiei de medic dentist;
f) elaborează şi adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România şi Codul deontologic al medicului dentist, luând măsurile necesare pentru respectarea unitară a acestora;
g) dezvoltă metodologii, iniţiază şi elaborează ghiduri şi protocoale de practică medico-dentară, pe nivelele de competenţă ale unităţilor sanitare, pe care le propune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice;
h) colaborează în domeniul său de competenţă cu instituţii/autorităţi publice, organizaţii desemnate de Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare a cabinetelor de practică medico-dentară indiferent de forma de proprietate şi le supune spre aprobare Ministerul Sănătăţii Publice;
i) reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu asociaţii ştiinţifice, profesionale, patronale şi cu sindicatele;
j) stabileşte şi reglementează regimul de publicitate a activităţilor medico-dentare;
k) colaborează în domeniul său de competenţă cu organizaţii, autorităţi/instituţii publice, persoane fizice/juridice cu atribuţii desemnate de Ministerul Sănătăţii Publice asigurând cadrul necesar desfăşurării unei concurenţe loiale bazate exclusiv pe promovarea competenţei profesionale;
l) controlează modul în care sunt respectate de către angajatori independenţa profesională a medicilor dentişti şi dreptul acestora de decizie în exercitarea actului medico-dentar;
m) colaborează în domeniul său de competenţă, cu Ministerul Sănătăţii Publice la consultările privind reglementările din domeniul medico-dentar sau al asigurărilor sociale de sănătate;
n) acţionează, alături de instituţiile sanitare centrale şi teritoriale, ca în unităţile medico-dentare publice şi private (cabinete, ambulatorii, spitale) să fie asigurată calitatea actului medico-dentar;
o) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesionala, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
p) sprijină instituţiile şi acţiunile de asistenţă medico-socială pentru medicii dentişti şi familiile lor;
q) promovează relaţiile pe plan extern cu organizaţii şi formaţiuni similare;
r) în cadrul Colegiului Medicilor Dentişti din România funcţionează comisii care reprezintă specialităţile medicinii dentare prevăzute în Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, elaborat de Ministerul Sănătăţii Publice;
s) colaborează cu organizaţii, autorităţi/instituţii publice, persoane fizice/juridice cu atribuţii desemnate de Ministerul Sănătăţii Publice, reprezentând în domeniul său de competenţă medicii dentişti cu practică independentă care desfăşoară activităţi medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;
t) avizează, în domeniul său de competenţă, autorizarea de instalare a cabinetelor medicale dentare publice sau private şi se pronunţă în acest sens, în legătură cu demersurile întreprinse în vederea interzicerii instalării şi funcţionării acestora, ţinând seama ca exercitarea activităţilor medico-dentare să se facă în concordanţă cu competenţa profesională a medicului dentist, cu dotarea tehnică, precum şi cu respectarea normelor de igienă;
u) colaborează cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România în ceea ce priveşte activitatea profesională a tehnicienilor dentari şi asistenţilor medicali care desfăşoară activitate în medicina dentară;
v) organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea activităţii profesionale de către medicii cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
x) colaborează în domeniul său de competenţă cu organizaţii de profil profesional-ştiinţific, patronal, sindical din domeniul sanitar şi cu organizaţii neguvernamentale în toate problemele ce privesc asigurarea sănătăţii populaţiei;
y) coordonează, controlează şi supraveghează funcţional, organizatoric şi financiar colegiile teritoriale.
(2) În domeniul formării profesionale, Colegiul Medicilor Dentişti din România are următoarele atribuţii:
a) participă în domeniul său de competenţă cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Sănătăţii Publice la stabilirea numărului anual de locuri de pregătire în unităţile de învăţământ superior de medicină dentară;
b) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice, alături de alte organizaţii, persoane fizice/juridice la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor dentişti;
c) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea metodologiei de acordare a gradului profesional, a tematicii de concurs şi la elaborarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală;
d) iniţiază şi promovează, în domeniul său de competenţă, împreună cu organizaţii, autorităţi/instituţii publice, persoane fizice/juridice cu atribuţii desemnate de Ministerul Sănătăţii Publice, forme de educaţie medicală continuă şi de ridicare a gradului de competenţă profesională a membrilor săi;
e) urmăreşte realizarea orelor de educaţie medicală continuă necesare reavizării la 5 ani, a calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
f) susţine activitatea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi organizează manifestări ştiinţifice în domeniul medicinii dentare.
g) colaborează prin compartimentul de calitate a serviciilor de sănătate, cu autorităţi/instituţii publice, persoane fizice/juridice cu atribuţii desemnate de Ministerul Sănătăţii Publice, în vederea stabilirii şi creşterii standardelor de practică profesională, a asigurării calităţii actului medico-dentar în unităţile sanitare.

Art. 503. – În exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezentul titlu, Colegiul Medicilor Dentişti din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, are dreptul de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.

Secţiunea a 3-a
Membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România

Art. 504. – (1) În vederea exercitării profesiei de medic dentist, medicii dentişti cetăţeni români şi medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în România, precum şi medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevăzute de art. 469 lit. c) şi e), au obligaţia să se înscrie în Colegiul Medicilor Dentişti din România.
(2) Calitatea de membru este dovedită prin certificatul de membru al Colegiul Medicilor Dentişti din România, care se eliberează la înscrierea în corpul profesional.
(3) Înscrierea în Colegiul Medicilor Dentişti din România şi eliberarea certificatului de membru se fac numai pentru medicii dentişti care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 476 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi au depus jurământul prevăzut la art. 475.
(4) Depunerea jurământului se va menţiona în certificatul de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(5) Pot deveni la cerere membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România şi medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state şi care prestează temporar sau ocazional servicii medico-dentare în România, cu respectarea prevederilor alin. (3).
(6) Membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România sunt înscrişi în Registrul unic al medicilor dentişti din România care se publică pe pagina de Internet a Colegiului Medicilor Dentişti din România.
Art. 505. – (1) La cerere, membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România, care din motive obiective întrerup pe o durată de până la 5 ani exercitarea profesiei de medic dentist, pot solicita suspendarea calităţii de membru pe acea durată.
(2) Pe durata suspendării la cerere a calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se suspendă obligaţiile şi drepturile ce decurg din prezenta lege.
(3) Întreruperea exercitării profesiei de medic dentist pe o durată mai mare de 5 ani atrage, de drept, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Art. 506. – Medicii dentişti cetăţeni români şi medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România, care doresc să exercite profesia se înscriu ca membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România la colegiul teritorial în raza căruia se află unitatea la care urmează să îşi desfăşoare activitatea sau la colegiul teritorial în raza căruia îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa.

Secţiunea a 4-a
Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România

Art. 507. – Membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România au următoarele drepturi:
a) dreptul să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul structurilor teritoriale şi/sau naţionale ale Colegiului Medicilor Dentişti din România;
b) dreptul să se adreseze organelor abilitate ale Colegiului Medicilor Dentişti din România şi să primească informaţiile solicitate;
c) dreptul să participe la orice acţiune a Colegiului Medicilor Dentişti din România şi să fie informaţi în timp util despre aceasta;
d) dreptul să folosească, împreună cu membrii săi de familie, toate dotările sociale, profesionale, culturale şi sportive ale Colegiului Medicilor Dentişti din România şi ale colegiilor teritoriale;
e) dreptul să poarte însemnele Colegiului Medicilor Dentişti din România;
f) dreptul de a contesta sancţiunile primite;
g) dreptul de a solicita ajutoare materiale pentru situaţii deosebite atât personal, cât şi prin membrii lor de familie;

Art. 508. – Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România sunt următoarele:
a) să respecte dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, ale Codului deontologic al medicului dentist, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România şi regulamentele profesiei;
b) să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membri sau de reprezentanţi ai corpului profesional;
c) să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile profesionale ori de pregătire profesională iniţiate ori organizate de către organele de conducere naţionale sau locale;
d) să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi;
e) să execute cu bună-credinţă sarcinile care decurg din hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România;
f) să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu;
g) să păstreze secretul profesional;
h) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei medicale;
i) să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
j) să achite în termenul stabilit cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
k) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând, prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul Colegiului Medicilor Dentişti din România;
l) să execute cu bună-credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de reprezentant sau membru în organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, în colegiile judeţene sau în Colegiul municipiului Bucureşti.

Art. 509. – Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România, ce decurg din calitatea lor specială de medici dentişti, sunt:
a) să respecte şi să aplice în orice împrejurare normele de deontologie ale profesiei de medic dentist;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei profesiei sau a altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
c) să acorde cu promptitudine şi necondiţionat îngrijirile medico-dentare de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică;
d) să acţioneze pe toată durata exercitării profesiei în vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa cuprinzând numele, prenumele, gradul profesional, specialitatea şi codul pe toate actele medicale pe care le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

Art. 510. – (1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medico-dentare, medicii dentişti sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către Colegiul Medicilor Dentişti din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de către Colegiul Medicilor Dentişti din România.
(2) Medicii dentişti care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România, sunt suspendaţi din exercitarea profesiei până la realizarea numărului de credite respectiv.

Secţiunea a 5-a
Organizare şi funcţionare

A. Organizarea la nivel teritorial

Art. 511. – (1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este organizat la nivel naţional şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, denumite în continuare colegii teritoriale.
(2) Colegiile teritoriale au personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu precum şi autonomie funcţională, organizatorică şi financiară în condiţiile prezentei legi. Sediul colegiului teritorial este în reşedinţa de judeţ, respectiv municipiul Bucureşti.

Art. 512. – Organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, sunt: adunarea generală, consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi biroul consiliului.

Art. 513. – (1) Adunarea generală a colegiilor teritoriale este alcătuită din medicii dentişti înscrişi în colegiul teritorial respectiv.
(2) Adunarea generală a colegiilor teritoriale are următoarele atribuţii:
a) aprobă planul de activitate al consiliului;
b) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli;
c) alege membrii Consiliului;
d) alege membrii comisiei de cenzori a colegiului teritorial sau după caz aprobă cenzorul extern propus de colegiului teritorial;
e) alege reprezentanţii colegiului teritorial în Adunarea generală naţională a Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(3) Adunarea generală a colegiului teritorial se întruneşte anual în primul trimestru al anului, sau în mod extraordinar, ori de câte ori este nevoie.

Art. 514. – (1) Consiliul colegiului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti este format din:
a) 7 membri pentru un număr de până la 100 medici dentişti înscrişi;
b) 11 membri pentru 101-300 medici dentişti înscrişi;
c) 15 membri pentru 301-500 medici dentişti înscrişi;
d) 29 membri pentru 501-1000 medici dentişti înscrişi;
e) 49 membri pentru colegiile cu peste 1000 medici dentişti înscrişi.
(2) Proporţional cu numărul de membrii ai consiliului se vor alege 3-9 membri supleanţi.

Art. 515. – (1) Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, va alege dintre membrii săi un birou executiv format din preşedinte, 2 vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, aleşi pentru un mandat de 4 ani.
(2) Membrii organelor de conducere de la nivel teritorial se aleg prin vot secret, pe un mandat de 4 ani.

Art. 516. – (1)Alegerea organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se face conform Regulamentului electoral aprobat de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) Funcţiile în biroul executiv al colegiilor teritoriale, în biroul executiv naţional şi Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România sunt incompatibile cu:
a) funcţia corespunzătoare dintr-un patronat/sindicat profesional;
b) funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice şi ministerelor cu reţea sanitară proprie, autorităţilor de sănătate publică teritoriale, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi caselor judeţene de asigurări de sănătate.

Art. 517. – (1) Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se întruneşte la convocarea preşedintelui, în şedinţe ordinare, la interval de 2 luni. În mod excepţional, la solicitarea a 2/3 din numărul membrilor săi, consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, poate fi convocat în şedinţe extraordinare. Între şedinţe, consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, este condus de biroul executiv, care asigură activitatea permanentă a acestuia.
(2) Deciziile consiliului judeţean, respectiv ale municipiului Bucureşti, se adoptă în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu votul favorabil a jumătate plus unu din numărul total al acestora.

Art. 518. – (1) Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti şi respectiv al biroului executiv al acestora, exercită atribuţiile date în competenţa lor, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România, adoptat de adunarea generală a acestuia.
(2) În vederea exercitării atribuţiilor, consiliul judeţean, respectiv consiliul municipiului Bucureşti, îşi desfăşoară activitatea în comisii, alese de adunarea generală teritorială respectivă, pe domenii de activitate sau pe specialităţi ale medicinii dentare, în conformitate cu Regulamentul de organizare şi funcţionare adoptat de adunarea generală a Colegiului Medicilor Dentişti din România.

B. Organizarea la nivel naţional

Art. 519. – (1) Conducerea Colegiului Medicilor Dentişti din România, la nivel naţional, se exercită de către:
a) Adunarea generală naţională;
b) Consiliul naţional;
c) Biroul executiv naţional;
(2) Biroul executiv naţional şi preşedintele acestuia, aleşi de Adunarea generală naţională sunt de drept organele de conducere ale Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(3) Nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, medicii dentişti care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, structurilor deconcentrate ale acestuia ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului Bucureşti, patronatelor şi sindicatelor profesionale, precum şi orice fel de funcţii de demnitate publică.
(4) Medicii dentişti pentru care, în timpul mandatului de membru al organelor de conducere, a survenit situaţia de incompatibilitate sunt suspendaţi din funcţie. Suspendarea durează până la încetarea situaţiei de incompatibilitate sau până la expirarea mandatului.
(5) Numărul de mandate în organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional este de maximum două, care pot fi şi consecutive.

Art. 520. – (1) Adunarea generală naţională a Colegiului Medicilor Dentişti din România este alcătuită din reprezentanţi aleşi de adunarea generală din fiecare judeţ şi din municipiul Bucureşti, prin vot direct şi secret.
(2) Norma de reprezentare în Adunarea generală naţională este de:
a) 2 reprezentanţi pentru colegiile judeţene care au sub 50 de membri înscrişi;
b) 4 reprezentanţi pentru colegiile judeţene care au sub 120 de membri înscrişi;
c) 6 reprezentanţi pentru colegiile judeţene care au sub 200 de membri înscrişi;
d) 8 reprezentanţi pentru colegiile judeţene care au sub 300 de membri înscrişi;
e) 10 reprezentanţi pentru colegiile judeţene cu peste 300 de membri înscrişi;
f) 15 reprezentanţi pentru colegiile judeţene cu peste 500 de membrii înscrişi;
g) 20 reprezentanţi pentru colegiile judeţene cu peste 701 de membrii înscrişi;
h) un reprezentant la 100 de membri înscrişi pentru Colegiul Medicilor Dentişti al municipiului Bucureşti.
(3) Adunarea generală naţională a Colegiului Medicilor Dentişti din România se întruneşte anual în primul trimestrul al anului sau în mod extraordinar ori de cate ori este nevoie.

Art. 521. – (1) Adunarea generală naţională adoptă Codul deontologic al medicului dentist şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul reprezentanţilor aleşi.
(2) Deciziile Adunării generale naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România se adoptă cu majoritate simplă de voturi în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul reprezentanţilor aleşi.

Art. 522. – Adunarea generală naţională a Colegiului Medicilor Dentişti din România are următoarele atribuţii:
a) adoptă Codul deontologic al medicului dentist şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, cât şi modificările lor ulterioare;
b) alege membrii Biroului executiv naţional pentru mandatul de 4 ani;
c) dezbate şi votează Raportul anual de activitate prezentat de Biroul executiv naţional şi de comisiile de specialitate ale Colegiului Medicilor Dentişti din România privind activitatea desfăşurată între sesiunile adunării generale;
d) revocă din funcţie membri aleşi, pentru abateri de la prevederile prezentei legi şi respectiv ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România care aduc prejudicii activităţii organismului profesional;
e) alege comisia de cenzori sau după caz aprobă cenzorul contabil autorizat, propus de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
f) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli anual al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
g) dezbate şi votează raportul Comisiei de cenzori;
h) stabileşte obiectivele generale ale Colegiului Medicilor Dentişti din România pe termen scurt, mediu şi lung.

Art. 523. – (1) Între sesiunile Adunării generale naţionale, Colegiul Medicilor Dentişti din România este condus de Consiliul naţional.
(2) Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România este alcătuit din Biroul executiv naţional, câte un reprezentant al fiecărui judeţ, din 3 reprezentanţi ai municipiului Bucureşti, un reprezentant numit de Ministerul Sănătăţii Publice ca autoritate de stat, şi câte un reprezentant din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea sanitară proprie.
(3) Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România se întruneşte legal în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul reprezentanţilor stabiliţi la alin. (2).

Art. 524. – Deciziile Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România se adoptă în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu votul favorabil a jumătate plus unu din numărul total al membrilor.

Art. 525. – Atribuţiile Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România sunt următoarele:
a) elaborează Codul deontologic al medicului dentist, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
b) fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare medic dentist consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, stabilind partea din această cotizaţie care trebuie virată către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România;
c) stabileşte indemnizaţia pentru membrii Biroului executiv naţional şi biroului consiliilor teritoriale precum şi indemnizaţiile de şedinţă pentru membrii Consiliului naţional;
d) gestionează bunurile Colegiului Medicilor Dentişti din România şi poate să iniţieze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesiunea de medic dentist, acţiuni de întrajutorare;
e) controlează şi coordonează activitatea consiliului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi controlează gestiunea acestora;
f) soluţionează, în termen de 30 de zile de la înregistrare, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii;
g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală;
h) colaborează, în domeniul său de competenţă, cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea de norme privind exercitarea profesiei de medic dentist pe teritoriul României;
i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea tematicilor şi a metodologiilor concursurilor şi examenelor pentru medicii dentişti;
j) stabileşte sistemul de credite de educaţie medicală continuă pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a medicilor dentişti;
k) stabileşte condiţiile privind desfăşurarea de către cabinetele şi unităţile medico-dentare a publicităţii şi aprobă conţinutul materialului publicitar.

Art. 526. – În cadrul Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România funcţionează mai multe comisii al căror număr, competenţe, precum şi regulament de funcţionare sunt stabilite de către acesta.

Art. 527. – (1) Biroul executiv naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România asigură activitatea permanentă a acestuia, în conformitate cu legea şi regulamentele proprii.
(2) Biroul executiv naţional este alcătuit dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi, un secretar general şi un trezorier, aleşi în mod individual pe funcţii de Adunarea generală naţională, pe un mandat de 4 ani.
(3) Biroul executiv naţional conduce şedinţele Consiliului naţional şi activitatea Colegiului Medicilor Dentişti din România între şedinţele Consiliului Naţional.

Art. 528. – (1) Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România participă, în domeniul său de competenţă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii Publice, la elaborarea tuturor programelor de sănătate şi a actelor normative cu efect asupra medicinii dentare.
(2) La negocierea anuală a contractului-cadru pentru specialitatea medicină dentară, Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România reprezintă în domeniul său de competenţă medicii dentişti cu practică independentă, aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări sociale de sănătate.

Art. 529. – (1) Contractul de muncă al persoanei care exercită o funcţie de conducere în Biroul executiv al consiliului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România se suspendă, la cererea persoanei în cauză, pe perioada cât îndeplineşte funcţia respectivă, cu menţinerea locului de muncă.
(2) Persoana aflată în situaţia prevăzută la alin. (1) beneficiază de vechime în muncă pe perioada exercitării funcţiei respective.
(3) Remunerarea persoanelor care exercită funcţii de conducere în Biroul executiv naţional sau local este stabilită prin vot, cu majoritate simplă, de către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Secţiunea a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 530. – (1) Medicul dentist răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic dentist, a Codului deontologic al medicului dentist, regulilor de bună practică profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România, potrivit prezentului titlu, nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale.

Art. 531. – (1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară, ori alte forme de pregătire profesională.

Art. 532. – (1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor Dentişti din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de către Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.
(4) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau de autorităţile de sănătate publică.
(5) Procedura judecării abaterilor, alegerea membrilor comisiilor de disciplină, durata mandatului acestora şi încetarea mandatului sunt prevăzute de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(6) Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul dentist sancţionat în termen de 15 zile de la comunicare.
(7) Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul-dentist sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea.

Art. 533. – Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.

Art. 534. – (1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. a) - c) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. d), în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. e), medicul dentist poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.
(6) Decizia pronunţată se comunică medicului dentist sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(7) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi respectiv angajatorului .
(8) Persoana fizică/juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

Secţiunea a 7-a
Venituri şi cheltuieli

Art. 535. – Veniturile Colegiului Medicilor Dentişti din România se constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţiile lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau persoanelor fizice şi juridice;
d) donaţii de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi ştiinţifice;
i) alte surse.

Art. 536. – (1) Neplata cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor Dentişti din România pe o perioadă de 6 luni şi după atenţionarea scrisă de către consiliul teritorial al Colegiului Medicilor Dentişti din România se sancţionează cu suspendarea exercitării profesiei până la plata cotizaţiei datorate şi atrage plata unor majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.
(2) Penalităţile de întârziere se vor aplica şi colegiilor teritoriale care nu varsă partea de cotizaţie stabilită de către Consiliul naţional.

Art. 537. – (1) Cuantumul cotizaţiei de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi partea din aceasta care trebuie vărsată către forurile naţionale se stabilesc de către Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) Partea din cotizaţie aferentă funcţionării Colegiului Medicilor Dentişti din România va fi virată, până cel mai târziu la sfârşitul lunii următoare celei pentru care a fost percepută cotizaţia, înaintea oricăror altor plăţi.
(3) Obligaţia urmăririi şi efectuării vărsării cotei aferente Consiliului naţional revine preşedintelui consiliului teritorial. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează de Consiliul naţional conform art. 531 lit. a) - c).

Art. 538. – Pentru serviciile prestate persoanelor care nu sunt membre ale Colegiului Medicilor Dentişti din România tarifele se stabilesc, după caz, de Consiliul naţional, respectiv de către consiliul colegiului teritorial.

Art. 539. – (1) Fondurile băneşti pot fi utilizate pentru cheltuieli de administraţie, salarizare personal, fonduri fixe, material gospodăresc, finanţarea cheltuielilor organizatorice, perfecţionarea pregătirii profesionale, acordarea de burse de merit prin concurs medicilor dentişti, întrajutorarea medicilor dentişti cu venituri mici şi a familiilor lor.
(2) Modul de alocare a fondurilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Capitolul IV
Rolul, atribuţiile şi drepturile autorităţii de stat

Art. 540. – Ministerul Sănătăţii Publice, în calitate de autoritate de stat, urmăreşte ca activitatea Colegiului Medicilor Dentişti din România să se desfăşoare în condiţiile legii.

Art. 541. – Reprezentantul autorităţii de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice este membru al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor Dentişti din România şi este numit prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 542. – În cazul în care reprezentantul autorităţii de stat constată că nu sunt respectate prevederile legale, acesta sesizează organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România. În termen de 15 zile de la efectuarea demersului, acestea adoptă măsurile necesare de încadrare în normele în vigoare şi informează Ministerul Sănătăţii Publice în acest sens.

Art. 543. – În cazul nerespectării prevederilor art. 542, Ministerul Sănătăţii Publice se adresează instanţelor judecătoreşti competente.

Capitolul V
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 544. – (1) Atribuţiile Colegiului Medicilor Dentişti din România nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie profesională.
(2) Colegiul Medicilor Dentişti din România nu se poate substitui organizaţiilor patronale sau sindicale şi în îndeplinirea atribuţiilor sale nu poate face uz de prerogativele acestora prevăzute de lege.
(3) Membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România pot face parte şi din alte asociaţii profesionale.

Art. 545. – (1) Actualele organe de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România de la nivel naţional şi teritorial vor rămâne în funcţie şi îşi vor exercita mandatul până la împlinirea duratei pentru care au fost alese.
(2) În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a noului Statut al Colegiului Medicilor Dentişti din România se vor organiza comisii de disciplină, în condiţiile prezentului titlu.
Art. 546. – Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, Codul de deontologie al medicului dentist cu modificările şi completările ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România sau drepturile şi obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 547. – Pe durata exercitării profesiei în regim salarial sau/şi independent, medicul dentist este obligat să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională.

Art. 548. – (1) Medicii dentişti care ocupă funcţii publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătăţii Publice, în cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi respectiv în cadrul caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, pot desfăşura în afara programului normal de lucru, în condiţiile legii, activităţi profesionale, potrivit calificării pe care o deţin, exclusiv în unităţi sanitare private.
(2) Medicilor dentişti prevăzuţi la alin.(1) li se aplică în mod corespunzător prevederile art. 35 alin. (1) şi alin. (3) din Legea Codul Muncii nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi reglementările privind salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar.

Art. 549. – În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, administraţia publică locală, prin consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, va da în administrare colegiilor judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, şi Colegiului Medicilor Dentişti din România spaţii corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii.

Art. 550. – În vederea facilitării accesului la exerciţiul profesiei de medic dentist pe teritoriul României, Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor Dentişti din România, recunoaşte calificările de medic dentist dobândite în conformitate cu normele Uniunii Europene, într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, de cetăţenii acestor state, iar încadrarea în muncă se face conform legii.

Art. 551. – (1) Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic dentist, eliberate de un stat membru al Uniunii Europene, de un stat aparţinând Spaţiului Economic European şi de Confederaţia Elveţiană cetăţenilor acestora, se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Medicilor Dentişti din România, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Normele privind întocmirea, emiterea şi utilizarea dovezilor de onorabilitate şi moralitate profesională a medicilor dentişti se elaborează în colaborare de către autorităţile competente române definite de prezenta lege şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 552. – (1) La data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Legea 308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist, precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
(2) Prezentul titlu transpune în totalitate prevederile referitoare la exercitarea profesiei de medic dentist cuprinse in:
a) Directiva 78/686/CEE din 25 iulie 1978 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor titluri de medic dentist, inclusiv măsuri pentru facilitarea exercitării efective a dreptului de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 233 din 24 august 1978;
b) Art. 5 alin.(1) lit. a), alin.(2) şi (3), art.6, art.7 alin.(1),alin.(2) lit. a) - c) şi alin.(3), art.8, art.36 alin(2), art.50 alin.(1) şi (4), art.51, art.52 alin.(1), art.53, art.54 şi art.56 alin.(1) şi (2) din Directiva 2005/36CEE din 7 septembrie 2005, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr.L 255 din 30 septembrie 2005 ;
c) Art.11 al Regulamentului Consiliului nr.1612/68 CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 257 din 19 octombrie 1968 ;
d) Directiva Consiliului 2003/109/CEE din 25 noiembrie 2003 privind statutul cetăţenilor din statele terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 16 din 23 ianuarie 2004.

TITLUL XIV
Exercitarea profesiei de farmacist. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Farmaciştilor din România

Capitolul I
Exercitarea profesiei de farmacist

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Art. 553. – Profesia de farmacist se exercită pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în farmacie, după cum urmează:
a) cetăţeni ai statului român;
b) cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
c) soţul unui cetăţean român, precum şi descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român, indiferent de cetăţenia acestora;
d) membrii de familie ai unui cetăţean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b), aşa cum sunt definiţi de art. 2 alin. 1 pct. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 260/2005;
e) cetăţenii statelor terţe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;
f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele prevăzute la lit. b).

Art. 554. – (1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) farmacişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene - persoane prevăzute la art. 553 lit.b) şi prin asimilare şi farmaciştii aflaţi în situaţiile prevăzute la art. 553 lit. d) şi f).
b) stat membru de origine sau de provenienţă sau stat membru gazdă - un stat membru al Uniunii Europene, un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau Confederaţia Elveţiană.
(2) Prin titlu oficial de calificare în farmacie se înţelege:
a) diploma de farmacist, eliberată de către o instituţie de învăţământ superior medico-farmaceutic acreditată din România;
b) certificatul de farmacist specialist eliberat de Ministerul Sănătăţii Publice;
c) diploma, certificatul sau un alt titlu de farmacist, eliberate conform normelor Uniunii Europene de către statele membre ale Uniunii Europene, statele aparţinând Spaţiului Economic European sau de către Confederaţia Elveţiană;
d) diploma, certificatul sau un alt titlu de farmacist, dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre prevăzute la lit. c) ori echivalate în România.

Art. 555. – (1) Titlurile oficiale de calificare în profesia de farmacist, obţinute în afara României, a statelor membre ale Uniunii Europene, a statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau a Confederaţiei Elveţiene, se echivalează potrivit legii.
(2) Excepţie de la prevederile alin. (1) fac titlurile oficiale de calificare în profesia de farmacist, care au fost recunoscute de unul dintre aceste state.

Art. 556. – Monitorizarea si controlul exercitării profesiei de farmacist se realizează de către Colegiul Farmaciştilor din România şi Ministerul Sănătăţii Publice, denumite în continuare autorităţi competente române.

Art. 557. – (1) Profesia de farmacist este profesie independentă şi se exercită pe baza certificatului de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, în regim salarial şi/sau independent, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
(2) Profesia de farmacist se exercită pe bază de contract de muncă şi/sau contract de furnizare de servicii farmaceutice. Profesia de farmacist se exercită în regim independent după înregistrarea la administraţia financiară din raza de domiciliu.
(3) În timpul exercitării profesiei, farmacistul nu este funcţionar public.
(4) Apărarea principiilor prevăzute la alin. (1) este asigurată de către Colegiul Farmaciştilor din România.

Art. 558. – (1) Exercitarea profesiei de farmacist se realizează prin următoarele activităţi:
a) prepararea formelor farmaceutice ale medicamentelor;
b) fabricarea şi controlul medicamentelor;
c) controlul medicamentelor într-un laborator pentru controlul medicamentelor;
d) depozitarea, conservarea şi distribuirea medicamentelor en gros;
e) prepararea, controlul, depozitarea şi distribuţia medicamentelor în farmacii deschise publicului;
f) prepararea, controlul, depozitarea şi eliberarea medicamentelor din farmaciile de spital;
g) acordarea de informaţii şi consultanţă privind medicamentele.
(2) Farmacistul, în conformitate cu pregătirea sa universitară, este competent să exercite şi alte activităţi profesionale, precum:
a) colaborare cu medicul pentru stabilirea şi urmărirea terapiei pacientului;
b) farmacovigilenţă;
c) fabricarea, controlul, depozitarea, conservarea şi distribuţia produselor din plante, suplimentelor nutritive, produselor igieno-cosmetice, dispozitivelor medicale, medicamentelor de uz veterinar, substanţelor farmaceutice active şi auxiliare;
d) analize în laboratoare de biochimie, toxicologie şi igienă a mediului şi alimentelor;
e) marketing şi management farmaceutic;
f) activităţi didactice sau administraţie sanitară.
(3) În toate activităţile prevăzute la alin. (1) farmacistul are deplină răspundere şi drept de decizie.

Art. 559. – (1) În exercitarea profesiei farmacistul trebuie să dovedească profesionalism, devotament, corectitudine, disponibilitate şi respect faţă de persoana care i se adresează pentru obţinerea serviciilor farmaceutice necesare.
(2) La absolvirea instituţiei de învăţământ din România farmacistul va depune următorul jurământ:
„În întreaga mea activitate de farmacist voi da dovadă de o atitudine profund umană faţă de om şi colectivitate.
Voi respecta demnitatea şi personalitatea bolnavului, exercitând profesiunea cu conştiinciozitate, respectând normele de etică şi de deontologie farmaceutică.
Voi fi corect cu mine însumi şi cu confraţii mei, cărora le voi cere colaborarea, şi nu voi refuza să le acord sprijinul, când mi se va cere, în interesul bolnavului.
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora.
Nu voi accepta sub nici un motiv ca activitatea mea de farmacist să fie utilizată împotriva sănătăţii şi vieţii omului.
Voi fi răbdător şi înţelegător faţă de cel care, datorită bolii, nu-mi acordă respectul cuvenit.
Jur, pe onoare, în mod solemn şi liber!”

Art. 560. – (1) Profesia de farmacist poate fi exercitată pe teritoriul României de persoanele prevăzute la art. 553, care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) deţin un titlu oficial de calificare în farmacie prevăzut de lege;
b) nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate prevăzute de prezenta lege;
c) sunt apte din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de farmacist;
d) sunt membri ai Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în România precum şi farmaciştii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 553 lit.c) şi e), au, în exercitarea profesiei, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi farmaciştii cetăţeni români, membri ai Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 561. – (1) Profesia de farmacist se exercită în România cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însuşite, după cum urmează:
a) farmacist;
b) farmacist specialist în una dintre specialităţile farmaceutice prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care deţin un titlu oficial de calificare în farmacie, precum şi experienţa profesională complementară prevăzută la art. 568, atunci când este cazul, şi care exercită profesia în România.

Secţiunea a 2-a
Nedemnităţi şi incompatibilităţi

Art. 562. – Este nedemn să exercite profesia de farmacist:
a) farmacistul care a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii, în împrejurări legate de exercitarea profesiei de farmacist, şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
b) farmacistul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă sau disciplinară.

Art. 563. – (1) Exercitarea profesiei de farmacist este incompatibilă cu:
a) profesia de medic;
b) oricare ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesiei de farmacist sau bunelor moravuri, conform Codului deontologic al farmacistului;
c) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei de farmacist.
(2) În termen de 10 zile de la naşterea situaţiei de incompatibilitate, farmacistul este obligat să anunţe colegiul al cărui membru este.
(3) Preşedintele colegiului din care face parte farmacistul poate desemna o comisie special constituită pentru fiecare caz în parte, alcătuită din 3 farmacişti primari, pentru a confirma sau a infirma situaţia de incompatibilitate prevăzută la alin. (1) lit. a) şi b). În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. c), acesta poate solicita organelor în drept confirmarea sau infirmarea stării de incompatibilitate.
(4) Pe timpul stării de incompatibilitate se suspendă de drept calitatea de membru al Colegiului Farmaciştilor din România şi dreptul de exerciţiu al profesiei.

Secţiunea a 3-a
Autorizarea exercitării profesiei de farmacist

Art. 564. – (1) Farmaciştii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 553 exercită profesia pe baza certificatului de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv.
(2) Certificatul de membru al Colegiului Farmaciştilor din România are valabilitate pe toată durata de exercitare a profesiei în cazul în care nu intervin situaţiile prevăzute la art. 562 şi 563 sau nu se produc abateri sancţionate de lege cu suspendarea sau interdicţia exercitării profesiei.
(3) Certificatul de membru al Colegiului Farmaciştilor din România se acordă pe baza următoarelor acte:
a) documentele care atestă formarea în profesie;
b) certificatul de sănătate;
c) declaraţie pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 562 şi 563.
d) certificatul de cazier judiciar.
(4) Certificatul de membru devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională.

Art. 565. – (1) Farmaciştii se pensionează la vârsta prevăzută de lege.
(2) În unităţile sanitare publice, farmaciştii membri titulari şi corespondenţi ai Academiei Române, profesori universitari, cercetători ştiinţifici gr. I, doctori în ştiinţe farmaceutice care desfăşoară activităţi medico-dentare pot continua la cerere activitatea, până la împlinirea vârstei de
70 de ani.
(3) Farmaciştii care au depăşit limita de vârstă prevăzută la alin.(1) pot profesa în continuare în unităţi sanitare private. Desfăşurarea activităţii se face în baza certificatului de membru şi a avizului anual al Colegiului Farmaciştilor din România eliberat pe baza certificatului de sănătate şi a asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, încheiată pentru anul respectiv.
(4) În cazul unităţilor sanitare publice care înregistrează deficit de farmacişti, precum şi a unităţilor sanitare publice aflate în zone defavorizate, farmaciştii îşi pot continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege. Criteriile de menţinere în activitate în aceste situaţii se stabilesc prin Norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(5) Farmaciştii care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerul Sănătăţii Publice, al ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al autorităţilor de sănătate publică, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul spitalelor publice şi a oricărei alte unităţi sanitare publice.

Art. 566. – În farmaciile de spital, farmacistul este autorizat să elibereze medicamente numai pentru secţiile spitalului.

Capitolul II
Dispoziţii privind exercitarea profesiei de farmacist pe teritoriul României de către farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene

Secţiunea 1
Dispoziţii privind dreptul utilizării titlului de formare

Art. 567. – (1) Farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care exercită profesia de farmacist în România, au dreptul de a ataşa, la titlul profesional prevăzut la art. 561, titlul licit de formare obţinut în statul membru de origine sau de provenienţă în limba acelui stat şi, eventual, abrevierea lui. Titlul licit de formare va fi însoţit de numele şi locul instituţiei sau al organului emitent.
(2) Dacă titlul respectiv de formare desemnează în România o pregătire complementară neînsuşită de beneficiar, acesta va utiliza, în exerciţiul profesiei, forma corespunzătoare a titlului, indicată de autorităţile competente române.

Art. 568. – În cazul în care accesul la una dintre activităţile prevăzute la art. 558 sau exercitarea acesteia necesită, în afara titlului oficial de calificare de farmacist prevăzut de lege, şi o experienţă profesională complementară, autorităţile competente române recunosc certificatul emis de statul membru de origine sau de provenienţă a posesorului, prin care se atestă că acesta a desfăşurat activitatea în cauză în acel stat pentru o perioadă de timp echivalentă cu cea prevăzută de legislaţia română pentru activitatea în cauză.

Secţiunea a 2-a
Dispoziţii privind facilitarea exercitării dreptului de stabilire

Art. 569. – (1) Solicitările farmaciştilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene cu privire la accesul în România la una dintre activităţile farmaceutice se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Farmaciştilor din România, în termen de 3 luni de la data depunerii dosarului complet de către cel interesat. Aceştia primesc certificatul de membru al Colegiului Farmaciştilor din România în urma aplicării procedurii de recunoaştere a calificării profesionale.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) cuprinde următoarele documente:
a) copia documentului de cetăţenie;
b) copia titlurilor oficiale de calificare în farmacie prevăzute de lege;
c) certificatul emis de autorităţile competente ale statului membru de origine sau provenienţă, prin care se atestă că titlurile oficiale de calificare sunt cele prevăzute de Directiva 2005/36CE;
d) certificatul de sănătate fizică şi psihică emis de statul membru de origine sau provenienţă;
e) dovada emisă de statul membru de origine sau provenienţă, prin care se atestă onorabilitatea şi moralitatea posesorului;
f) dovada de asigurare privind răspunderea civilă pentru greşeli în activitatea profesională emisă de instituţiile abilitate din unul din statele membre prevăzute la alin.(1).
(3) Documentele prevăzute la alin. (2) lit. d)-f) sunt valabile 3 luni de la data emiterii.

Art. 570. – (1) În situaţia în care pentru accesul şi exerciţiul activităţii prevăzute la art. 569 alin. (1) statul membru de origine sau provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi, în consecinţă, nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la art. 569 alin. (2) lit.d), autorităţile competente române acceptă din partea acestuia un atestat echivalent certificatului de sănătate.
(2) În cazul în care statul membru de origine sau provenienţă  nu impune o astfel de cerinţă şi în consecinţă nu emite cetăţenilor săi documentul prevăzut la art. 569 alin.(2) lit.e), autorităţile competente române acceptă atestatul eliberat pe baza declaraţiei sub jurământ sau a declaraţiei solemne a solicitantului, de către autoritatea judiciară sau administrativă competentă sau, după caz, de notarul sau organizaţia profesională abilitată în acest sens de acel stat.

Art. 571. – (1) În termen de 30 de zile de la primirea dosarului, Ministerul Sănătăţii Publice informează solicitantul asupra documentelor necesare completării acestuia.
(2) Deciziile autorităţilor competente române în aceste cazuri pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Art. 572. – Farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România şi care, în timpul exercitării profesiei, încalcă dispoziţiile, legile şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii.

Art. 573. – (1) Atunci când autorităţile competente române au cunoştinţă de fapte grave şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de farmacist în România, comise de farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, anterior stabilirii în România şi în afara teritoriului său, acestea informează statul de origine sau de provenienţă a celor în cauză.
(2) Autorităţile competente române comunică statului membru gazdă informaţiile solicitate cu privire la sancţiunile disciplinare de natură profesională sau administrativă, precum şi cu privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiei de farmacist, aplicate farmaciştilor pe durata exercitării profesiei în România.
(3) Autorităţile competente române analizează informaţiile transmise de statul membru gazdă cu privire la faptele grave şi precise comise de farmaciştii cetăţeni români sau care provin din România, anterior stabilirii acestora în statul membru gazdă şi în afara teritoriului său, fapte care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de farmacist în acel stat.
(4) Autorităţile competente române decid asupra naturii şi amplorii investigaţiilor pe care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi comunică, statului membru gazdă, consecinţele care rezultă cu privire la atestatele şi documentele pe care le-au emis în cazurile respective.

Art. 574. – (1) Autorităţile competente române colaborează îndeaproape cu autorităţile competente omologe ale statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor aparţinând Spaţiului Economic European şi respectiv ale Confederaţiei Elveţiene, asigurând confidenţialitatea informaţiilor transmise.
(2) Schimbul de informaţii privind sancţiunile disciplinare sau penale aplicate în caz de fapte grave şi precise, susceptibile de a avea consecinţe asupra activităţilor de farmacist se va face cu respectarea prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi a prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 575. – (1) Farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care exercită profesia de farmacist în România, au obligaţia de a se informa la autorităţile competente cu privire la legislaţia care reglementează sectorul de sănătate, domeniul securităţii sociale, precum şi cu privire la Codul deontologic al farmacistului.
(2) În vederea furnizării informaţiilor prevăzute la alin. (1), autorităţile competente române vor organiza la nivelul structurilor teritoriale şi centrale birouri de informare legislativă.
(3) Farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care exercită profesia ca urmare a recunoaşterii calificării profesionale de către autorităţile competente române trebuie să posede cunoştinţele lingvistice necesare desfăşurării activităţilor profesionale în România.

Capitolul III
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Art. 576. – (1) Colegiul Farmaciştilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de farmacist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.
(2) Colegiul Farmaciştilor din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi jurisdicţional profesional.
(3) Ministerul Sănătăţii Publice urmăreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Farmaciştilor din România.
(4) Colegiul Farmaciştilor din România cuprinde toţi farmaciştii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 553 lit.a), c) şi e) precum şi farmaciştii stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 553 lit.b), d) şi f) şi care exercită profesia de farmacist în condiţiile prezentei legi şi sunt înregistraţi la colegiile teritoriale.

Art. 577. – Colegiul Farmaciştilor din România se organizează şi funcţionează pe criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti.

Art. 578. – (1) Între Colegiul Farmaciştilor din România şi colegiile teritoriale există raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară, în condiţiile legii.
(2) Sediul Colegiului Farmaciştilor din România este în municipiul Bucureşti.

Secţiunea a 2-a
Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România

Art. 579. – Colegiul Farmaciştilor din România are următoarele atribuţii:
a) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice prin asigurarea controlului aplicării regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de farmacist, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea farmaceutică în care se desfăşoară;
b) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a farmacistului, precum şi dreptul acestuia de decizie în exercitarea actului profesional; asigură respectarea de către farmacişti a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
c) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională a membrilor săi;
d) întocmeşte, actualizează permanent Registrul unic al farmaciştilor din România, administrează pagina Internet de publicare a acestuia şi înaintează trimestrial Ministerului Sănătăţii Publice un Raport privind situaţia numerică a membrilor săi precum şi a evenimentelor înregistrate în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de farmacist;
e) elaborează şi adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Farmaciştilor din România şi Codul deontologic al farmacistului;
f) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a farmaciştilor;
g) avizează, conform regulamentelor de organizare şi funcţionare a unităţilor farmaceutice, fişa de atribuţii a postului de farmacist, întocmită obligatoriu la nivelul fiecărei farmacii;
h) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice, în vederea stabilirii şi creşterii standardelor de practică profesională, a asigurării calităţii actului farmaceutic în unităţile farmaceutice;
i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice şi participă, prin reprezentanţii săi la activitatea de inspecţie farmaceutică organizată de acesta, inclusiv pe bază de tematici comune de inspecţie şi control;
j) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea metodologiei de acordare a gradului profesional şi a tematicii de concurs;
k) iniţiază, promovează, organizează şi acreditează în domeniul său de competenţă, forme de educaţie farmaceutică continuă şi de ridicare a gradului de competenţă profesională a membrilor săi, cu excepţia programelor de studii complementare în vederea obţinerii de atestate;
l) controlează modul în care sunt respectate de către angajatori independenţa profesională şi dreptul de decizie profesională ale farmacistului;
m) reprezintă şi apără în domeniul său de competenţă, interesele membrilor, la solicitarea acestora, în faţa angajatorilor;
n) promovează şi stabileşte relaţii pe plan extern cu instituţii şi organizaţii similare;
o) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea reglementărilor profesiei de farmacist;
p) organizează judecarea cazurilor de încălcare a normelor de deontologie profesională ori a celor care reglementează exercitarea profesiei sau a actului profesional;
q) organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea activităţii profesionale de către farmaciştii cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
r) colaborează în domeniul său de competenţă cu Ministerul Sănătăţii Publice, organizaţii patronale şi sindicale precum şi cu alte asociaţii ori cu organizaţii neguvernamentale, în toate problemele ce privesc asigurarea sănătăţii populaţiei.

Art. 580. – În exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezentul titlu, Colegiul Farmaciştilor din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, are dreptul de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.

Secţiunea a 3-a
Membrii Colegiului Farmaciştilor din România

Art. 581. – (1) În vederea exercitării profesiei de farmacist, farmaciştii cetăţeni români şi farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România, precum şi farmaciştii care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 553, lit. c) şi e) au obligaţia să se înscrie în Colegiul Farmaciştilor din România.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi au de drept calitatea de membru al Colegiului Farmaciştilor din România toţi farmaciştii înscrişi până la acea dată.
(3) Calitatea de membru al Colegiului Farmaciştilor din România o pot păstra, la cerere, şi farmaciştii pensionari care au practicat profesia de farmacist.
(4) Membrii Colegiului Farmaciştilor din România sunt înscrişi în Registrul unic al farmaciştilor din România, care se publică pe pagina de Internet a Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 582. – (1) La cerere, membrii Colegiului Farmaciştilor din România care, din motive obiective, întrerup pe o durată de până la 5 ani exercitarea profesiei de farmacist pot solicita suspendarea calităţii de membru pe acea durată.
(2) Pe durata suspendării la cerere a calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, se suspendă obligaţiile şi drepturile ce decurg din prezenta lege.
(3) Întreruperea exercitării profesiei de farmacist pe o durată mai mare de 5 ani atrage, de drept, pierderea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România.
(4) O nouă înscriere se poate face numai în condiţiile prezentei legi şi cu avizul favorabil al Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 583. – Farmaciştii care doresc să exercite profesia se înscriu ca membri ai Colegiului Farmaciştilor din România la colegiul teritorial în raza căruia se află unitatea la care îşi desfăşoară activitatea sau la colegiul teritorial în raza căruia îşi au domiciliul sau reşedinţa, dacă nu au încă un loc de muncă.

Secţiunea a 4-a
Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România

Art. 584. – Membrii Colegiului Farmaciştilor din România au următoarele drepturi:
a) să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul structurilor teritoriale sau naţionale ale Colegiului Farmaciştilor din România;
b) să se adreseze organelor abilitate ale Colegiului Farmaciştilor din România şi să primească informaţiile solicitate;
c) să participe la orice acţiune a Colegiului Farmaciştilor din România şi să fie informaţi în timp util despre aceasta;
d) să folosească, împreună cu membrii săi de familie, toate dotările sociale, profesionale, culturale şi sportive ale Colegiului Farmaciştilor din România şi ale colegiilor locale;
e) să poarte însemnele Colegiului Farmaciştilor din România;
f) să conteste sancţiunile primite;
g) să solicite ajutoare materiale pentru situaţii deosebite, atât personal, cât şi prin membrii lor de familie.

Art. 585. – Obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România sunt următoarele:
a) să respecte dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Farmaciştilor din România, Codul deontologic al farmacistului, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România şi regulamentele profesiei;
b) să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membri sau reprezentanţi ai corpului profesional;
c) să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile profesionale ori de pregătire profesională iniţiate ori organizate de către organele de conducere naţionale sau locale;
d) să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi;
e) să execute cu bună-credinţă sarcinile ce decurg din hotărârile organelor de conducere ale corpului profesional;
f) să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu;
g) să păstreze secretul profesional;
h) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei profesionale şi să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România;
i) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Farmaciştilor din România;
j) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin intermediul medierii de către comisiile de specialitate din cadrul Colegiului Farmaciştilor din România;
k) să execute cu bună-credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de reprezentant sau membru în organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, ale colegiilor judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti.

Art. 586. – Obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România, ce decurg din calitatea lor specială de farmacişti, sunt următoarele:
a) să respecte şi să aplice în orice împrejurare normele de deontologie farmaceutică;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului profesional sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Farmaciştilor din România;
c) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi cunoaşterii noutăţilor profesionale;
d) să respecte drepturile legale ale pacienţilor;
e) să acorde, cu promptitudine, asistenţă farmaceutică de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală, profesională şi civică.

Art. 587. – (1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor profesionale, farmaciştii sunt obligaţi să urmeze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie continuă şi informare în domeniul ştiinţelor profesionale, pentru cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către Colegiul Farmaciştilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie farmaceutică continuă avizate de către Colegiul Farmaciştilor din România.
(2) Farmaciştii care nu realizează pe parcursul a 3 ani numărul minim de credite de educaţie profesională continuă stabilit de Consiliul Naţional al Colegiului Farmaciştilor din România sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei, până la realizarea numărului de credite respectiv.

Secţiunea a 5-a
Organizarea şi funcţionarea

A. Organizarea la nivel teritorial

Art. 588. – (1) La nivelul fiecărui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti, se organizează câte un colegiu al farmaciştilor, format din toţi farmaciştii care exercita profesia în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
(2) Colegiile farmaciştilor au personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.
(3) Personalitatea juridică se dobândeşte de la data constituirii şi înregistrării la administraţia financiară în raza căreia se află sediul instituţiei.
(4) Sediul colegiului este în oraşul de reşedinţă a judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti, pentru Colegiul Farmaciştilor Bucureşti.
(5) Nici un colegiu teritorial nu poate funcţiona în afara Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 589. – Organele de conducere ale colegiului teritorial sunt:
a) adunarea generală a farmaciştilor;
b) consiliul;
c) biroul consiliului;
d) preşedintele.

Art. 590. – (1) Adunarea generală este formată din toţi farmaciştii înscrişi în colegiul teritorial respectiv.
(2) Adunarea generală se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului, şi adoptă hotărâri cu majoritate simplă, în prezenţa a 2/3 din membrii săi. Dacă la prima convocare nu s-a realizat majoritatea de 2/3, după 10 zile se organizează o nouă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va adopta hotărâri, indiferent de numărul membrilor prezenţi, dar nu mai puţin de jumătate plus unu din totalul membrilor.
(3) Adunarea generală are următoarele atribuţii:
a) aprobă proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului cenzorilor, descarcă de gestiune consiliul pentru anul fiscal încheiat;
b) alege, dintre membrii săi, consiliul colegiului şi reprezentanţii în Adunarea generală naţională a Colegiului Farmaciştilor din România;
c) stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină;
d) alege comisia de cenzori a colegiului.

Art. 591. – (1) Membrii consiliului structurilor teritoriale şi reprezentanţii în Adunarea generală naţională se aleg pe o perioadă de 4 ani de către adunările generale teritoriale prin vot secret şi în condiţiile participării a minimum 2/3 din membrii adunării generale.
(2) Dacă la adunarea de alegeri nu se realizează condiţia de participare, după două săptămâni se va organiza un nou scrutin care va alege reprezentanţii, indiferent de numărul participanţilor.

Art. 592. – (1) Consiliul colegiului are un număr de membri proporţional cu numărul farmaciştilor înscrişi în evidenţa colegiului la data organizării alegerilor, după cum urmează:
a) 7 membri, pentru un număr de până la 100 de farmacişti înscrişi;
b) 11 membri, pentru un număr de 101 până la 500 de farmacişti înscrişi;
c) 13 membri, pentru un număr de 501 până la 1.000 de farmacişti înscrişi;
d) 19 membri, pentru un număr de peste 1.000 de farmacişti înscrişi.
(2) Consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, are un număr de 3 - 11 membri supleanţi, aleşi de adunarea generală.

Art. 593. – Consiliul colegiului teritorial exercită atribuţiile prevăzute de lege şi date în competenţa sa prin Statutul Colegiului Farmaciştilor din România sau prin hotărârea Consiliului naţional.

Art. 594. – (1) Consiliul colegiului teritorial, în prima şedinţă organizată în termen de maximum 5 zile de la alegere, alege biroul consiliului.
(2) Biroul consiliului este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar.
B. Organizarea la nivel naţional

Art. 595. – (1) Colegiul Farmaciştilor din România este format din toţi farmaciştii înscrişi în colegiile teritoriale.
(2) Colegiul Farmaciştilor din România are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Bugetul se formează din contribuţia colegiilor teritoriale în cote stabilite de Consiliul naţional. Patrimoniul poate fi folosit şi în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.

Art. 596. – Organele de conducere, la nivel naţional, ale Colegiului Farmaciştilor din România, sunt:
a) Adunarea generală naţională;
b) Consiliul naţional;
c) Biroul executiv;
d) preşedintele.

Art. 597. – (1) Adunarea generală naţională este alcătuită din preşedinţii colegiilor teritoriale şi reprezentanţi aleşi de adunările generale locale prin vot direct şi secret.
(2) Norma de reprezentare în adunarea generală este de 1/50 de membri.
(3) Reprezentanţii în adunarea generală sunt aleşi pe o durată de 4 ani.
(4) Proporţional cu numărul de farmacişti înscrişi în evidenţa colegiului teritorial se vor alege 3 - 11 membri supleanţi.

Art. 598. – Adunarea generală naţională are următoarele atribuţii:
a) adoptă Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi Codul deontologic al farmacistului;
b) aprobă modificarea acestora;
c) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia celui pentru exerciţiul financiar expirat;
d) alege, dintre membrii săi, comisia de cenzori;
e) adoptă declaraţii care să reflecte poziţia Colegiului Farmaciştilor din România cu privire la aspecte de interes general în ceea ce priveşte profesia de farmacist ori statutul farmacistului în societate;
f) revocă din funcţie membri aleşi, pentru abateri de la prevederile prezentei legi şi respectiv ale Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Colegiului Farmaciştilor din România care aduc prejudicii activităţii organismului profesional.

Art. 599. – (1) Adunarea generală naţională adoptă hotărâri în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritate simplă de voturi.
(2) Dacă la prima convocare nu se realizează condiţia de cvorum, după două săptămâni se va organiza o altă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va putea adopta hotărâri, indiferent de numărul membrilor prezenţi, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 598 lit. a) şi b), pentru care este necesară condiţia de cvorum prevăzută de lege.
(3) Adunarea generală naţională se întruneşte în şedinţă ordinară în primul trimestru al anului în curs.

Art. 600. – Adunarea generală naţională este condusă de către Preşedintele Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 601. – (1) Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România este alcătuit din preşedinţii colegiilor teritoriale, 3 reprezentanţi ai Colegiului Farmaciştilor din Bucureşti, respectiv preşedintele şi 2 vicepreşedinţi, un reprezentant numit de Ministerul Sănătăţii Publice ca autoritate de stat şi câte un reprezentant al farmaciştilor din fiecare minister ori instituţie centrală cu reţea sanitară proprie. Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România poate fi asistat, cu rol consultativ, de către un reprezentant al Academiei de Ştiinţe Medicale, Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerului Justiţiei.
(2) Cheltuielile de deplasare şi diurna reprezentanţilor în Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România vor fi suportate de către colegiile teritoriale ai căror reprezentanţi sunt.
(3) Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România se întruneşte legal în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul reprezentanţilor prevăzuţi la alin. (1).

Art. 602. – Consiliul naţional lucrează în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor cu drept de vot şi decide cu o majoritate absolută de voturi, cu excepţia deciziilor referitoare la cotizaţie, pentru care sunt necesare voturile favorabile a 2/3 din numărul total al membrilor.

Art. 603. – Deciziile Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România sunt obligatorii pentru colegiile teritoriale şi pentru toţi farmaciştii care practică profesia de farmacist în România.

Art. 604. – Atribuţiile Consiliului naţional sunt următoarele:
a) elaborează Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi proiectele de modificare a acestuia;
b) elaborează Codul deontologic al farmacistului, precum şi proiectele de modificare a acestuia;
c) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală;
d) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea tematicilor, metodologiilor, concursurilor şi examenelor pentru farmacişti;
e) stabileşte sistemul de credite de educaţie continuă, pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a farmaciştilor;
f) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice la elaborarea normelor privind exercitarea profesiei de farmacist pe teritoriul României;
g) colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării la elaborarea strategiei şi programelor privind dezvoltarea învăţământului farmaceutic;
h) fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare farmacist consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, stabilind partea din această cotizaţie care trebuie virată către Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România;
i) gestionează bunurile Colegiului Farmaciştilor din România şi poate să creeze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesiunea, acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare;
j) soluţionează, prin comisiile de specialitate ale Colegiului Farmaciştilor din România, în termen de 30 de zile de la înregistrare, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii;
k) alege, dintre membrii săi, Biroul executiv al Colegiului Farmaciştilor din România;
l) propune Adunării generale naţionale proiectul privind bugetul de venituri şi cheltuieli al Colegiului Farmaciştilor din România;
m) alege, dintre membrii săi, pe cei care vor forma comisiile de lucru;
n) stabileşte indemnizaţiile membrilor biroului executiv şi indemnizaţia de şedinţă a membrilor Comisiei superioare de disciplină;
o) avizează reînscrierea farmaciştilor care au pierdut calitatea de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, conform Codului deontologic al farmacistului.

Art. 605. – (1) Consiliul naţional stabileşte, în domeniul său de competenţă, strategia şi planul anual de control şi supraveghere a modului de exercitare a profesiei de farmacist, precum şi a condiţiilor în care se desfăşoară aceasta.
(2) Reprezentanţii Colegiului Farmaciştilor din România, anume desemnaţi, au dreptul de a desfăşura activităţi de control şi supraveghere privind modul de exercitare a profesiei de farmacist în toate unităţile farmaceutice din România.

Art. 606. – Biroul executiv al Colegiului Farmaciştilor din România este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar general, aleşi în mod individual de către Consiliul naţional dintre membrii săi.

Art. 607. – Atribuţiile Biroului executiv sunt următoarele:
a) asigură activitatea permanentă a Colegiului Farmaciştilor din România între şedinţele Consiliului naţional;
b) aprobă angajarea de personal şi asigură execuţia bugetului Colegiului Farmaciştilor din România;
c) întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune aprobării Consiliului naţional;
d) acceptă donaţiile, legatele şi sponsorizările făcute Colegiului Farmaciştilor din România şi le face publice în presa de specialitate;
e) execută hotărârile Adunării generale naţionale şi ale Consiliului naţional;
f) elaborează şi supune spre avizare Consiliului naţional proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli, pe baza bugetelor de venituri şi cheltuieli ale colegiilor teritoriale;
g) informează Consiliul naţional cu privire la deciziile emise între şedinţele Consiliului;
h) îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de către Consiliul naţional.

Art. 608. – Biroul executiv coordonează activitatea comisiilor de lucru ale Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 609. – În exercitarea mandatului, membrii Biroului executiv, precum şi membrii birourilor consiliilor colegiilor teritoriale vor primi o indemnizaţie lunară, al cărei cuantum va fi aprobat, după caz, de Consiliul naţional, respectiv consiliile colegiilor teritoriale.

Art. 610. – Preşedintele Biroului executiv al Consiliului naţional este preşedintele Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 611. – Atribuţiile preşedintelui Colegiului Farmaciştilor din România sunt următoarele:
a) reprezintă Colegiul Farmaciştilor din România în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
b) încheie contracte şi convenţii în numele Colegiului Farmaciştilor din România, cu aprobarea Biroului executiv;
c) convoacă şi conduce şedinţele Adunării generale, ale Consiliului naţional;
d) aduce la îndeplinire deciziile Biroului executiv, hotărârile Consiliului naţional date în sarcina sa şi rezolvă problemele şi lucrările curente;
e) angajează personalul de specialitate şi administrativ;
f) îndeplineşte orice alte sarcini încredinţate de Consiliul naţional ori de Biroul executiv.
Art. 612. – (1) Nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, farmaciştii care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv al ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, al structurilor deconcentrate ale acestuia ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municpiului Bucureşti, al patronatelor şi sindicatelor profesionale, precum şi orice fel de funcţii de demnitate publică.
(2) Farmaciştii pentru care, pe timpul exercitării mandatului de membru al organelor de conducere, a survenit situaţia de incompatibilitate, pierd de drept mandatul încredinţat, urmând ca locul rămas vacant să fie ocupat, după caz, de primul membru aflat pe lista supleanţilor sau prin organizarea unei noi alegeri.
(3) Numărul de mandate în organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional este de maxim doua, care pot fi şi consecutive.

Secţiunea a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 613. – Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesionale, a Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din România.

Art. 614. – (1) În cazurile prevăzute la art. 613, plângerea împotriva unui farmacist se depune la colegiul al cărui membru este.
(2) Biroul consiliului, în baza anchetei disciplinare efectuate de către departamentul de jurisdicţie profesională, poate decide:
a) respinge plângerea ca vădit nefondată;
b) solicită completarea anchetei disciplinare;
c) dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii, persoana care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliul naţional.

Art. 615. – (1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează o comisie de disciplină, constituită din 3 membri, independentă de conducerea colegiului, care judecă abaterile disciplinare săvârşite de farmaciştii cuprinşi în acel colegiu.
(2) În cadrul Colegiului Farmaciştilor din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină.
(3) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, cu respectarea principiului egalităţii, a dreptului de apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii.

Art. 616. – (1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiului teritorial sunt aleşi de către adunarea generală judeţeană, respectiv cea a municipiului Bucureşti, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi aleşi de către Adunarea generală naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul farmaciştilor cu o vechime de peste 7 ani în profesie şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Farmaciştilor din România.
(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 4 ani.
(5) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de către Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.
(6) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau direcţia de sănătate publică.

Art. 617. – (1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot secret şi pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 3 membri, iar la nivel naţional 5 membri.
(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte, care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

Art. 618. – (1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) suspendarea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România pe o perioadă determinată, de la o lună la un an;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România operează de drept pe durata stabilită de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti, cu privire la interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie farmaceutică ori alte forme de pregătire profesională.

Art. 619. – (1) Decizia Comisiei de disciplină se comunică farmacistului cercetat disciplinar, persoanei care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, Biroului executiv al Colegiului Farmaciştilor din România şi persoanei cu care farmacistul sancţionat are încheiat contractul de muncă.
(2) În termen de 15 zile de la comunicare, persoanele şi autorităţile prevăzute la alin. (1) pot contesta la Comisia superioară de disciplină decizia pronunţată.

Art. 620. – (1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau data luării la cunoştinţă.
(2) Consecinţele executării aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. a) - c) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la art. 618 alin. (1) lit. d), în termen de un an de la data expirării perioadei de suspendare.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. e), farmacistul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite de instanţa judecătorească prin hotărâre penală definitivă, prin care s-a dispus interdicţia exercitării profesiei, sau după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisia de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România se face în condiţiile legii.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 618 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie circumstanţă agravantă care va fi avută în vedere la aplicarea unei noi sancţiuni.

Art. 621. – (1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate de către biroul consiliului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Unităţile sanitare sau farmaceutice au obligaţia de a pune la dispoziţie comisiilor de disciplină sau persoanelor desemnate cu investigarea abaterii disciplinare documentele profesionale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.

Art. 622. – Decizia pronunţată de Comisia superioară de disciplină, precum şi cea pronunţată de Consiliul naţional pot fi contestate la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi desfăşoară activitatea farmacistul sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Secţiunea a 7-a
Venituri şi cheltuieli

Art. 623. – Veniturile Colegiului Farmaciştilor din România se constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţii lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau persoanelor fizice şi juridice;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi ştiinţifice;
i) organizarea de cursuri de educaţie profesională continuă;
j) alte surse.

Art. 624. – (1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de către consiliul teritorial de către membrii Colegiului Farmaciştilor din România determină plata unor penalităţi de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi măsură se va aplica şi colegiilor teritoriale care nu varsă partea de cotizaţie stabilită de către Consiliul naţional.

Art. 625. – (1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului Farmaciştilor din România pe o perioadă de 3 luni şi după atenţionarea scrisă a consiliului local se sancţionează cu suspendarea calităţii de membru al Colegiului, până la plata cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia locală de disciplină, la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a colegiului teritorial.

Art. 626. – Pentru serviciile prestate persoanelor care nu sunt membre ale Colegiului Farmaciştilor din România, tarifele se stabilesc, după caz, de către Consiliul naţional, respectiv consiliul colegiului teritorial.

Art. 627. – (1) Cuantumul cotizaţiei de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi partea din aceasta care trebuie vărsată către forurile naţionale se stabilesc de către Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Partea din cotizaţie aferentă funcţionării structurii naţionale va fi virată până cel mai târziu la sfârşitul lunii următoare aceleia pentru care a fost percepută cotizaţia.

Art. 628. – (1) Partea de cotizaţie datorată Colegiului Farmaciştilor din România de către consiliile colegiilor teritoriale se va vira către acesta înaintea altor plăţi.
(2) Obligaţia urmăririi şi efectuării vărsării cotei aferente Colegiului Farmaciştilor din România revine preşedintelui consiliului colegiului teritorial.

Art. 629. – Veniturile pot fi utilizate pentru cheltuieli cu organizarea şi funcţionarea, cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital, perfecţionarea pregătirii profesionale, acordarea de burse prin concurs farmaciştilor, întrajutorarea farmaciştilor cu venituri mici, crearea de instituţii cu scop filantropic şi ştiinţific, alte cheltuieli aprobate, după caz, de consiliul colegiului teritorial, respectiv de Consiliul naţional.

Capitolul IV
Rolul, atribuţiile si drepturile autorităţii de stat

Art. 630. – Ministerul Sănătăţii Publice, în calitate de autoritate de stat, urmăreşte ca activitatea Colegiului Farmaciştilor din România să se desfăşoare în condiţiile legii.

Art. 631. – Reprezentantul autorităţii de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice este membru al Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România şi este numit prin Ordin al Ministrului Sănătăţii Publice.

Art. 632. – În cazul în care reprezentantul autorităţii de stat constată că nu sunt respectate prevederile legale, acesta sesizează organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România. În termen de 15 zile de la efectuarea demersului, acestea adoptă măsurile necesare de încadrare în normele în vigoare şi informează Ministerul Sănătăţii Publice în acest sens.

Art. 633. – În cazul nerespectării prevederilor art.632, Ministerul Sănătăţii Publice se adresează instanţelor judecătoreşti competente.

Capitolul V
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 634. – Practicarea profesiei de farmacist de o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal.

Art. 635. – În vederea facilitării accesului la exercitarea profesiei de farmacist pe teritoriul României, Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Farmaciştilor din România, recunoaşte calificările de farmacist, dobândite în conformitate cu normele Uniunii Europene într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, de către cetăţenii acestor state, iar încadrarea în muncă se face conform legii.

Art. 636. – (1) Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de farmacist eliberate de un stat membru al Uniunii Europene, de un stat aparţinând Spaţiului Economic European şi de Confederaţia Elveţiană cetăţenilor acestora se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Farmaciştilor din România, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin Ordin al Ministrului Sănătăţii Publice.
(3) Normele privind întocmirea, emiterea şi utilizarea dovezilor de onorabilitate si moralitate profesională a farmaciştilor se elaborează în colaborare, de către autorităţile competente române definite de prezenta lege şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 637. – (1) Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie profesională.
(2) Colegiului Farmaciştilor din România nu se poate substitui organizaţiilor patronale sau sindicale şi în îndeplinirea atribuţiilor sale nu poate face uz de prerogativele acestora prevăzute de lege.
(3) Membrii Colegiului Farmaciştilor din România pot face parte şi din alte asociaţii profesionale.

Art. 638. – Codul deontologic al farmacistului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 639. – Pe durata exercitării profesiei în regim salarial sau şi independent, farmacistul este obligat să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesionala şi să înştiinţeze colegiul teritorial al cărui membru este.

Art. 640. – (1) Farmaciştii care ocupă funcţii publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătăţii Publice, în cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi respectiv în cadrul caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, pot desfăşura în afara programului normal de lucru, în condiţiile legii, activităţi profesionale, potrivit calificării pe care o deţin exclusiv în unităţi sanitare sau farmaceutice private.
(2) Farmaciştilor prevăzuţi la alin. (1) li se aplică în mod corespunzător prevederile art. 35 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi reglementările privind salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar.

Art. 641. – (1) La data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiei de farmacist, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 30 iunie 2004.
(2) Prezentul titlu transpune integral prevederile referitoare la exerciţiul profesiei de farmacist cuprinse în următoarele acte normative ale Uniunii Europene:
a) Art. 11 al Regulamentului Consiliului nr. 1612/68CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 257 din 19 octombrie 1968;
b) Directiva Consiliului nr. 85/432CEE din 16 septembrie 1985 pentru coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative privind anumite activităţi din domeniul farmaceutic, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 253 din 24 septembrie 1985, p. 34;
c) Directiva Consiliului nr. 85/433CEE din 16 septembrie 1985 privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri de farmacist, inclusiv măsuri pentru facilitarea exercitării efective a dreptului de stabilire privind anumite activităţi în domeniul farmaceutic, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 253 din 24 septembrie 1985, p. 37;
d) Directiva Consiliului 2003/109CEE din 25 noiembrie 2003 privind statutul cetăţenilor din statele terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 16 din 23 ianuarie 2004;
e) Art. 45, art. 50 alin. (1) şi (4), art. 51, art. 52 alin. (1), art. 53,art. 54 şi art. 56 alin.(1) şi (2) din Directiva 2005/36CEE din 7 septembrie 2005, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 255 din 30 septembrie 2005. 

TITLUL XV
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

Capitolul I
Răspunderea civilă a personalului medical

Art. 642. – (1) În sensul prezentului titlu se definesc astfel:
a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
(2) Personalul medical  răspunde civil pentru  prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru  prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege, nu înlătură angajarea răspunderii penale dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

Art. 643. – (1) Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă cu respectarea competenţei acordate.

Capitolul II
Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi medicamente.

Art. 644. – (1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru  prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) Infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când, se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie;
b) Defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
c) Folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
d) Acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă, în domeniul medical.
(2) Unităţile prevăzute la alin.(1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Art. 645. – Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru  prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de  nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.

Art. 646. – Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare, răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor, în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate conform legislaţiei în vigoare.

Art. 647. – Prevederile art.646 se aplică în mod corespunzător şi furnizorilor  de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale, în cazul prejudiciilor aduse pacienţilor în mod direct sau indirect,  ca urmare a serviciilor prestate.

Art. 648. – Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, generate de furnizarea necorespunzătoare  a utilităţilor.

Capitolul III
Acordul pacientului informat

Art. 649. – (1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris;
(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

Art. 650. –Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârsta de peste 16 ani.

Art. 651. – (1)   Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate, datorită situaţiei de urgenţă.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare, sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

Capitolul IV
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

Art. 652. – (1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane, doar dacă a acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile de acceptare  urmând a fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei  legi.
(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a  accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol în mod grav şi ireversibil sănătatea sau viaţa pacientului.

Art. 653. – (1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) o dată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
(2) Medicul  va  notifica pacientului, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minim 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

Art. 654. – (1)  Medicul, asistentul medical/moaşa angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 653 lit.c).

Art. 655. – (1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijiri de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practica în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardele recunoscute de comunitatea medicală  a specialităţii respective.
(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la nivel naţional, până la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

Capitolul V
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale

Art. 656. – (1)  Personalul medical definit la art. 642 alin(1) lit. a)  care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă, sau a unui terţ care solicită această asistenţă, pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.

Art. 657. – (1) Asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
(2) Despăgubirile se acordă, indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă medicală.
(3) Asigurarea obligatorie face parte din categoria B clasa 13 de asigurări de răspundere civilă, şi va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a asiguratului şi în gama de servicii medicale oferite de unităţile de profil.

Art. 658. – (1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală sau decesul.
(2) În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
(3) Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală, impunea această intervenţie.
(4) Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.

Art. 659. – Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau reşedinţa în România, cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia.

Art. 660. – (1) În cazul în care, pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în mod proporţional cu suma asigurată de fiecare asigurator.
(2) Asiguratul are obligaţia de a informa asiguratorul despre  încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asiguratori, atât la încheierea poliţei, cât şi pe parcursul executării acesteia.

Art. 661. – (1) Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către CNAS, după consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul  asigurărilor şi CMR, CFR, CMDR, OAMMR şi OBBC.
(2) Nivelul primelor, termenele de plată şi celelalte elemente privind acest tip de asigurări se stabilesc prin negociere între asiguraţi şi asiguratori.
Art. 662. – (1) Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.
(2) În cazul în care părţile - asigurat, asigurator şi persoana prejudiciată – cad de acord sau nu, este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente.

Art. 663. – (1) Despăgubirile se plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.

Art. 664. – Despăgubirile pot fi solicitate şi se plătesc şi către persoanele care nu au plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.

Art. 665. – (1) Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în asistenţa medicală.
(2) Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente, instrumental medical şi medicamente, care sunt folosite în limitele instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată conform obligaţiei acestora, asumată prin contractele de furnizare a acestora.

Art. 666. – (1) Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigaţii complete sau a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabilă, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a acordat asistenţă.
(2) Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală ;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu partea de vină ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimţământul acesteia, dar în alte împrejurări decât cele prevăzute la alin. (1).

Art. 667. – Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asiguratorul sau, dacă este cazul, asiguratorii, despre existenţa unei acţiuni în despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă despre aceasta acţiune.

Capitolul VI
Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale

Art. 668. – (1) La nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, numită în continuare Comisia.
(2) Comisia are în componenţă reprezentanţi ai autorităţilor de sănătate publică judeţene şi respectiv ai municipiului Bucureşti, casei judeţene de asigurări de sănătate, Colegiului Judeţean al Medicilor, Colegiul Judeţean al Medicilor Dentişti, Colegiului Judeţean al Farmaciştilor, Ordinului Judeţean al Asistenţilor şi Moaşelor din România, un expert medico-legal, sub conducerea unui director adjunct al autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.
(3) Regulamentul de organizare şi funcţionare al Comisiei se elaborează de Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 669. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice aprobă, la propunerea Colegiului Medicilor din România, pentru fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, o listă naţională de experţi medicali, în fiecare specialitate, care vor fi consultaţi conform regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei.
(2) Pe lista de experţi se poate înscrie orice medic, medic dentist, farmacist, asistent medical/moaşă cu o vechime de cel puţin 8 ani în specialitate, cu avizul Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor Dentişti, Colegiului Farmaciştilor şi respectiv al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
(3) Modalitatea de remunerare a experţilor medicali din lista naţională se stabileşte prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(4) Onorariile pentru serviciile prestate de către experţii medicali, desemnaţi potrivit art. 671, se stabilesc în raport cu complexitatea cazului expertizat, şi aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi vor fi suportate de partea interesată.

Art. 670. – Comisia poate fi sesizată de:
a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, ce se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament;
b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.

Art. 671. – (1) Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista judeţeană a experţilor, un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
(2) Experţii prevăzuţi la alin. (1) au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o consideră necesară şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.
(3) Experţii întocmesc în termen de 30 de zile, un raport asupra cazului pe care îl înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la data sesizării.
(4) Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului experţilor şi documentelor medicale care au stat la baza acestuia.

Art. 672. – Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului în termen de
5 zile calendaristice.
Art. 673. – (1) În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu sunt de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecata competentă, în termen de 15 de zile de la data comunicării deciziei.
(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

Art. 674. – (1) Întreaga procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis, până în momentul sesizării instanţei, este confidenţială.
(2) Încălcarea confidenţialităţii de către persoana care a făcut sesizarea duce la pierderea dreptului de a beneficia de procedura de conciliere.
(3) Încălcarea confidenţialităţii de către membrii Comisiei sau experţii desemnaţi de aceasta, atrage sancţiuni profesionale şi administrative conform regulamentelor aprobate.

Capitolul VII
Dispoziţii finale

Art. 675. – (1) Comisia întocmeşte un raport anual detaliat pe care îl prezintă Ministerului Sănătăţii Publice.
(2) Pe baza datelor astfel obţinute, Ministerul Sănătăţii Publice elaborează un raport anual naţional asupra malpraxisului medical pe care îl prezintă Parlamentului, Guvernului şi opiniei publice.

Art. 676. – Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Art. 677. – Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.

Art. 678. – (1) Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau, după caz, suspendarea autorizaţiei de funcţionare.
(2) Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30 de zile obligaţiei legale.

Art. 679. – Prevederile prezentului titlu nu se aplică activităţii de cercetare bio-medicală.

Art. 680. – În termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, Ministerul Sănătăţii Publice şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, vor elabora împreună prin ordin comun sau separat, după caz, normele metodologice de aplicare ale acestuia.

Art. 681. – La data intrării în vigoare a prezentului titlu, orice dispoziţie contrară se abrogă.

TITLUL XVI
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar

Art. 682. – Se înfiinţează Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, denumită în continuare SNSPMS, instituţie publică, persoană juridică română, cu sediul în Municipiul Bucureşti, Str.Vaselor nr. 31, sector 2, coordonată de Ministerul Sănătăţii Publice, prin reorganizarea Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sănătate, care se desfiinţează.

Art. 683. – (1) SNSPMS are următoarele obiecte de activitate:
a) organizarea şi desfăşurarea de cursuri în domeniul administraţiei şi managementului sanitar, pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului cu studii superioare, precum şi a celor cu studii medii şi postliceale cu precădere din domeniul sanitar;
b) desfăşurarea de activităţi de cercetare dezvoltare în domeniul sănătăţii publice şi private şi a managementului în sănătate;
c) acordarea asistenţei tehnice în domeniul sănătăţii publice şi private şi a managementului serviciilor de sănătate;
d) alte activităţi specifice din domeniul sănătăţii publice şi managementului sanitar, precum promovarea sănătăţii, efectuarea de studii şi aplicaţii pentru evaluarea şi eficientizarea performanţelor sistemului de sănătate sau alte documentări, analize şi proiecte pentru sprijinirea procesului de reformă în contextul integrării europene.
(2) SNSPMS va organiza şi va desfăşura cursuri de atestat, cursuri de scurtă durată şi alte tipuri de cursuri specifice în domeniul managementului sanitar cu precădere pentru personalul ce lucrează în domeniul sanitar, inclusiv în administraţia publică sanitară, având dreptul de a elibera certificate de absolvire şi diplome, fiind responsabil naţional pentru atestatele de pregătire complementară în managementul serviciilor de sănătate, economie sanitară şi management financiar şi managementul cabinetului medical şi promovarea sănătăţii.
(3) SNSPMS va organiza şi va desfăşura cursuri universitare de masterat, inclusiv în parteneriat cu instituţii de profil naţionale şi internaţionale, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
(4) SNSPMS este instituţie specializată care asigură formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici din sistemul sanitar şi al asigurărilor de sănătate, conform obligaţiei prevăzute în legislaţia aplicabilă funcţionarilor publici, fiind abilitată şi recunoscută în acest sens.
(5) Certificatele şi diplomele eliberate de SNSPMS sunt recunoscute de Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi sunt opozabile terţilor.
(6) Eliberarea certificatelor şi diplomelor se va realiza în baza unui ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei şi cercetării.
(7) Organizarea şi desfăşurarea programelor de pregătire teoretică şi practică prevăzute la art. 683 alin. (1) lit. a) şi alin.(2) şi eliberarea certificatelor şi diplomelor se vor face cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
(8) Consiliul de administraţie al SNSPMS poate aproba intrarea în consorţii universitare, potrivit legii.

Art. 684. – (1) Conducerea SNSPMS este asigurată de Consiliul de administraţie, care are în componenţă şapte membri: doi reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice, doi reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, doi reprezentanţi ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi directorul general.
(2) Preşedintele Consiliului de administraţie este ales prin vot secret de către membrii Consiliului de administraţie.
(3) Membrii Consiliului de administraţie al SNSPMS sunt numiţi prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice, ministrului educaţiei şi cercetării şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru un mandat de trei ani; mandatul încetează prin revocarea celor care i-au numit, expirare a mandatului, demisie, deces.
(4) Pentru activitatea desfăşurată în calitate de membri ai Consiliului de administraţie, aceştia au dreptul la o indemnizaţie lunară, stabilită de Consiliul de administraţie, care nu poate fi mai mare de 20% din salariul de bază al directorului general al SNSPMS.
(5) Directorul general este numit prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice, ministrului educaţiei şi cercetării şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru o perioadă de trei ani, prin concurs organizat de Consiliul de administraţie, potrivit condiţiilor stabilite în Regulamentul de organizare şi funcţionare.
(6) Conducerea executivă a SNSPMS este asigurată de directorul general, care este ordonator de credite şi membru în Consiliul de administraţie.
(7) Salariul de bază al directorului general se stabileşte prin ordin al ministrului sănătăţii publice, potrivit reglementărilor legale.

Art. 685. – În structura SNSPMS va funcţiona un Consiliu Ştiinţific şi Pedagogic care coordonează activităţile de învăţământ şi cercetare-dezvoltare desfăşurate de SNSPMS. Preşedintele Consiliului Ştiinţific şi Pedagogic este unul dintre reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetării din Consiliul de administraţie. Numărul membrilor şi condiţiile necesare pentru a face parte din Consiliul Ştiinţific şi Pedagogic vor fi prevăzute în statutul aprobat de Consiliul de administraţie, care va aproba şi componenţa nominală a Consiliului Ştiinţific şi Pedagogic.

Art. 686. – Regulamentul de organizare şi funcţionare, statutul, organigrama, statul de funcţii şi structura de personal a SNSPMS vor fi aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice, ministrului educaţiei şi cercetării şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, la propunerea Consiliului de administraţie al SNSPMS în 60 zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Art. 687. – SNSPMS are următoarele principale structuri funcţionale:
a) Centrul de formare post-universitară în domeniul Sănătăţii publice, Administraţiei şi Managementului Serviciilor de Sănătate;
b) Centrul de management al serviciilor de sănătate;
c) Centrul de Cercetare şi Evaluare a Serviciilor de Sănătate;
d) Centrul Naţional de Promovare a Sănătăţii;
e) Departamentul de Sănătate Publică şi Management al Serviciilor de Sănătate pentru persoane cu studii medii şi postliceale din domeniul sănătăţii publice şi private.

Art. 688. – (1) SNSPMS are normate zece posturi de personal didactic sau cu grad ştiinţific echivalent, pentru primii doi ani de la intrarea in vigoare a prezentului titlu, iar ulterior, în funcţie de necesităţi, numărul acestor posturi se va stabili cu aprobarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Posturile de personal didactic vor fi ocupate conform legislaţiei în vigoare. Personalul Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sănătate este preluat de SNSPMS, cu toate drepturile salariale avute la data intrării în vigoare a prezentul titlu.
(2) Pentru nevoile de formare interdisciplinare se va putea recurge la resurse umane existente în cadrul instituţiilor universitare şi organizaţiilor interne şi internaţionale cu activitate în domeniu.

(3) Salariile individuale ale personalului se stabilesc prin negociere, conform contractului colectiv de muncă, în baza Legii nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare şi a celorlalte prevederi legale în vigoare, în limita fondului total destinat plăţii salariilor prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli.

Art. 689. – Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu ministerele de profil vor lua măsurile corespunzătoare pentru asigurarea sediilor şi a bazei materiale necesare SNSPMS.

Art. 690. – (1) Patrimoniul Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Sănătate se transferă la SNSPMS şi se va prelua pe bază de protocol de predare-preluare, pe baza datelor din bilanţul contabil întocmit la 31.12.2005, actualizat potrivit prevederilor legale, în termen de 30 zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.
(2) Imobilul compus din construcţiile, anexele şi terenul aferent, situate în Municipiul Bucureşti, Str.Vaselor nr. 31, sector 2, în care a funcţionat Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate, trec în administrarea SNSPMS.
(3) Activul şi pasivul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate se preiau pe bază de protocol de predare-preluare de către SNSPMS, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.
(4) SNSPMS preia toate drepturile şi este ţinut de toate obligaţiile Institutului Naţional de
Cercetare-Dezvoltare în Sănătate Bucureşti, potrivit reglementărilor legale şi contractuale.

Art. 691. – (1) Înfiinţarea SNSPMS ca instituţie de învăţământ superior organizatoare de studii universitare de masterat se va face cu respectarea prevederilor legale în vigoare, inclusiv parcurgerea etapei de evaluare academică şi de acreditare.
(2) SNSPMS este autorizată provizoriu pe o perioadă de 5 ani, perioadă în care se vor face demersurile necesare acreditării, conform normelor Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare.

Art. 692. – (1) Finanţarea SNSPMS se realizează din venituri proprii, precum şi din donaţii, sponsorizări şi din alte surse, în condiţiile legii.
(2) SNSPMS poate desfăşura activităţi aferente programelor naţionale de sănătate, finanţate de la bugetul Ministerul Sănătăţii Publice, şi activităţi de analiză, evaluare şi monitorizare a serviciilor de sănătate decontate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
(3) Activităţile prevăzute la alin. (2) se realizează prin negociere directă, pe bază de contracte, încheiate cu Ministerul Sănătăţii Publice şi, respectiv, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Art. 693. – Pe data intrării în vigoare a prezentului titlu se abrogă Hotărârea Guvernului nr.1329/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de
Cercetare-Dezvoltare în Sănătate Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 876 din 4 decembrie 2002.

Art. 694. – Orice alte dispoziţii contrare prezentului titlu se abrogă.

Titlul XVII
Medicamentul

CAPITOLUL I
Delimitări conceptuale

Art. 695. – În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
1. medicament:
a) orice substanţă sau combinaţie de substanţe prezentate ca având proprietăţi pentru tratarea sau prevenirea bolilor la om; sau
b) orice substanţă sau combinaţie de substanţe care poate fi folosită sau administrată la om, fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcţiilor fiziologice prin exercitarea unei acţiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic medical;
2. substanţă – orice materie, indiferent de origine, care poate fi:
- umană, precum: sânge uman şi produse derivate din sânge uman,
- animală, precum: microorganisme, animale întregi, părţi de organe, secreţii animale, toxine, extracte, produse derivate din sânge,
- vegetală, precum: microorganisme, plante, părţi de plante, secreţii vegetale, extracte,
- chimică, precum: elemente, substanţe chimice naturale şi produşi chimici obţinuţi prin transformare chimică sau sinteză;
3. medicament imunologic – orice medicament care constă în vaccinuri, toxine, seruri sau produse alergene:
a) vaccinurile, toxinele sau serurile se referă în special la:
i) agenţi folosiţi pentru producerea imunităţii active, precum vaccinul holeric, BCG, vaccinul poliomielitic, vaccinul variolic;
ii) agenţi folosiţi pentru diagnosticarea stării de imunitate, incluzând în special tuberculina şi tuberculina PPD, toxine folosite pentru testele Schick şi Dick, brucelina;
iii) agenţi folosiţi pentru producerea imunităţii pasive, precum antitoxina difterică, globulina antivariolică, globulina antilimfocitică;
b) produsele alergene sunt medicamentele destinate identificării sau inducerii unei modificări specifice şi dobândite a răspunsului imun la un agent alergizant;
4. medicament homeopat – orice medicament obţinut din substanţe numite suşe homeopate în acord cu un procedeu de fabricaţie homeopat descris de Farmacopeea Europeană sau, în absenţa acesteia, de farmacopeele utilizate în prezent în România şi în statele membre ale Uniunii Europene; un medicament homeopat poate conţine mai multe principii active;
5. medicament radiofarmaceutic – orice medicament care, atunci când este gata de folosire, conţine încorporaţi, în scopuri medicale, unul sau mai mulţi radionuclizi (izotopi radioactivi);
6. generator de radionuclizi – orice sistem care încorporează un radionuclid părinte fixat, care serveşte la producerea unui radionuclid fiică obţinut prin eluţie sau prin orice altă metodă şi care este folosit într-un medicament radiofarmaceutic;
7. kit (trusă) – orice preparat care urmează să fie reconstituit sau combinat cu radionuclizi în medicamentul radiofarmaceutic final, în mod obişnuit înaintea administrării lui;
8. precursor radionuclidic – orice alt radionuclid produs pentru radiomarcarea altei substanţe înaintea administrării;
9. medicament derivat din sânge uman sau plasmă umană – medicament pe bază de constituenţi din sânge, preparaţi industrial de unităţi publice sau private; asemenea medicamente includ în special albumină, factori de coagulare şi imunoglobuline de origine umană;
10. reacţie adversă – un răspuns nociv şi nedorit, care apare la utilizarea unui medicament în doze, întrebuinţat în mod normal la om pentru profilaxia, diagnosticarea sau tratamentul bolii sau pentru restabilirea, corectarea ori modificarea unor funcţii fiziologice;
11. reacţie adversă gravă – o reacţie adversă care cauzează moartea, pune în pericol viaţa, necesită spitalizarea sau prelungirea spitalizării, provoacă un handicap sau o incapacitate durabilă sau importantă ori provoacă anomalii/malformaţii congenitale;
12. reacţie adversă neaşteptată – o reacţie adversă a cărei natură, severitate sau evoluţie nu corespunde informaţiilor din rezumatul caracteristicilor produsului;
13. rapoarte periodice actualizate referitoare la siguranţă (RPAS) – rapoartele periodice conţinând informaţiile înregistrate conform art. 816;
14. studiu de siguranţă post-autorizare – un studiu farmaco-epidemiologic sau un studiu clinic realizat în concordanţă cu prevederile autorizaţiei de punere pe piaţă, desfăşurat în scopul identificării sau cuantificării unui risc din punct de vedere al siguranţei pentru un medicament autorizat;
15. abuzul de medicamente – utilizarea intenţionată excesivă, permanentă sau sporadică, a medicamentelor, care este însoţită de efecte nocive la nivel fizic sau psihic;
16. distribuţia angro a medicamentelor – totalitatea activităţilor de procurare, deţinere, livrare sau export de medicamente, cu excepţia activităţii de eliberare a acestora către public; asemenea activităţi sunt efectuate de fabricanţi sau depozitele lor, importatori şi alţi distribuitori angro sau de farmacişti ori alte persoane autorizate să furnizeze medicamente către public în România;
17. obligaţia de serviciu public – obligaţia distribuitorilor angro de a asigura permanent o gamă adecvată de medicamente care să răspundă necesităţilor unui spaţiu geografic determinat şi de a livra pe întreg spaţiul respectiv cantităţile solicitate în cel mai scurt termen de la primirea comenzii;
18. reprezentantul deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă – persoană, cunoscută în mod obişnuit sub denumirea de „reprezentant local”, desemnată de către deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă să îl reprezinte în România;
19. prescripţie medicală – orice prescripţie de medicamente emisă de o persoană calificată în acest sens;
20. denumirea medicamentului – denumirea atribuită unui medicament, ce poate să fie o denumire inventată care să nu conducă la confuzii cu denumirea comună ori o denumire comună sau ştiinţifică, însoţită de marca sau numele deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă;
21. denumirea comună – denumirea comună internaţională recomandată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) sau, dacă o astfel de denumire nu există, denumirea comună uzuală;
22. concentraţia medicamentului – conţinutul în substanţe active, exprimat în cantitate pe unitatea dozată, pe unitatea de volum sau de greutate, în funcţie de forma farmaceutică;
23. ambalaj primar – recipientul sau orice altă formă de ambalaj aflată în contact direct cu medicamentul;
24. ambalaj secundar – ambalajul în care este introdus ambalajul primar;
25. etichetare – informaţiile de pe ambalajul primar sau secundar;
26. prospect – document cuprinzând informaţiile pentru utilizator, care însoţeşte medicamentul;
27. autoritatea competentă – Agenţia Naţională a Medicamentului (ANM), înfiinţată prin Ordonanţa Guvernului nr. 125/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 594/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
28. riscuri legate de utilizarea medicamentului:
- orice risc pentru sănătatea pacientului sau pentru sănătatea publică, legat de calitatea, siguranţa sau eficacitatea medicamentului;
- orice risc de efecte indezirabile asupra mediului;
29. raportul risc-beneficiu – o evaluare a efectelor terapeutice pozitive ale medicamentului comparativ cu riscurile definite la pct. 28 prima liniuţă;
30. medicament din plante medicinale cu utilizare tradiţională – orice medicament din plante care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 714 alin. (1);
31. medicament din plante – orice medicament conţinând ca substanţe active exclusiv una sau mai multe substanţe vegetale sau preparate din plante ori o combinaţie între una sau mai multe astfel de substanţe vegetale ori preparate din plante;
32. substanţe vegetale – plante, părţi din plante, alge, fungi, licheni întregi, fragmentaţi sau tăiaţi, într-o formă neprocesată, de obicei uscaţi, dar uneori proaspeţi; anumite exudate ce nu au fost supuse unui tratament specific sunt de asemenea considerate a fi substanţe vegetale; substanţele vegetale sunt definite precis prin partea din plantă care este utilizată şi prin denumirea botanică în sistemul binominal (gen, specie, varietate şi autor);
33. preparate din plante – preparate obţinute prin supunerea substanţelor din plante la tratamente precum extracţia, distilarea, presarea, fracţionarea, purificarea, concentrarea sau fermentarea; acestea includ substanţe din plante concasate sau pulverizate, tincturi, extracte, uleiuri esenţiale, sucuri obţinute prin presare sau exudate procesate;
34. procedura centralizată – procedura de autorizare de punere pe piaţă prevăzută în Regulamentul Consiliului şi Parlamentului European nr. 726/2004 care stabileşte procedurile comunitare pentru autorizarea şi supravegherea medicamentelor de uz uman şi veterinar şi care constituie Agenţia Europeană a Medicamentelor;
35. ţări terţe – alte ţări decât România şi statele membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL II
Domeniu de aplicare

Art. 696. – (1) Prevederile prezentului titlu se aplică medicamentelor de uz uman, destinate punerii pe piaţă în România, fabricate industrial sau produse printr-o metodă implicând un proces industrial.
(2) În cazul în care, luând în considerare toate caracteristicile unui produs, acesta poate fi încadrat atât în definiţia de „medicament”, cât şi în definiţia unui produs reglementat de altă lege naţională, se aplică prevederile prezentului titlu.
(3) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1) şi art. 697 lit. d), cap. IV al prezentului titlu se aplică medicamentelor destinate exclusiv exportului şi produselor intermediare.

Art. 697. – Prevederile prezentului titlu nu se aplică:
a) medicamentelor preparate în farmacie conform unei prescripţii medicale pentru un anumit pacient (numite formule magistrale);
b) medicamentelor preparate în farmacie conform indicaţiilor unei farmacopei şi destinate eliberării directe către pacienţii farmaciei respective (numite formule oficinale);
c) medicamentelor destinate studiilor de cercetare şi dezvoltare, dar fără a aduce atingere prevederilor legale referitoare la implementarea bunei practici în desfăşurarea studiilor clinice efectuate cu medicamente de uz uman;
d) produselor intermediare destinate a fi procesate de către un fabricant autorizat;
e) radionuclizilor utilizaţi sub formă de surse închise;
f) sângelui total, plasmei sau celulelor sangvine de origine umană, exceptând plasma preparată printr-o metodă care presupune un proces industrial.

Art. 698. – (1) Prezentul titlu nu derogă de la prevederile legislaţiei naţionale compatibilizate cu normele comunitare referitoare la protecţia radiologică a persoanelor supuse examinărilor sau tratamentelor medicale ori la regulile de siguranţă pentru protecţia sănătăţii populaţiei şi a lucrătorilor împotriva pericolelor datorate radiaţiilor ionizante.
(2) Prezentul titlu nu aduce atingere legislaţiei naţionale compatibilizate cu normele comunitare referitoare la schimbul de substanţe terapeutice de origine umană.
(3) Prezentul titlu nu aduce atingere competenţelor Ministerului Sănătăţii Publice privind stabilirea preţurilor medicamentelor sau includerea medicamentelor în domeniul de aplicare a schemelor naţionale de asigurări de sănătate, pe baza condiţiilor de sănătate, economice şi sociale.

Art. 699. – (1) Pentru rezolvarea unor nevoi speciale, se pot exclude de la aplicarea prevederilor prezentului titlu medicamentele furnizate pentru a răspunde comenzilor nesolicitate, dar făcute cu bună-credinţă, conform specificaţiilor unei persoane calificate autorizate şi destinate pacienţilor aflaţi sub responsabilitatea sa directă. Condiţiile de excludere se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice autorizează temporar distribuţia unui medicament neautorizat în situaţia unei suspiciuni de epidemie sau în cazul unei epidemii confirmate cu agenţi patogeni, toxine, precum şi în cazul unei suspiciuni de răspândire sau răspândire confirmată de agenţi chimici sau radiaţii nucleare care ar putea pune în pericol sănătatea populaţiei, sau în alte cazuri de necesitate neacoperite de medicamentele autorizate.
(3) Răspunderea civilă şi administrativă a deţinătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă, fabricanţilor şi persoanelor calificate din sănătate, cu respectarea prevederilor alin.(1), nu este angajată pentru consecinţele rezultând din:
a) utilizarea unui medicament altfel decât pentru indicaţiile autorizate;
b) utilizarea unui medicament neautorizat, în cazul în care o asemenea utilizare este recomandată sau solicitată de o autoritate naţională competentă ca răspuns la o suspiciune de răspândire sau la o răspândire confirmată a agenţilor patogeni, toxinelor, agenţilor chimici sau radiaţiilor nucleare susceptibilă să producă daune.
(4) Prevederile alin. (3) se aplică indiferent dacă a fost sau nu eliberată o autorizaţie naţională sau comunitară de punere pe piaţă şi nu aduc atingere dispoziţiilor Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

CAPITOLUL III
Punerea pe piaţă

Secţiunea 1
Autorizarea de punere pe piaţă

Art. 700. – (1) Nici un medicament nu poate fi pus pe piaţă în România fără o autorizaţie de punere pe piaţă emisă de către Agenţia Naţională a Medicamentului, în conformitate cu prevederile prezentului titlu sau fără o autorizaţie eliberată conform procedurii centralizate.
(2) Nici un medicament nu poate fi pus pe piaţă în România fără o autorizaţie de punere pe piaţă emisă de către Agenţia Naţională a Medicamentului, în conformitate cu prevederile prezentului titlu.
(3) După ce un medicament a primit o autorizaţie iniţială de punere pe piaţă, conform alin. (1), respectiv (2), orice concentraţii, forme farmaceutice, căi de administrare şi forme de prezentare suplimentare, precum şi orice variaţii sau extensii trebuie autorizate separat conform alin. (1), respectiv (2), sau incluse în autorizaţia iniţială de punere pe piaţă; toate aceste autorizaţii de punere pe piaţă sunt considerate ca aparţinând aceleiaşi autorizaţii globale, mai ales în scopul aplicării prevederilor art. 704 alin.(1) şi art. 852.
(4) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă este responsabil de punerea pe piaţă a medicamentului; desemnarea unui reprezentant nu exonerează deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă de răspundere juridică.
(5) Autorizaţia prevăzută la alin.(1), respectiv (2) este necesară şi pentru generatorii de radionuclizi, kit-uri (truse), precursorii radionuclidici şi medicamentele radiofarmaceutice fabricate industrial.

Art. 701. – Autorizaţia de punere pe piaţă nu este necesară pentru medicamentele radiofarmaceutice preparate la momentul utilizării de către o persoană sau instituţie care, conform legislaţiei naţionale, este autorizată să utilizeze aceste medicamente potrivit instrucţiunilor fabricantului, într-un centru sanitar acreditat şi pornind exclusiv de la generatori de radionuclizi, kit-uri (truse) sau precursori radionuclidici autorizaţi.

Art. 702. – (1) În vederea obţinerii unei autorizaţii de punere pe piaţă pentru un medicament, trebuie depusă o cerere la Agenţia Naţională a Medicamentului.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) medicamentele care trebuie să fie autorizate de Agenţia Europeană a Medicamentelor prin procedura centralizată.
(3) O autorizaţie de punere pe piaţă nu poate fi eliberată decât unui solicitant stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene.
(4) Cererea de autorizare de punere pe piaţă trebuie să fie însoţită de următoarele informaţii şi documente, care trebuie să fie transmise în conformitate cu Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice:
a) numele sau denumirea şi domiciliul sau sediul social al solicitantului şi, unde este cazul, al fabricantului;
b) denumirea medicamentului;
c) caracteristicile calitative şi cantitative ale tuturor constituenţilor medicamentului, inclusiv denumirea comună internaţională (DCI) recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dacă există o asemenea denumire sau o referire la denumirea chimică relevantă;
d) evaluarea riscurilor pe care medicamentul le-ar putea prezenta pentru mediu; acest impact este evaluat şi, de la caz la caz, se iau măsuri specifice pentru limitarea sa;
e) descrierea metodei de fabricaţie;
f) indicaţiile terapeutice, contraindicaţiile şi reacţiile adverse;
g) posologia, forma farmaceutică, modul şi calea de administrare, precum şi perioada de valabilitate prezumată;
h) explicaţiile privind măsurile de precauţie şi siguranţă care trebuie luate pentru depozitarea medicamentului, administrarea sa la pacienţi şi eliminarea reziduurilor, precum şi indicarea riscurilor potenţiale pe care medicamentul le prezintă pentru mediu;
i) descrierea metodelor de control utilizate de către fabricant;
j) rezultatele:
- testelor farmaceutice (fizico-chimice, biologice sau microbiologice);
- testelor preclinice (toxicologice şi farmacologice);
- studiilor clinice;
k) descrierea detaliată a sistemului de farmacovigilenţă şi, acolo unde este cazul, a sistemului de management al riscurilor pe care solicitantul îl va pune în aplicare;
l) o declaraţie privind faptul că studiile clinice derulate în afara României şi Uniunii Europene îndeplinesc criteriile etice din Normele referitoare la implementarea regulilor de bună practică în desfăşurarea studiilor clinice efectuate cu medicamente de uz uman aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice;
m) un rezumat al caracteristicilor produsului, conform art. 708, o machetă a ambalajului secundar, conţinând detaliile prevăzute la art. 763, şi ale ambalajului primar al medicamentului, conţinând detaliile prevăzute la art. 764, precum şi prospectul, conform art. 769;
n) un document care să ateste faptul că fabricantul este autorizat să producă medicamente în ţara sa;
o) - câte o copie după fiecare autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentului obţinută într-un alt stat însoţită de lista statelor membre ale Uniunii Europene în care cererea de autorizare depusă în conformitate cu Directiva 2001/83/CE instituind codul comunitar al medicamentelor de uz uman, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L311 din 28 noiembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare este în curs de examinare;
- o copie după rezumatul caracteristicilor produsului propus de către solicitant potrivit art. 708 sau aprobat de autoritatea competentă a statului membru al Uniunii Europene în acord cu art. 21 din Directiva 2001/83/CE;
- o copie a prospectului propus conform art. 769 sau aprobat de autoritatea competentă a statului membru al Uniunii Europene conform art. 61 din Directiva 2001/83/CE;
- detalii ale oricărei decizii de refuz a autorizării pronunţate într-un alt stat, precum şi motivele acestei decizii.
Această informaţie trebuie actualizată periodic.
p) o copie a oricărei desemnări a medicamentului ca medicament orfan în conformitate cu Regulamentul nr. 141/2000/CE privind medicamentele orfane, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 018 din 22 ianuarie 2000, însoţită de o copie a opiniei relevante a Agenţiei Europene a Medicamentelor;
q) dovada că solicitantul beneficiază de serviciile unei persoane calificate, responsabile cu activitatea de farmacovigilenţă şi că dispune de mijloacele necesare pentru notificarea oricărei reacţii adverse suspectate a apărea în România sau într-un alt stat.
(5) Documentele şi informaţiile privind rezultatele testelor farmaceutice şi preclinice şi ale studiilor clinice prevăzute la alin. (4) lit. j) sunt însoţite de rezumate conform prevederilor art. 709.

Art. 703. – O cerere de autorizare de punere pe piaţă pentru un generator de radionuclizi trebuie să conţină, pe lângă elementele prevăzute la art. 702 şi art. 704 alin. (1), următoarele informaţii şi documente:
a) o descriere generală a sistemului, precum şi o descriere detaliată a componentelor sistemului care pot afecta compoziţia sau calitatea preparării radionuclidului fiică;
b) caracteristicile calitative şi cantitative ale eluatului sau ale sublimatului.

Art. 704. – (1) Prin derogare de la prevederile art. 702 alin. (4) lit. j) şi fără a aduce atingere legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi comerciale, solicitantul nu trebuie să furnizeze rezultatele testelor preclinice şi ale studiilor clinice, dacă poate demonstra că medicamentul este un generic al unui medicament de referinţă care este sau a fost autorizat de cel puţin 8 ani în România, într-un stat membru al Uniunii Europene sau în Uniunea Europeană prin procedura centralizată.
Un medicament generic autorizat potrivit prezentei prevederi nu va fi comercializat înainte de trecerea
a zece ani de la autorizarea iniţială a medicamentului de referinţă.
Prima teză se aplică şi în cazul în care medicamentul de referinţă nu a fost autorizat în România, iar cererea pentru medicamentul generic a fost depusă în această ţară. În acest caz, solicitantul trebuie să indice în documentaţia depusă numele statului membru al Uniunii Europene în care medicamentul de referinţă este sau a fost autorizat. Agenţia Naţională a Medicamentului solicită autorităţii competente din statul membru al Uniunii Europene indicat de solicitant confirmarea faptului că medicamentul de referinţă este sau a fost autorizat, compoziţia completă a medicamentului de referinţă şi, dacă este cazul, altă documentaţie relevantă. La solicitări de acest tip ale autorităţilor competente din statele membre ale Uniunii Europene, Agenţia Naţională a Medicamentului răspunde în cel mult o lună.
Perioada de 10 ani la care se face referire în teza a doua poate fi prelungită cu maximum 1 an dacă, în timpul primilor 8 ani din acei 10 ani, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă obţine o autorizaţie pentru una sau mai multe indicaţii terapeutice noi care, potrivit evaluării ştiinţifice realizate în vederea autorizării, se consideră că aduc un beneficiu clinic semnificativ în comparaţie cu terapiile existente.
(2) În înţelesul prezentului articol, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:
a) medicament de referinţă – un medicament autorizat în conformitate cu art. 700 şi 702 ale prezentului titlu sau un medicament autorizat în unul din statele membre ale Uniunii Europene sau în Uniunea Europeană prin procedura centralizată;
b) medicament generic – un medicament care are aceeaşi compoziţie calitativă şi cantitativă în ceea ce priveşte substanţele active şi aceeaşi formă farmaceutică, ca medicamentul de referinţă, şi a cărui bioechivalenţă cu medicamentul de referinţă a fost demonstrată prin studii de biodisponibilitate corespunzătoare. Diferitele săruri, esteri, eteri, izomeri, amestecuri de izomeri, complecşi sau derivaţi ai unei substanţe active sunt considerate aceeaşi substanţă activă, dacă nu prezintă proprietăţi semnificativ diferite în ceea ce priveşte siguranţa şi/sau eficacitatea. În acest caz, solicitantul trebuie să furnizeze informaţii suplimentare care să dovedească siguranţa şi/sau eficacitatea diferitelor săruri, esteri sau derivaţi ai unei substanţe active autorizate. Diferitele forme farmaceutice orale cu eliberare imediată sunt considerate a fi aceeaşi formă farmaceutică. Solicitantul nu trebuie să furnizeze studii de biodisponibilitate, dacă el poate demonstra că medicamentul generic îndeplineşte criteriile relevante aşa cum sunt ele definite în ghidurile detaliate corespunzătoare.
(3) Dacă medicamentul nu se încadrează în definiţia unui medicament generic conform alin. (2) lit. b) sau dacă bioechivalenţa nu poate fi demonstrată prin studii de biodisponibilitate ori în cazul schimbărilor în substanţa/substanţele activă/active, indicaţiile terapeutice, concentraţia, forma farmaceutică sau calea de administrare, faţă de medicamentul de referinţă, este necesară furnizarea rezultatelor testelor preclinice şi a studiilor clinice corespunzătoare.
(4) Când un medicament biologic, similar cu un medicament biologic de referinţă, nu îndeplineşte condiţiile pentru a se încadra în definiţia medicamentelor generice, datorită, în special, diferenţelor legate de materiile prime sau diferenţelor dintre procesul de fabricaţie al medicamentului biologic şi al medicamentului biologic de referinţă, trebuie furnizate rezultatele testelor preclinice şi ale studiilor clinice corespunzătoare în legătură cu aceste condiţii. Tipul şi cantitatea datelor suplimentare de furnizat trebuie să respecte criteriile relevante prevăzute în Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, precum şi în ghidurile detaliate referitoare la acestea. Nu trebuie furnizate rezultatele altor teste şi studii din dosarul medicamentului de referinţă.
(5) În cazul în care se depune o cerere pentru o nouă indicaţie a unei substanţe cu utilizare bine stabilită, suplimentar faţă de prevederile alin. (1), se acordă o perioadă de exclusivitate a datelor non-cumulativă de un an, dacă au fost efectuate teste preclinice şi studii clinice semnificative referitoare la noua indicaţie.
(6) Desfăşurarea testelor şi studiilor necesare în scopul aplicării prevederilor alin. (1), (2), (3) şi (4) şi cerinţele practice care rezultă nu sunt considerate ca fiind contrarii drepturilor privind brevetele şi certificatele de protecţie suplimentară pentru medicamente.

Art. 705. – Prin derogare de la prevederile art. 702 alin. (4) lit. j) şi fără a aduce atingere legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi comerciale, solicitantul nu trebuie să furnizeze rezultatele testelor preclinice şi studiilor clinice dacă poate demonstra că substanţele active ale medicamentului au utilizare medicală bine stabilită în Uniunea Europeană de cel puţin 10 ani, au o eficacitate recunoscută şi un nivel de siguranţă acceptabil în condiţiile stabilite în Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice; în acest caz, rezultatele testelor şi studiilor vor fi înlocuite de literatura ştiinţifică corespunzătoare.

Art. 706. – În cazul medicamentelor ce conţin substanţe active care intră în compoziţia unor medicamente autorizate, dar care nu au fost încă utilizate într-o combinaţie în scop terapeutic, trebuie furnizate rezultatele unor noi teste preclinice şi studii clinice în legătură cu acea combinaţie, conform prevederilor art. 702 alin. (4) lit. j), dar nu este necesară furnizarea referinţelor ştiinţifice privind fiecare substanţă activă în parte.

Art. 707. – După eliberarea autorizaţiei de punere pe piaţă, deţinătorul autorizaţiei poate permite utilizarea documentaţiei farmaceutice, preclinice şi clinice din dosarul medicamentului, în vederea examinării solicitărilor ulterioare în legătură cu alte medicamente având aceeaşi compoziţie calitativă şi cantitativă de substanţe active şi aceeaşi formă farmaceutică.

Art. 708. – Rezumatul caracteristicilor produsului conţine, în ordinea indicată mai jos, următoarele informaţii:
1. denumirea medicamentului urmată de concentraţie şi forma farmaceutică;
2. compoziţia calitativă şi cantitativă în ceea ce priveşte substanţele active şi acei excipienţi a căror cunoaştere este necesară pentru corecta administrare a medicamentului; se folosesc denumirile comune uzuale sau denumirile chimice;
3. forma farmaceutică;
4. date clinice:
4.1. indicaţii terapeutice;
4.2. doze şi mod de administrare pentru adulţi şi, dacă este cazul, pentru copii;
4.3. contraindicaţii;
4.4. atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare şi, în cazul medicamentelor imunologice, orice precauţii speciale ce trebuie luate de persoanele care manipulează astfel de produse şi le administrează pacienţilor, împreună cu precauţiile care trebuie luate de pacient;
4.5. interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune;
4.6. utilizare în timpul sarcinii şi alăptării;
4.7. efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje;
4.8. reacţii adverse;
4.9. supradozaj (simptome, proceduri de urgenţă, antidoturi);
5. proprietăţi farmacologice:
5.1. proprietăţi farmacodinamice;
5.2. proprietăţi farmacocinetice;
5.3. date preclinice de siguranţă;
6. informaţii farmaceutice:
6.1. lista excipienţilor;
6.2. incompatibilităţi majore;
6.3. perioada de valabilitate, inclusiv după reconstituirea medicamentului sau după ce ambalajul primar a fost deschis pentru prima dată, unde este cazul;
6.4. precauţii speciale pentru păstrare;
6.5. natura şi conţinutul ambalajului;
6.6. precauţii speciale privind eliminarea medicamentelor nefolosite sau a reziduurilor rezultate din aceste medicamente, dacă este cazul;
7. deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă;
8. numărul (numerele) autorizaţiei de punere pe piaţă;
9. data primei autorizări sau a reînnoirii autorizaţiei;
10. data revizuirii textului;
11. pentru medicamentele radiofarmaceutice, detaliile complete privind dozimetria radiaţiilor interne;
12. pentru medicamentele radiofarmaceutice, instrucţiuni suplimentare detaliate pentru prepararea extemporanee şi controlul calităţii unui astfel de preparat şi, unde este cazul, durata maximă de păstrare în timpul căreia orice preparat intermediar, cum ar fi o eluţie sau medicamentul gata de utilizare, corespunde specificaţiilor; în cazul autorizărilor conform prevederilor art. 704, acele părţi ale rezumatului caracteristicilor medicamentului de referinţă referitoare la indicaţii sau forme farmaceutice încă protejate de brevet la momentul în care un medicament generic este pus pe piaţă nu trebuie incluse.

Art. 709. – (1) Înaintea depunerii la Agenţia Naţională a Medicamentului a rezumatelor detaliate prevăzute la art. 702 alin. (5), solicitantul trebuie să se asigure că acestea au fost elaborate şi semnate de experţi cu calificările tehnice şi profesionale necesare, care trebuie să fie prezentate într-un scurt curriculum vitae.
(2) Persoanele având calificările tehnice şi profesionale prevăzute la alin. (1) trebuie să justifice orice utilizare a literaturii ştiinţifice prevăzute la art. 705 în conformitate cu condiţiile stabilite în Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Rapoartele detaliate ale experţilor fac parte din dosarul pe care solicitantul îl prezintă la Agenţia Naţională a Medicamentului.

Secţiunea a 2-a
Dispoziţii speciale aplicabile medicamentelor homeopate

Art. 710. – (1) Medicamentele homeopate fabricate şi puse pe piaţă în România trebuie să fie autorizate conform art. 711, 712 şi 713 ale prezentului titlu.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să elaboreze o procedură de autorizare simplificată pentru medicamentele la care se face referire la art. 711, care să fie aprobată prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Art. 711. – (1) Pot face obiectul unei proceduri speciale de autorizare simplificată numai medicamentele homeopate care satisfac toate condiţiile următoare:
- cale de administrare orală sau externă;
- absenţa unor indicaţii terapeutice specifice pe eticheta produsului sau în orice informaţie legată de produsul respectiv;
- existenţa unui grad suficient de diluţie pentru a garanta siguranţa medicamentului; în particular, medicamentul nu poate conţine nici mai mult de o parte la 10 000 din tinctura mamă, nici mai mult de 1% din cea mai mică doză folosită în alopatie pentru substanţele active a căror prezenţă într-un medicament alopat necesită prezentarea unei prescripţii medicale.
La momentul autorizării, Agenţia Naţională a Medicamentului stabileşte clasificarea privind modul de eliberare a medicamentului.
(2) Criteriile şi regulile procedurale prevăzute la art. 722 alin. (1), art. 727-732, art. 824,
art. 828 şi art. 842 sunt aplicabile prin analogie la procedura specială de autorizare simplificată pentru medicamentele homeopate, cu excepţia dovedirii eficacităţii terapeutice.

Art. 712. – (1) O cerere pentru autorizare simplificată poate să se refere la o serie de medicamente derivate din aceeaşi suşă homeopată.
(2) Pentru a demonstra, în special, calitatea farmaceutică şi omogenitatea de la o serie de fabricaţie la alta a acestor medicamente, cererea trebuie să fie însoţită de următoarele documente:
- denumirea ştiinţifică sau altă denumire dintr-o farmacopee a suşei/suşelor homeopate, împreună cu declararea diverselor căi de administrare, forme farmaceutice şi grade de diluţie care urmează a fi autorizate;
- un dosar care descrie modul de obţinere şi control al suşelor homeopate şi justificarea utilizării homeopate a acestora, pe baza unei bibliografii adecvate;
- dosarul de fabricaţie şi control al fiecărei forme farmaceutice şi o descriere a metodei de diluare şi dinamizare;
- autorizaţia de fabricaţie a medicamentelor respective;
- copii ale eventualelor autorizaţii sau certificate de înregistrare obţinute pentru aceste medicamente în state membre ale Uniunii Europene;
- una sau mai multe machete sau mostre ale ambalajelor primare şi secundare ale medicamentelor ce urmează a fi autorizate;
- date privind stabilitatea medicamentului.

Art. 713. – (1) Medicamentele homeopate, altele decât cele prevăzute la art. 711 alin. (1), sunt autorizate şi etichetate conform prevederilor art. 702 şi art. 704 - 708.
(2) Dispoziţiile cap. X sunt aplicabile medicamentelor homeopate, cu excepţia celor prevăzute la art. 711 alin. (1).

Secţiunea a 3-a
Prevederi speciale aplicabile medicamentelor din plante medicinale cu utilizare tradiţională

Art. 714. – (1) Se stabileşte o procedură simplificată de autorizare, numită în continuare autorizare pentru utilizare tradiţională, pentru medicamente din plante medicinale cu utilizare tradiţională ce îndeplinesc în mod cumulativ următoarele criterii:
a) au indicaţii adecvate exclusiv medicamentelor din plante medicinale cu utilizare tradiţională care, datorită compoziţiei şi scopului lor, sunt concepute şi destinate pentru a fi utilizate fără supravegherea unui medic în ceea ce priveşte stabilirea diagnosticului, prescrierea şi monitorizarea tratamentului;
b) se administrează exclusiv în conformitate cu o concentraţie şi o posologie specificate;
c) sunt preparate de uz oral, extern şi/sau pentru inhalaţii;
d) perioada de utilizare tradiţională prevăzută la art. 716 alin. (1) lit. c) s-a încheiat;
e) informaţiile referitoare la utilizarea tradiţională a medicamentului sunt suficiente; în mod deosebit, informaţiile trebuie să dovedească faptul că medicamentul nu este dăunător în condiţiile de utilizare specificate sau că efectele farmacologice şi eficacitatea medicamentului sunt plauzibile pe baza utilizării îndelungate şi experienţei.
(2) Prin derogare de la prevederile art. 695 pct. 31, prezenţa în medicamentele din plante a vitaminelor sau mineralelor, pentru siguranţa cărora există dovezi bine documentate, nu împiedică produsul de a fi eligibil pentru autorizare în conformitate cu prevederile alin. (1), cu condiţia ca acţiunea vitaminelor şi mineralelor să fie auxiliară faţă de aceea a ingredientelor active din plante, raportat la indicaţia/indicaţiile revendicată/revendicate.
(3) Totuşi, în cazul în care Agenţia Naţională a Medicamentului consideră că un medicament din plante îndeplineşte criteriile pentru autorizare conform art. 700 sau art. 711, prevederile prezentei secţiuni nu se aplică.

Art. 715. – (1) Solicitantul şi deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să fie stabiliţi în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene.
(2) Pentru a obţine o autorizare pentru utilizare tradiţională, solicitantul depune o cerere la Agenţia Naţională a Medicamentului.

Art. 716. – (1) Cererea trebuie să fie însoţită de:
a) informaţiile şi documentele următoare:
i) acelea prevăzute la art. 702 alin. (4) lit. a) - i), m) şi n);
ii) rezultatele testelor farmaceutice la care se face referire la art. 702 alin. (4) lit. j) prima linie;
iii) rezumatul caracteristicilor produsului fără datele specificate la art. 708 pct. 4;
iv) în cazul combinaţiilor prevăzute la art. 695 pct. 31 sau art. 714 alin. (2), informaţiile la care face referire art. 714 alin. (1) lit. e) referitoare la combinaţii ca atare; dacă ingredientele active individuale nu sunt suficient cunoscute, datele se referă şi la acestea;
b) orice autorizaţie de punere pe piaţă obţinută de solicitant într-un alt stat şi informaţiile privind orice decizie de a refuza autorizarea de punere pe piaţă în Uniunea Europeană sau într-o ţară terţă, precum şi motivele pentru o asemenea decizie;
c) dovezile bibliografice sau opinia unui expert privind faptul că medicamentul respectiv sau un medicament corespondent a fost utilizat timp de cel puţin 30 de ani înainte de data depunerii cererii, dintre care cel puţin 15 ani în Uniunea Europeană; Agenţia Naţională a Medicamentului poate cere Comitetului pentru medicamente pe bază de plante din structura Agenţiei Europene a Medicamentelor să elaboreze o opinie privind corectitudinea dovezilor referitoare la utilizarea îndelungată a produsului în discuţie sau a unui produs corespondent. În acest scop, Agenţia Naţională a Medicamentului trimite documentaţia relevantă pentru dosarul transmis Comitetului;
d) un studiu al datelor bibliografice privind siguranţa, împreună cu un raport al expertului şi, atunci când se solicită de Agenţia Naţională a Medicamentului, date necesare pentru evaluarea siguranţei medicamentului. Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, se aplică prin analogie informaţiilor şi documentelor prevăzute la lit. a).
(2) Produsul corespondent, în sensul alin. (1) lit. c) este un produs care conţine aceleaşi ingrediente active indiferent de excipienţii utilizaţi şi este identic sau similar în ceea ce priveşte indicaţia, concentraţia, posologia şi calea de administrare cu medicamentul pentru care s-a depus cererea.
(3) Cerinţa de a demonstra utilizarea medicală pe o perioadă de 30 de ani la care se face referire la alin. (1) lit. c) este îndeplinită chiar şi atunci când comercializarea produsului nu s-a bazat pe o autorizaţie specifică; este de asemenea îndeplinită cerinţa respectivă dacă numărul sau cantitatea ingredientelor medicamentului s-au redus în aceasta perioadă.
(4) Dacă produsul a fost folosit în România sau în Uniunea Europeană mai puţin de 15 ani, dar sub celelalte aspecte este eligibil pentru autorizare simplificată, Agenţia Naţională a Medicamentului, primind o cerere pentru o asemenea autorizare, se adresează Comitetului pentru medicamente pe bază de plante care funcţionează în cadrul Agenţiei Europene a Medicamentelor. În acest scop, Agenţia Naţională a Medicamentului trimite documentaţia relevantă pentru susţinerea procedurii de arbitraj. Dacă Comitetul elaborează o monografie comunitară, aceasta trebuie să fie luată în considerare de către Agenţia Naţională a Medicamentului atunci când ia decizia sa finală.

Art. 717. – (1) Fără a contraveni prevederilor art. 721 alin. (1), secţiunea a 5-a a cap. III se aplică prin analogie autorizaţiilor eliberate în conformitate cu art. 714 cu condiţia ca:
a) să fi fost elaborată o monografie comunitară pentru planta respectivă în conformitate cu prevederile art. 721 alin.(3), sau
b) medicamentul din plante să fie constituit din substanţe vegetale, preparate pe bază de plante sau combinaţii ale acestora, conţinute în lista la care se face referire la art. 719.
(2) Pentru alte medicamente din plante la care se face referire la art. 714, atunci când Agenţia Naţională a Medicamentului evaluează o cerere de autorizare pentru utilizare tradiţională, trebuie să ţină seama de autorizaţiile sau certificatele de înregistrare eliberate de un stat membru al Uniunii Europene în concordanţă cu prevederile cap. 2a al Directivei 2001/83/CE.

Art. 718. – (1) Autorizarea pentru utilizare tradiţională este refuzată dacă cererea nu este conformă cu prevederile art. 714, 715 sau 716 sau dacă cel puţin una din următoarele condiţii este îndeplinită:
a) compoziţia calitativă şi cantitativă nu este conformă cu cea declarată;
b) indicaţiile nu sunt conforme cu condiţiile prevăzute la art. 714;
c) produsul poate fi dăunător în condiţii normale de utilizare;
d) datele referitoare la utilizarea tradiţională sunt insuficiente, în special dacă efectele farmacologice sau eficacitatea nu sunt plauzibile ţinând cont de vechimea utilizării şi de experienţă;
e) calitatea farmaceutică nu este demonstrată satisfăcător.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să anunţe solicitantul, Comisia Europeană şi orice autoritate competentă care solicită aceasta, despre orice decizie de a respinge autorizarea pentru utilizare tradiţională şi motivele deciziei.

Art. 719. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului preia lista substanţelor vegetale, preparatelor şi combinaţiilor din acestea care se folosesc în medicamente din plante cu utilizare tradiţională elaborată de Comisia Europeană. Lista conţine, pentru fiecare substanţă vegetală, indicaţia, concentraţia specificată şi modul de administrare, calea de administrare şi orice altă informaţie necesară pentru utilizarea în siguranţă a substanţelor vegetale ca medicamente cu utilizare tradiţională.
(2) Până la momentul aderării sunt aplicabile reglementările Agenţiei Naţionale a Medicamentului referitoare la medicamentele din plante cu utilizare tradiţională, precum şi lista substanţelor vegetale, preparatelor şi combinaţiilor din acestea care se folosesc în medicamente din plante cu utilizare tradiţională, inclusă în aceste reglementări.
(3) Dacă o cerere de autorizare pentru utilizare tradiţională este în legătură cu o substanţă vegetală, un preparat pe bază de plante sau o combinaţie a acestora prevăzută în lista la care se face referire la alin. (1), respectiv (2), informaţiile prevăzute la art. 716 alin. (1) lit. b), c) şi d) nu trebuie să fie furnizate; prevederile art. 718 alin. (1) lit. c) şi d) nu se aplică.
(4) Dacă o substanţă vegetală, un preparat pe bază de plante sau o combinaţie a acestora nu mai sunt incluse în lista la care se face referire la alin. (1), respectiv (2), autorizaţiile eliberate în conformitate cu prevederile alin. (3) pentru medicamente din plante conţinând această substanţă, preparat pe bază de plante sau combinaţie a acestora se retrag, dacă informaţiile şi documentele la care se face referire la art. 716 alin. (1) nu sunt trimise în interval de 3 luni.

Art. 720. – (1) Art. 697 lit. a) şi b), art. 700 alin. (1), art.709, art.722 alin. (1), art.724, art.725, art.728, art.730, art.731, art.748 - 761, art.780 - 796, art.812 - 820, art.823 alin. (1) şi (3), art.824, art.828 - 830, art.839, art.840, art.842, art.843 alin. (2) şi art.846 ale prezentului titlu, precum şi Principiile şi ghidurile de bună practică de fabricaţie pentru medicamentele de uz uman şi medicamentele investigaţionale de uz uman, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice se aplică, prin analogie, autorizaţiilor pentru utilizare tradiţională eliberate în baza prevederilor prezentei secţiuni.
(2) În plus faţă de cerinţele prevăzute la art. 763 - 775, orice etichetare şi prospect trebuie să conţină o precizare referitoare la faptul că:
a) produsul este un medicament din plante medicinale cu utilizare tradiţională care se foloseşte pentru indicaţia specificată, exclusiv pe baza utilizării îndelungate; şi
b) utilizatorul trebuie să consulte un medic sau alt profesionist din domeniul sănătăţii dacă simptomele persistă în timpul utilizării medicamentului sau dacă apar reacţii adverse care nu sunt menţionate în prospect.
(3) În plus faţă de prevederile art. 797 - 810, orice material publicitar pentru un medicament autorizat în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni trebuie să conţină următoarea atenţionare: „Acest medicament din plante medicinale cu utilizare tradiţională se foloseşte pentru indicaţia/indicaţiile specificată/specificate, exclusiv pe baza utilizării îndelungate.”

Art. 721. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului desemnează, pentru un mandat de 3 ani ce poate fi reînnoit, un membru şi un înlocuitor în Comitetul pentru medicamente din plante. Înlocuitorii îi reprezintă pe membri şi votează în locul acestora atunci când ei lipsesc. Membrii şi înlocuitorii sunt aleşi în funcţie pentru rolul şi experienţa lor în evaluarea medicamentelor din plante şi reprezintă Agenţia Naţională a Medicamentului.
(2) Până la momentul aderării României la Uniunea Europeană, reprezentanţii Agenţiei Naţionale a Medicamentelor participă la activităţile Comitetului pentru medicamente din plante în calitate de observatori activi.
(3) La examinarea unei cereri de autorizare de punere pe piaţă, Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să ia în considerare monografiile comunitare pentru plante elaborate şi publicate de Comitetul pentru medicamente din plante al Agenţiei Europene a Medicamentelor. În cazul în care nu a fost încă elaborată nici o asemenea monografie comunitară pentru plante, se poate face referire la alte monografii, publicaţii sau informaţii adecvate.
Când sunt elaborate noi monografii comunitare de plante, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă apreciază dacă este necesară modificarea documentaţiei de autorizare în conformitate cu monografia respectivă. Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă informează Agenţia Naţională a Medicamentului în legătură cu modificarea respectivă.

Secţiunea a 4-a
Proceduri privind autorizarea de punere pe piaţă

Art. 722. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile pentru a se asigura că procedura de eliberare a autorizaţiei de punere pe piaţă este finalizată în maximum 210 zile de la depunerea unei cereri valide; cererile pentru autorizare de punere pe piaţă în România şi încă în unul sau mai multe state membre ale Uniunii Europene privind acelaşi medicament se depun în concordanţă cu prevederile art. 735 - 747.
(2) Dacă Agenţia Naţională a Medicamentului constată că o altă cerere de autorizare de punere pe piaţă pentru acelaşi medicament este examinată în alt stat membru al Uniunii Europene, Agenţia Naţională a Medicamentului refuză evaluarea cererii şi îi comunică solicitantului că în acest caz se aplică prevederile art. 735 - 747.

Art. 723. – Când Agenţia Naţională a Medicamentului este informată, în conformitate cu prevederile art. 702 alin.(4) lit. o), că un alt stat membru al Uniunii Europene a autorizat un medicament pentru care se solicită autorizarea în România, Agenţia Naţională a Medicamentului respinge solicitarea, dacă aceasta nu a fost depusă în conformitate cu prevederile art. 735 - 747.

Art. 724. – Pentru a examina cererea depusă în conformitate cu prevederile art. 702 şi art.704 - 707, Agenţia Naţională a Medicamentului:
a) trebuie să verifice dacă dosarul prezentat în susţinerea cererii este în concordanţă cu
art. 702 şi art. 704 - 707 şi să examineze dacă toate condiţiile pentru eliberarea unei autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor sunt respectate;
b) poate supune medicamentul, materiile prime şi, dacă este necesar, produşii intermediari sau alte componente, testării în laboratoarele de control proprii sau în laboratoare autorizate/recunoscute de Agenţia Naţională a Medicamentului în acest scop şi se asigură că metodele de control utilizate de fabricant şi descrise în specificaţiile ce însoţesc cererea conform art. 702 alin.(4) lit.i) sunt corespunzătoare;
c) poate cere, dacă este cazul, ca solicitantul să completeze dosarul ce însoţeşte cererea, cu elementele prevăzute la art. 702 alin.(4) şi art.704 - 707; dacă Agenţia Naţională a Medicamentului se prevalează de această opţiune, intervalul de timp prevăzut la art. 722 alin. (1) se suspendă până când informaţiile suplimentare cerute sunt furnizate; intervalul de timp se suspendă şi în situaţia în care se permite solicitantului să furnizeze explicaţii orale sau scrise, până la furnizarea acestora;
d) poate efectua inspecţii, în anumite situaţii, atunci când consideră că există motive pentru a suspecta nerespectarea principiilor şi ghidurilor de bună practică de fabricaţie menţionate la art. 756.

Art. 725. – Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că:
a) Agenţia Naţională a Medicamentului verifică faptul că fabricanţii şi importatorii de medicamente provenind din ţări terţe pot desfăşura producţia conform specificaţiilor furnizate în aplicarea art. 702 alin.(4) lit. e), şi/sau să efectueze controale în conformitate cu metodele descrise în dosarul care însoţeşte cererea făcută potrivit prevederilor art. 702 alin. (4) lit. i);
b) Agenţia Naţională a Medicamentului autorizează fabricanţii şi importatorii de medicamente provenind din ţări terţe, în cazuri justificate, să delege efectuarea anumitor faze ale producţiei şi/sau controalelor prevăzute la lit. a) unor terţi; în acest caz, verificările Agenţiei Naţionale a Medicamentului se realizează şi în localurile terţilor desemnaţi.

Art. 726. – (1) La emiterea autorizaţiei de punere pe piaţă, deţinătorul este informat de către Agenţia Naţională a Medicamentului privind rezumatul caracteristicilor produsului, aşa cum a fost el aprobat.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că informaţiile conţinute în rezumatul caracteristicilor produsului sunt în conformitate cu cele acceptate la emiterea autorizaţiei de punere pe piaţă sau ulterior.
(3) Agenţia Naţională a Medicamentului face publică fără întârziere autorizaţia de punere pe piaţă împreună cu rezumatul caracteristicilor produsului pentru fiecare medicament autorizat.
(4) Agenţia Naţională a Medicamentului întocmeşte un raport de evaluare şi comentarii asupra documentaţiei în ceea ce priveşte rezultatele testelor farmaceutice şi preclinice şi ale studiilor clinice ale medicamentului în cauză; raportul de evaluare este actualizat ori de câte ori devin disponibile informaţii noi, importante pentru evaluarea calităţii, siguranţei şi eficacităţii medicamentului în cauză. Agenţia Naţională a Medicamentului pune fără întârziere la dispoziţia publicului raportul de evaluare şi motivele care au stat la baza deciziei sale, cu excepţia informaţiilor comerciale confidenţiale. Motivele sunt furnizate separat pentru fiecare indicaţie terapeutică solicitată în parte.
(5) În termen de 5 zile de la validarea autorizaţiei de punere pe piaţă de către Ministerul Sănătăţii Publice, conform Ordonanţei Guvernului nr. 125/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 594/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia Naţională a Medicamentului publică pe pagina de Internet informaţia privind autorizarea pentru fiecare medicament autorizat.

Art. 727. – (1) În situaţii excepţionale şi ca urmare a consultării cu solicitantul, autorizaţia poate fi acordată sub rezerva asumării de către acesta a obligaţiei de a îndeplini anumite condiţii privind, mai ales, siguranţa medicamentului, informarea la Agenţia Naţională a Medicamentului asupra oricărui incident legat de utilizarea acestuia şi măsurile care se impun.
(2) Această autorizaţie poate fi acordată numai pentru motive obiective, verificabile şi trebuie să se bazeze pe una din premisele prevăzute în Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice; menţinerea autorizaţiei se face în baza reevaluării anuale a acestor condiţii.
(3) Lista acestor condiţii trebuie să fie făcută publică fără întârziere, împreună cu termenele limită şi datele de îndeplinire.

Art.728. – (1) După emiterea unei autorizaţii de punere pe piaţă, deţinătorul autorizaţiei trebuie, în ceea ce priveşte metodele de fabricaţie şi control prevăzute la art. 702 alin. (4) lit. e) şi i), să ţină seama de progresul ştiinţific şi tehnic şi să introducă orice schimbare necesară pentru a permite fabricarea şi verificarea medicamentului prin mijloace ştiinţifice general acceptate; aceste schimbări trebuie aprobate de către Agenţia Naţională a Medicamentului.
(2) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să furnizeze imediat Agenţiei Naţionale a Medicamentului orice informaţie nouă care ar atrage modificarea informaţiilor sau documentelor prevăzute la art. 702 alin.(4), art.704 - 706 şi art.708 sau art. 740 sau în Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
(3) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să informeze Agenţia Naţională a Medicamentului în special privind orice interdicţie sau restricţie impusă de autorităţile competente din orice ţară unde medicamentul este pus pe piaţă şi orice informaţie ce poate influenţa evaluarea riscurilor şi beneficiilor medicamentului de uz uman în cauză.
(4) Pentru ca raportul risc-beneficiu să fie evaluat în mod continuu, Agenţia Naţională a Medicamentului poate solicita în orice moment deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă să furnizeze date ce demonstrează că raportul risc-beneficiu rămâne favorabil.

Art. 729. – (1) După acordarea unei autorizaţii de punere pe piaţă, deţinătorul trebuie să informeze Agenţia Naţională a Medicamentului asupra datei de punere efectivă pe piaţă a medicamentului de uz uman în România, luând în considerare diferitele forme de prezentare autorizate.
(2) Deţinătorul trebuie, de asemenea, să anunţe Agenţia Naţională a Medicamentului dacă produsul încetează să fie pus pe piaţă, fie temporar, fie permanent; o astfel de notificare trebuie să fie făcută cu cel puţin 2 luni înainte de întreruperea punerii pe piaţă a medicamentului, cu excepţia situaţiilor excepţionale.
(3) Pe baza solicitării Ministerul Sănătăţii Publice, în special în contextul farmacovigilenţei, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să furnizeze Ministerului Sănătăţii Publice toate datele privind volumul de vânzări ale medicamentului şi orice date aflate în posesia acestuia privind volumul de prescrieri.

Art.730. – (1) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (5) şi (6), o autorizaţie de punere pe piaţă este valabilă pentru 5 ani.
(2) Autorizaţia de punere pe piaţă poate fi reînnoită după 5 ani pe baza unei reevaluări a raportului risc-beneficiu de către Agenţia Naţională a Medicamentului, dacă această autoritate a eliberat autorizaţia; în acest scop, cu cel puţin şase luni înainte de expirarea autorizaţiei de punere pe piaţă, în conformitate cu prevederile alin. (1), deţinătorul acesteia trebuie să depună la Agenţia Naţională a Medicamentului o versiune consolidată a dosarului cu privire la calitate, siguranţă şi eficacitate, inclusiv orice variaţie survenită de la acordarea autorizaţiei.
(3) Valabilitatea autorizaţiei reînnoite conform alin. (2) este de 5 ani.
(4) Medicamentele pentru care s-au depus cereri de reînnoire a autorizaţiei de punere pe piaţă pot fi menţinute în circuitul terapeutic până la soluţionarea cererii de reînnoire a autorizaţiei.
(5) Odată reînnoită, autorizaţia de punere pe piaţă este valabilă pe o perioadă nelimitată, cu excepţia situaţiei în care Agenţia Naţională a Medicamentului decide, pe baza unor motive justificate privind farmacovigilenţa, să procedeze la o altă reînnoire a autorizaţiei după 5 ani, în conformitate cu prevederile alin. (2).
(6) Orice autorizaţie de punere pe piaţă care în primii 3 ani de la emitere nu a fost urmată de punerea efectivă a medicamentului pe piaţă în România îşi încetează valabilitatea.
(7) Dacă un medicament autorizat, pus pe piaţă anterior, nu mai este prezent timp de 3 ani consecutivi în România, autorizaţia îşi încetează valabilitatea.
(8) Agenţia Naţională a Medicamentului poate, în situaţii excepţionale şi ţinând cont de interesul sănătăţii publice, să acorde derogări de la prevederile alin. (6) şi (7); astfel de excepţii trebuie riguros justificate.
(9) Dacă pentru un medicament nu se solicită reînnoirea autorizaţiei de punere pe piaţă în termenul prevăzut la alin. (2), medicamentul poate fi menţinut în circuitul terapeutic până la epuizarea cantităţilor distribuite în reţeaua farmaceutică, dar nu mai mult de un an de la expirarea autorizaţiei de punere pe piaţă.
(10) Procedura de autorizare de punere pe piaţă a unui medicament poate fi întreruptă ca urmare a retragerii cererii solicitantului.

Art. 731. – Autorizarea de punere pe piaţă nu înlătură răspunderea civilă şi penală a fabricantului şi, după caz, a deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă.

Art. 732. – (1) Autorizarea de punere pe piaţă este refuzată dacă, după verificarea specificaţiilor şi documentelor prevăzute la art. 702 şi art. 704 - 707, se constată că:
a) raportul risc-beneficiu nu este considerat a fi favorabil; sau
b) eficacitatea terapeutică este insuficient fundamentată de către solicitant; sau
c) compoziţia calitativă şi cantitativă nu este conformă declaraţiei.
(2) Autorizarea este refuzată de asemenea dacă orice informaţie sau document depus în susţinerea cererii nu este conform cu prevederile art. 702 şi art. 704 - 707.
(3) Solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă este responsabil de acurateţea documentelor şi datelor depuse.

Art.733. – Medicamentele autorizate în vederea punerii pe piaţă în Uniunea Europeană, prin procedura centralizată, recunoaştere mutuală sau descentralizată, se autorizează în România conform unor proceduri simplificate prezentate în reglementările Agenţiei Naţionale a Medicamentului.

Art.734. – Medicamentele realizate în România prin cooperare sunt supuse procedurii de autorizare de punere pe piaţă în funcţie de natura cooperării, conform reglementărilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului.

Secţiunea a 5-a
Procedura de recunoaştere mutuală şi procedura descentralizată

Art. 735. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului desemnează pentru un mandat de 3 ani, ce se poate reînnoi, un reprezentant în Grupul de coordonare a procedurilor descrise în prezenta secţiune; reprezentantul Agenţiei Naţionale a Medicamentului în grupul de coordonare poate fi însoţit de experţi.
(2) Până la momentul aderării României la Uniunea Europeană, reprezentantul Agenţiei Naţionale a Medicamentului participă la activităţile Grupului de coordonare în calitate de observator activ.
Art. 736. – (1) În scopul obţinerii autorizaţiei de punere pe piaţă în România şi în încă unul sau mai multe state membre ale Uniunii Europene, un solicitant depune cereri însoţite de dosare identice la Agenţia Naţională a Medicamentului şi autorităţile competente din aceste state. Dosarul conţine informaţiile şi documentele prevăzute la art. 702 şi art.704 - 708. Documentele depuse trebuie să includă o listă a statelor membre ale Uniunii Europene unde a fost depusă cererea.
Solicitantul cere ca România sau alt stat membru al Uniunii Europene să acţioneze ca „stat membru de referinţă” şi să elaboreze un raport de evaluare a medicamentului în acord cu prevederile alin. (2) sau (3).
(2) Dacă medicamentul a primit deja o autorizaţie de punere pe piaţă la momentul depunerii cererii, România acţionează ca stat membru interesat şi Agenţia Naţională a Medicamentului recunoaşte autorizaţia de punere pe piaţă acordată de statul membru de referinţă. În acest scop, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă cere statului membru de referinţă fie să elaboreze un raport de evaluare privind medicamentul, fie, dacă este cazul, să actualizeze raportul de evaluare existent. În cazul în care România este statul membru de referinţă, Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să elaboreze/actualizeze raportul de evaluare în cel mult 90 de zile de la primirea unei cereri valide.
Raportul de evaluare, împreună cu rezumatul caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul aprobate sunt trimise statelor membre interesate şi solicitantului.
(3) Dacă medicamentul nu a primit autorizaţie de punere pe piaţă la momentul depunerii cererii la Agenţia Naţională a Medicamentului, în cazul în care România este statul membru de referinţă, solicitantul îi cere Agenţiei Naţionale a Medicamentului să pregătească un proiect de raport de evaluare, un proiect al rezumatului caracteristicilor produsului şi un proiect al etichetării şi prospectului; Agenţia Naţională a Medicamentului pregăteşte aceste proiecte în maximum 120 de zile după primirea unei cereri valide şi le trimite statelor membre interesate şi solicitantului. La înregistrarea acordului tuturor părţilor, Agenţia Naţională a Medicamentului închide procedura şi îl informează pe solicitant în consecinţă.
(4) În cazul în care România acţionează ca stat membru interesat, în termen de 90 de zile de la primirea documentelor la care se face referire la alin. (2) şi (3), Agenţia Naţională a Medicamentului aprobă raportul de evaluare, rezumatul caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul, şi informează statul membru de referinţă în consecinţă.
(5) Dacă a fost depusă o cerere potrivit prevederilor alin.(1), Agenţia Naţională a Medicamentului adoptă o decizie în conformitate cu raportul de evaluare, rezumatul caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul aşa cum au fost aprobate, în termen de 30 de zile de la înştiinţarea privind acordul.

Art. 737. – (1) Dacă, în perioada prevăzută la art. 736 alin. (4), Agenţia Naţională a Medicamentului nu poate aproba raportul de evaluare, rezumatul caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul, datorită unui risc potenţial grav pentru sănătatea publică, trebuie să expună detaliat motivele şi să le comunice statului membru de referinţă, celorlalte state membre interesate şi solicitantului; punctele de dezacord sunt transmise imediat Grupului de coordonare.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului aplică prevederile ghidurilor adoptate de Comisia Europeană care definesc riscul potenţial grav pentru sănătatea publică.
(3) În cadrul Grupului de coordonare, România, prin intermediul reprezentanţilor desemnaţi de Agenţia Naţională a Medicamentului, împreună cu reprezentanţii celorlalte state membre menţionate la alin. (1), trebuie să depună toate eforturile pentru ajungerea la un acord privind măsurile ce trebuie luate. Ei trebuie să acorde solicitantului posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere oral sau în scris. Dacă în 60 de zile de la comunicarea punctelor de dezacord se ajunge la un acord, România, dacă este stat de referinţă, înregistrează acordul, închide procedura şi îl informează pe solicitant în consecinţă; în acest caz se aplică prevederile art. 736 alin. (5).
(4) Dacă nu se ajunge la un acord în perioada de 60 de zile prevăzută la alin. (3), Agenţia Europeană a Medicamentelor este informată imediat, în vederea aplicării procedurii prevăzute la art. 32, 33 şi 34 din Directiva 2001/83/CE. Informaţiile transmise trebuie să definească detaliat obiectul dezacordului dintre statele membre şi motivele acestuia. O copie a informării este trimisă solicitantului.
(5) Imediat ce solicitantul este informat că problema a fost transmisă Agenţiei Europene a Medicamentelor, el trebuie să transmită acesteia o copie a informaţiilor şi documentelor prevăzute la art. 736 alin. (1).
(6) În situaţiile prevăzute la alin. (3), dacă Agenţia Naţională a Medicamentului a aprobat raportul de evaluare, proiectul rezumatului caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul statului membru de referinţă, poate, la cererea solicitantului, să autorizeze medicamentul fără a aştepta rezultatul procedurii prevăzute la art. 32 din Directiva 2001/83/CE; în această situaţie, autorizaţia este acordată fără a prejudicia rezultatul acelei proceduri.

Art. 738. – (1) În cazul în care au fost depuse două sau mai multe solicitări potrivit prevederilor art. 702 şi art. 704 - 708 pentru autorizarea de punere pe piaţă a unui anume medicament, şi dacă Agenţia Naţională a Medicamentului şi alte autorităţi competente ale statelor membre au adoptat decizii divergente privind autorizarea medicamentului sau suspendarea sau retragerea acestuia, Agenţia Naţională a Medicamentului sau autoritatea competentă a altui stat membru al Uniunii Europene, Comisia Europeană sau solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă se pot adresa Comitetului pentru Medicamente de Uz Uman al Agenţiei Europene a Medicamentelor, numit în continuare „Comitetul”, pentru aplicarea procedurii prevăzute la art. 32, 33 şi 34 din Directiva 2001/83/CE.
(2) Pentru a promova armonizarea autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor în Uniunea Europeană, Agenţia Naţională a Medicamentului transmite anual Grupului de coordonare o listă de medicamente pentru care trebuie alcătuit un rezumat armonizat al caracteristicilor produsului.

Art. 739. – (1) Înainte să fie luată o decizie privind o cerere de autorizare de punere pe piaţă sau de suspendare sau retragere a unei autorizaţii sau de modificare a termenilor unei autorizaţii de punere pe piaţă considerate necesare, în cazuri speciale, unde sunt implicate interesele Uniunii Europene, în special când este vorba de informaţiile colectate conform cap. X din prezentul titlu Agenţia Naţională a Medicamentului, statele membre ale Uniunii Europene sau Comisia Europeană sau solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă, se adresează Comitetului, pentru aplicarea procedurii prevăzute la art. 32, 33 şi 34 din Directiva 2001/83/CE.
Agenţia Naţională a Medicamentului, autoritatea competentă a altui stat membru interesat sau Comisia Europeană trebuie să identifice clar problema care este adresată Comitetului pentru evaluare şi să informeze solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă.
Agenţia Naţională a Medicamentului şi solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să furnizeze Comitetului toate informaţiile disponibile despre problema în discuţie.
(2) În cazul în care solicitarea de arbitraj adresată Comitetului se referă la o gamă de medicamente sau o clasă terapeutică, procedura poate fi limitată la anumite părţi ale autorizaţiei; în acest caz, acelor medicamente li se aplică prevederile art. 743 numai dacă au fost folosite procedurile de autorizare prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 740. – Agenţia Naţională a Medicamentului, precum şi solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă primesc de la Agenţia Europeană a Medicamentelor, în 15 zile de la adoptare, opinia finală a Comitetului împreună cu un raport care prezintă evaluarea medicamentului şi indică motivele pentru concluziile rezultate.
În cazul unei opinii favorabile acordării sau menţinerii unei autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentului în cauză, sunt anexate opiniei următoarele documente:
a) un proiect al rezumatului caracteristicilor produsului, conform prevederilor art. 708;
b) orice condiţii ce afectează autorizaţia în înţelesul art. 32 alin. (4) lit. c) din Directiva 2001/83/CE;
c) detalii ale condiţiilor recomandate sau restricţiilor privind siguranţa şi utilizarea efectivă a medicamentului;
d) textul propus pentru etichetare şi prospect.

Art. 741. – Agenţia Naţională a Medicamentului, precum şi solicitantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă primesc un proiect de decizie însoţit de documentele prevăzute la art. 740 în cazul în care decizia Comisiei Europene este de a elibera autorizaţia de punere pe piaţă; în cazul în care, în mod excepţional, decizia Comisiei Europene nu este în concordanţă cu opinia Agenţiei Europene a Medicamentelor, proiectul de decizie trebuie să fie însoţit şi de o explicaţie detaliată a motivelor pentru concluziile rezultate.

Art. 742. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să formuleze observaţiile scrise privind proiectul de decizie în termen de 22 de zile de la primirea acestuia şi să le transmită la Comisia Europeană. În cazul în care trebuie luată urgent o decizie de către Comisia Europeană, răspunsul trebuie trimis într‑un termen mai scurt de timp stabilit în funcţie de gradul de urgenţă identificat.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului are posibilitatea să depună o cerere în scris pentru ca proiectul de decizie să fie discutat într-o întâlnire plenară a Comitetului Permanent al Comisiei Europene.
(3) Agenţia Naţională a Medicamentului acordă sau retrage autorizaţia de punere pe piaţă, sau modifică termenii acesteia după cum este necesar pentru a fi în acord cu decizia Comisiei Europene, în termen de 30 de zile după notificare, făcând referire la această decizie. Agenţia Naţională a Medicamentului informează Comisia Europeană şi Agenţia Europeană a Medicamentelor în consecinţă.

Art. 743. – Orice cerere din partea deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă pentru modificarea unei autorizaţii de punere pe piaţă care a fost acordată conform prevederilor prezentei secţiuni trebuie să fie depusă la Agenţia Naţională a Medicamentului şi la toate statele membre ale Uniunii Europene care au autorizat anterior medicamentul în cauză.

Art. 744. – (1) Dacă Agenţia Naţională a Medicamentului consideră că, pentru protecţia sănătăţii publice, este necesară modificarea, suspendarea sau retragerea unei autorizaţii de punere pe piaţă care a fost acordată conform prevederilor prezentei secţiuni, Agenţia Naţională a Medicamentului transmite propunerea către Agenţia Europeană a Medicamentelor pentru aplicarea procedurilor prevăzute la art. 32, 33 şi 34 din Directiva 2001/83/CE.
(2) Fără a contraveni prevederilor art. 739, în cazuri excepţionale, unde acţionarea de urgenţă este esenţială pentru protecţia sănătăţii publice, până la adoptarea unei decizii definitive, Agenţia Naţională a Medicamentului poate suspenda punerea pe piaţă şi utilizarea medicamentului în cauză pe teritoriul României.
Agenţia Naţională a Medicamentului informează Comisia Europeană şi celelalte state membre ale Uniunii Europene nu mai târziu de următoarea zi lucrătoare asupra motivelor pentru acţiunea sa.

Art. 745. – Agenţia Naţională a Medicamentului transmite Agenţiei Europene a Medicamentelor informaţiile necesare pentru elaborarea şi publicarea unui raport anual privind utilizarea procedurilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 746. – Agenţia Naţională a Medicamentului transmite Comisiei Europene informaţiile necesare elaborării unui raport privind experienţa acumulată pe baza procedurilor descrise în prezenta secţiune.

Art. 747. – (1) Prevederile art. 737 alin.(4) - (6) şi art. 738 - 742 nu se aplică medicamentelor homeopate prevăzute la art. 711.
(2) Prevederile art. 736 - 742 nu se aplică medicamentelor homeopate prevăzute la art. 713 alin. (2).

CAPITOLUL IV
Fabricaţie şi import

Art. 748. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că fabricaţia medicamentelor pe teritoriul României se efectuează numai de către deţinătorii unei autorizaţii de fabricaţie; această autorizaţie este necesară chiar dacă medicamentele fabricate sunt destinate exclusiv exportului.
(2) Autorizaţia prevăzută la alin. (1) este necesară atât pentru fabricaţia parţială cât şi totală şi pentru diferite procese de divizare, ambalare sau schimbare a formei de prezentare; cu toate acestea, o astfel de autorizaţie nu este necesară pentru preparare, divizare, schimbare a formei de ambalare sau prezentare atunci când aceste procese sunt efectuate în scopul livrării cu amănuntul, de către farmaciştii din farmacii sau de persoane legal autorizate în România să efectueze astfel de procese.
(3) Autorizaţia prevăzută la alin. (1) este necesară şi pentru importuri provenite din ţări terţe în România; prevederile prezentului capitol şi ale art. 830 se aplică în acelaşi mod pentru astfel de importuri, ca şi pentru fabricaţie.
(4) Agenţia Naţională a Medicamentului înaintează la Agenţia Europeană a Medicamentelor o copie a autorizaţiei prevăzute la alin. (1), care este introdusă în baza de date a Uniunii Europene prevăzute la art. 823 alin. (6).

Art. 749. – (1) Pentru obţinerea autorizaţiei de fabricaţie, solicitantul trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele cerinţe cumulative:
a) să specifice medicamentele şi formele farmaceutice care sunt fabricate sau importate şi de asemenea locul unde ele sunt fabricate şi/sau controlate;
b) să aibă la dispoziţie, pentru fabricaţia sau importul medicamentelor prevăzute la lit.a) spaţii adecvate şi suficiente, echipament tehnic şi posibilităţi de control în acord cu cerinţele legale ale României în ceea ce priveşte atât fabricarea şi controlul cât şi depozitarea medicamentelor, conform prevederilor art. 725;
c) pentru testări speciale, controlul calităţii medicamentului poate fi realizat pe bază de contract încheiat între unitatea de producţie şi unitatea de control, în afara locului de producţie, în unităţi de control autorizate/recunoscute de Agenţia Naţională a Medicamentului, în baza reglementărilor emise de aceasta şi aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice;
d) să aibă la dispoziţie serviciile cel puţin ale unei persoane calificate în sensul prevederilor art. 757.
(2) Solicitantul trebuie să furnizeze în cererea sa precizări în susţinerea celor declarate potrivit alin.(1).

Art. 750. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului emite autorizaţia de fabricaţie, care este valabilă 3 ani, numai după ce s-a asigurat de acurateţea informaţiilor furnizate conform prevederilor art. 749, printr-o inspecţie efectuată de inspectorii săi.
(2) Pentru a se asigura că cerinţele prevăzute la art. 749 sunt respectate, autorizaţia poate fi condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii impuse, fie când este acordată autorizaţia, fie la o dată ulterioară.
(3) Autorizaţia se eliberează numai pentru spaţiile, medicamentele şi formele farmaceutice specificate în cerere.

Art. 751. – Agenţia Naţională a Medicamentului ia măsuri adecvate pentru a se asigura că timpul necesar pentru procedura de acordare a autorizaţiei de fabricaţie nu depăşeşte 90 de zile de la data la care Agenţia Naţională a Medicamentului a primit solicitarea.

Art. 752. – Dacă deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie cere o schimbare în oricare dintre informaţiile prevăzute la art. 749 alin. (1) lit. a) şi b), timpul necesar pentru procedura în legătură cu aceasta cerere nu trebuie să depăşească 30 de zile; în situaţii excepţionale, această perioadă se poate extinde până la 90 de zile.

Art. 753. – Agenţia Naţională a Medicamentului poate cere solicitantului informaţii suplimentare în legătură cu datele furnizate conform art. 749 şi privind persoana calificată prevăzută la art. 757; dacă Agenţia Naţională a Medicamentului exercită acest drept, aplicarea termenelor limită prevăzute la art. 751 şi 752 este suspendată până când informaţiile cerute suplimentar sunt furnizate.

Art. 754. – Deţinătorul unei autorizaţii de fabricaţie este obligat cel puţin:
a) să aibă la dispoziţie serviciile unui personal care să corespundă cerinţelor legale existente în România atât în ceea ce priveşte fabricaţia cât şi controlul;
b) să elimine medicamentele autorizate numai în acord cu legislaţia din România;
c) să anunţe în prealabil Agenţia Naţională a Medicamentului despre orice schimbări doreşte să facă în datele furnizate conform art. 749; în orice situaţie, Agenţia Naţională a Medicamentului va fi imediat informată dacă persoana calificată prevăzută la art. 757 este înlocuită neaşteptat;
d) să permită inspectorilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului accesul în orice moment în unităţile sale;
e) să permită persoanei calificate prevăzute la art. 757 să îşi exercite sarcinile sale, de exemplu prin punerea la dispoziţia sa a mijloacelor necesare;
f) să respecte principiile şi ghidurile de bună practică de fabricaţie pentru medicamente şi să folosească ca materii prime numai substanţe active care au fost fabricate conform ghidurilor detaliate de bună practică de fabricaţie pentru materiile prime; Agenţia Naţională a Medicamentului aplică aceste prevederi şi anumitor excipienţi, a căror listă, împreună cu condiţiile de aplicare, se transpun prin ordin al ministrului sănătăţii publice după adoptarea unei directive europene.

Art. 755. – (1) În înţelesul prezentului titlu, fabricarea substanţelor active utilizate ca materii prime include atât fabricarea parţială şi totală sau importul substanţelor active folosite ca materii prime conform Părţii I, punctul 3.2.1.1 (b) din Normele şi protocoalele analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, cât şi diferitele procese de divizare, ambalare sau prezentare ce preced încorporarea într-un medicament, inclusiv reambalarea sau reetichetarea, aşa cum sunt efectuate de către un distribuitor de materii prime.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului preia orice amendamente necesare pentru a adapta alin. (1) la noile dezvoltări ştiinţifice şi tehnice identificate şi comunicate de Comitetul Permanent al Comisiei Europene.

Art. 756. – Agenţia Naţională a Medicamentului aplică prevederile ghidurilor publicate de Comisia Europeană privind forma şi conţinutul autorizaţiei prevăzute la art. 748 alin. (1), a rapoartelor prevăzute la art. 823 alin. (3), forma şi conţinutul certificatului de bună practică de fabricaţie prevăzut la art. 823 alin. (5).

Art. 757. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie are permanent şi continuu la îndemână serviciile cel puţin ale unei persoane calificate conform condiţiilor prevăzute la art. 758, responsabilă în particular de îndeplinirea sarcinilor prevăzute la art. 760.
(2) Dacă deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie îndeplineşte personal condiţiile prevăzute la art. 758, acesta poate să‑şi asume responsabilitatea prevăzută la alin. (1).

Art. 758. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că persoana calificată prevăzută la art. 757 îndeplineşte condiţiile de calificare prevăzute la alin. (2) - (8).
(2) O persoană calificată trebuie să deţină o diplomă, certificat sau altă dovadă de calificare oficială dobândită la terminarea unor studii universitare, sau a unui curs recunoscut ca echivalent de către România, pe o perioadă de cel puţin 4 ani de studii teoretice şi practice în una din următoarele discipline ştiinţifice: farmacie, medicină, medicină veterinară, chimie, chimie şi tehnologie farmaceutică, biologie.
(3) Prin excepţie de la alin.(2), durata minimă a cursurilor universitare poate fi de trei ani şi jumătate acolo unde cursul este urmat de o perioadă de formare teoretică şi practică de cel puţin un an şi incluzând o perioadă de practică într-o farmacie de circuit deschis de cel puţin 6 luni, coroborate cu un examen de nivel universitar.
(4) Dacă două cursuri universitare sau două cursuri recunoscute de România ca fiind echivalente co-există în România şi dacă unul dintre acestea se extinde pe mai mult de patru ani iar celalalt peste trei ani, cursul de trei ani finalizat cu o diplomă, certificat sau alte dovezi de calificare oficiale dobândite la terminarea unui curs universitar sau a unui curs echivalent recunoscut se consideră că îndeplineşte condiţia de durată prevăzută la alin. (3), în condiţiile în care diplomele, certificatele sau alte dovezi de calificare oficiale dobândite la completarea ambelor cursuri sunt recunoscute ca şi cursuri echivalente de către România.
(5) Cursul trebuie să includă studii teoretice şi practice în cel puţin următoarele domenii de bază:
a) fizică experimentală;
b) chimie generală şi anorganică;
c) chimie organică;
d) chimie analitică;
e) chimie farmaceutică, inclusiv analiza medicamentelor;
f) biochimie generală şi aplicată (medicală);
g) fiziologie;
h) microbiologie;
i) farmacologie;
j) tehnologie farmaceutică;
k) toxicologie;
l) farmacognozie (studiul compoziţiei şi efectelor substanţelor active naturale de origine vegetală şi animală).
Studiile în aceste domenii trebuie să fie echilibrate şi să permită persoanei în cauză să îndeplinească obligaţiile specificate la art. 760.
(6) În ceea ce priveşte anumite diplome, certificate sau alte dovezi de calificare oficială prevăzute la alin.(2), care nu îndeplinesc criteriile prevăzute la alin. (2) – (5), Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că persoana în cauză produce dovezi de cunoştinţe adecvate ale subiectelor în discuţie.
(7) Persoana calificată trebuie să aibă experienţă practică timp de cel puţin doi ani, în una sau mai multe unităţi autorizate pentru fabricarea medicamentelor, în activităţi de analiză calitativă a medicamentelor şi analiză cantitativă a substanţelor active, precum şi alte teste şi verificări necesare pentru asigurarea calităţii medicamentelor.
(8) Durata experienţei practice poate fi redusă cu un an dacă studiile universitare durează cel puţin cinci ani, şi cu un an şi jumătate dacă studiile universitare durează cel puţin 6 ani.

Art. 759. – (1) O persoană angajată în activităţile persoanei la care se face referire la art. 757 de la momentul aplicării Directivei 75/319/CEE privind armonizarea prevederilor legale, reglementărilor şi măsurilor administrative cu privire la medicamentele brevetate, într-un stat membru al Uniunii Europene, fără a îndeplini prevederile art. 758, poate continua acele activităţi în cadrul Uniunii Europene.
(2) Deţinătorul unei diplome, certificat sau altă dovadă de calificare oficială acordată la terminarea unui curs universitar — sau a unui curs recunoscut ca echivalent de România — într-o disciplină ştiinţifică care îi permite să se angajeze în activităţile persoanei la care se face referire la art. 757 conform legilor statului respectiv poate — dacă a început cursul înainte de 21 mai 1975 — să fie considerat ca şi calificat să efectueze în acel stat sarcinile persoanei la care se face referire la art. 757 cu condiţia ca aceasta să fi fost anterior angajată în activităţile următoare, pentru cel puţin doi ani înainte de 21 mai 1985, în una sau mai multe unităţi autorizate pentru fabricaţie: supravegherea producţiei şi/sau analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor active şi teste sau verificări necesare pentru asigurarea calităţii medicamentelor sub directa autoritate a persoanei la care se face referire la art. 757.
(3) Dacă persoana în cauză a dobândit experienţa practică menţionată la alin. (2) înainte de 21 mai 1965, încă un an de experienţă practică conform condiţiilor prevăzute la alin. (2) trebuie să fie completat imediat înainte de a se angaja în astfel de activităţi.

Art. 760. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoana calificată la care se face referire la art. 757, fără a prejudicia relaţia cu deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie, este responsabilă, în contextul procedurilor prevăzute la art. 761, pentru următoarele:
a) în cazul medicamentelor fabricate în România, că fiecare serie de medicament a fost fabricată şi verificată în acord cu legile în vigoare în România şi în acord cu cerinţele autorizaţiei de punere pe piaţă;
b) în cazul medicamentelor provenind din ţări terţe, indiferent dacă medicamentul a fost fabricat în Uniunea Europeană, că fiecare serie de produs a fost supusă într-un stat membru unei analize calitative complete, unei analize cantitative cel puţin a tuturor substanţelor active şi a oricăror altor teste sau verificări necesare pentru asigurarea calităţii medicamentelor conform cerinţelor autorizaţiei de punere pe piaţă.
Seriile de medicamente care au fost supuse unor astfel de controale într-un stat membru vor fi exceptate de la controale dacă sunt puse pe piaţă în România, însoţite de rapoartele de control semnate de persoana calificată.
(2) În cazul medicamentelor importate dintr-o ţară terţă, dacă au fost făcute aranjamente adecvate de către Uniunea Europeană cu ţara exportatoare pentru asigurarea că fabricantul medicamentului aplică standarde de bună practică de fabricaţie cel puţin echivalente cu cele stabilite de Uniunea Europeană şi controalele menţionate la alin. (1) lit. b) au fost efectuate în ţara exportatoare, persoana calificată poate fi absolvită de responsabilitatea de a efectua aceste controale.
(3) În toate cazurile şi în special dacă medicamentele sunt puse pe piaţă, persoana calificată trebuie să certifice într-un registru sau un document echivalent destinat acestui scop, că fiecare serie de produs satisface prevederile prezentului articol; registrul sau documentul echivalent trebuie actualizat permanent cu operaţiunile efectuate, trebuie să fie la dispoziţia inspectorilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi trebuie să fie păstrat pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.

Art. 761. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului asigură, prin mijloace administrative adecvate, respectarea de către persoanele calificate la care se face referire la art. 757, a obligaţiilor ce le revin.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului dispune suspendarea temporară a unei astfel de persoane la începerea procedurilor administrative sau disciplinare împotriva sa pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale.

Art. 762. – Prevederile prezentului capitol se aplică şi medicamentelor homeopate.

CAPITOLUL V
Etichetare şi prospect

Art. 763. – Pe ambalajul secundar al medicamentului sau, în cazul în care nu există ambalaj secundar, pe ambalajul primar, trebuie să apară următoarele informaţii:
a) denumirea medicamentului urmată de concentraţie şi forma farmaceutică şi, dacă este cazul, precizarea dacă este destinat sugarilor, copiilor sau adulţilor; dacă produsul conţine până la trei substanţe active, va fi inclusă denumirea comună internaţională (DCI) sau, dacă nu există, denumirea comună;
b) substanţele active exprimate calitativ şi cantitativ pe unitate de doză sau în funcţie de forma de administrare pentru un volum sau o greutate date, folosind denumirile lor comune;
c) forma farmaceutică şi conţinutul pe masă, volum sau pe numărul de doze al medicamentului;
d) o listă cu excipienţii cunoscuţi ca având activitate sau efect propriu şi incluşi în ghidul detaliat publicat ca urmare a prevederilor art. 775; în cazul medicamentelor injectabile, topice sau de uz oftalmic, toţi excipienţii trebuie declaraţi;
e) modul de administrare şi, dacă este cazul, calea de administrare; se lasă spaţiu pentru indicarea dozei prescrise;
f) o atenţionare specială privind faptul că medicamentul nu trebuie păstrat la îndemâna şi vederea copiilor;
g) o atenţionare specială, dacă este necesară, pentru medicament, alta decât aceea menţionată la lit. f);
h) data de expirare în termeni clari (lună/an);
i) condiţii speciale de păstrare, dacă este cazul;
j) precauţii speciale privind eliminarea medicamentelor neutilizate sau a reziduurilor provenite din medicamente, dacă este cazul, precum şi referinţe la orice sistem adecvat de colectare existent;
k) numele şi adresa deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă şi, unde este cazul, numele reprezentatului desemnat de deţinător să îl reprezinte;
l) numărul autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentului;
m) numărul seriei de fabricaţie;
n) în cazul medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală, instrucţiunile de utilizare.

Art. 764. – (1) Informaţiile prevăzute la art. 763, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) şi (3) ale prezentului articol trebuie să fie înscrise pe ambalajele primare.
(2) Cel puţin următoarele informaţii trebuie să apară pe blisterele introduse într-un ambalaj secundar care corespunde cerinţelor prevăzute la art. 763 şi art.772:
- denumirea medicamentului conform art. 763 lit. a);
- numele deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă;
- data de expirare;
- numărul seriei de fabricaţie.
(3) Cel puţin următoarele informaţii trebuie să apară pe ambalajele primare de mici dimensiuni, pe care informaţiile prevăzute la art. 763 şi art.772 nu pot fi prezentate:
- denumirea medicamentului conform art. 763 lit. a) şi, dacă este necesar, calea de administrare;
- modul de administrare;
- data de expirare;
- numărul seriei de fabricaţie;
- conţinutul raportat la masă, volum sau unitatea de doză.

Art. 765. – Informaţiile prevăzute la art. 763, art.764 şi art.772 trebuie astfel inscripţionate încât să fie uşor de citit, clare şi să nu poată fi şterse.

Art. 766. – (1) Denumirea medicamentului, conform art. 763 lit. a), trebuie inscripţionată pe ambalaj şi în format Braille.
(2) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să se asigure că informaţiile din prospect sunt disponibile la cererea organizaţiilor pacienţilor în formate adecvate pentru nevăzători şi cei cu deficit de vedere.

Art. 767. – (1) Cu respectarea prevederilor art. 770, Agenţia Naţională a Medicamentului cere utilizarea unor forme de etichetare a medicamentului care permit indicarea:
- statutului legal pentru eliberare către pacient, conform prevederilor cap. VI;
- elementelor de identificare şi autentificare.
(2) Pentru medicamentele autorizate prin procedura centralizată, în vederea aplicării prevederilor prezentului articol, Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să aplice ghidul detaliat la care se face referire la art. 775.

Art. 768. – Includerea în ambalajul tuturor medicamentelor a unui prospect este obligatorie, cu excepţia cazului în care toate informaţiile prevăzute la art. 769 şi art.772 sunt direct inscripţionate pe ambalajul secundar sau primar.

Art. 769. – (1) Prospectul este întocmit în acord cu rezumatul caracteristicilor produsului şi include o serie de informaţii, în următoarea ordine:
a) pentru identificarea medicamentului:
i) denumirea medicamentului urmată de concentraţie şi forma farmaceutică şi, dacă este cazul, menţiunea dacă este destinat sugarilor, copiilor sau adulţilor; denumirea comună este inclusă dacă medicamentul conţine o singură substanţă activă şi dacă denumirea este inventată;
ii) grupa farmacoterapeutică sau tipul de activitate farmacoterapeutică, în termeni uşor de înţeles pentru pacient;
b) indicaţiile terapeutice;
c) o enumerare a informaţiilor care sunt necesare înainte de administrarea medicamentului:
i) contraindicaţii;
ii) precauţii privind administrarea produsului;
iii) interacţiuni cu alte medicamente sau alte forme de interacţiuni (ex. alcool, tutun, alimente) care pot influenţa acţiunea medicamentului;
iv) atenţionări speciale;
d) instrucţiuni necesare şi uzuale pentru utilizarea corectă a medicamentului, în special:
i) doza recomandată;
ii) modul şi, dacă este cazul, calea de administrare;
iii) frecvenţa administrării, specificând, dacă este cazul, momentul potrivit la care medicamentul poate sau trebuie să fie administrat;
şi, dacă este cazul, în funcţie de natura medicamentului:
iv) durata tratamentului, dacă aceasta trebuie să fie limitată;
v) măsurile care trebuie luate în cazul unei supradoze (precum evaluarea simptomelor, proceduri de urgenţă);
vi) măsurile care trebuie luate în cazul în care una sau mai multe doze nu au fost administrate;
vii) precauţii, dacă este cazul, privind riscurile întreruperii tratamentului;
viii) o recomandare specială de a consulta medicul sau farmacistul, după caz, pentru orice clarificare a utilizării medicamentului;
e) o descriere a reacţiilor adverse care pot să apară în timpul utilizării normale a medicamentului şi, dacă este cazul, măsurile care trebuie luate; pacientul este invitat în mod expres să comunice medicului sau farmacistului orice reacţie adversă apărută care nu este menţionată în prospect;
f) o referire la data de expirare înscrisă pe ambalaj, cu:
i) o atenţionare privind utilizarea medicamentului numai până la data de expirare;
ii) precauţii speciale de păstrare, dacă este cazul;
iii) o atenţionare referitoare la modificările care pot fi constatate de utilizator în situaţia deteriorării vizibile a produsului, dacă este cazul;
iv) compoziţia calitativă completă (substanţe active şi excipienţi) şi compoziţia cantitativă în substanţe active, folosind denumiri comune, pentru fiecare formă de prezentare a medicamentului;
v) pentru fiecare formă de prezentare a produsului, forma farmaceutică şi conţinutul în masă, volum sau unităţi de doză;
vi) numele şi adresa deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă şi, unde este cazul, numele reprezentanţilor desemnaţi în România;
vii) numele şi adresa fabricantului;
g) în cazul în care medicamentul este autorizat conform art. 736 - 747 sub denumiri diferite în statele membre interesate, o listă a denumirilor autorizate în fiecare stat membru al Uniunii Europene;
h) data ultimei revizuiri a prospectului.
(2) Enumerarea stabilită la alin. (1) lit. c):
a) trebuie să ia în considerare situaţia particulară a anumitor categorii de utilizatori (copii, femei gravide sau lăuze, bătrâni, persoane cu condiţii patologice specifice);
b) trebuie să menţioneze, dacă este cazul, posibile efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje;
c) trebuie să prevadă acei excipienţi a căror cunoaştere este necesară pentru utilizarea eficientă şi în siguranţă a medicamentului şi care sunt incluşi în ghidul detaliat publicat conform prevederilor art. 775.
(3) Prospectul reflectă rezultatele consultărilor cu grupuri ţintă de pacienţi pentru a se asigura că este lizibil, clar şi uşor de folosit.

Art. 770. – Agenţia Naţională a Medicamentului nu poate interzice sau împiedica punerea pe piaţă a medicamentelor pe teritoriul României pe motive legate de etichetare sau prospect, dacă acestea corespund prevederilor prezentului capitol.

Art. 771. – (1) Odată cu depunerea cererii pentru autorizarea de punere pe piaţă, trebuie depuse la Agenţia Naţională a Medicamentului una sau mai multe machete ale ambalajului secundar şi ale ambalajului primar al medicamentului, împreună cu proiectul prospectului; rezultatele evaluărilor efectuate în cooperare cu grupul de pacienţi ţintă sunt de asemenea furnizate Agenţiei Naţionale a Medicamentului.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului refuză autorizarea de punere pe piaţă dacă etichetarea sau prospectul nu corespund prevederilor prezentului capitol sau nu corespund informaţiilor enumerate în rezumatul caracteristicilor produsului.
(3) Toate propunerile de modificare a etichetării sau a prospectului prevăzute în prezentul capitol care nu au legătură cu rezumatul caracteristicilor produsului sunt depuse la Agenţia Naţională a Medicamentului; dacă Agenţia Naţională a Medicamentului nu s-a opus unei propuneri de modificare în termen de 90 de zile de la depunerea cererii, solicitantul poate opera modificarea.
(4) Faptul că Agenţia Naţională a Medicamentului nu refuză o autorizare de punere pe piaţă în situaţia descrisă la alin. (2) sau o modificare a etichetării conform alin. (3) nu diminuează responsabilitatea generală a fabricantului şi a deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă.

Art. 772. – Ambalajul secundar şi ambalajul primar pot include simboluri sau pictograme concepute pentru a clarifica anumite informaţii menţionate la art. 763 şi 769 alin. (1) şi alte informaţii compatibile cu rezumatul caracteristicilor produsului care sunt utile pentru pacient, cu excluderea oricărui element de natură publicitară.

Art. 773. – (1) Informaţiile conţinute în etichetare prevăzute la art. 763, art.769 şi art.772 trebuie să fie în limba română, ceea ce nu împiedică inscripţionarea acestor informaţii în mai multe limbi, cu condiţia ca în toate limbile folosite să apară aceleaşi informaţii.
În cazul anumitor medicamente orfane, informaţiile enumerate la art. 763 pot, la o cerere justificată, să apară numai în una din limbile oficiale ale Uniunii Europene.
(2) Prospectul trebuie să fie scris şi conceput spre a fi clar şi uşor de înţeles, permiţând utilizatorilor să acţioneze corespunzător, când este cazul, cu ajutorul profesioniştilor din domeniul sănătăţii; prospectul trebuie să fie clar lizibil în limba română.
Prevederile primei teze nu împiedică prospectul să fie inscripţionat în mai multe limbi, cu condiţia ca în toate limbile folosite să apară aceleaşi informaţii.
(3) Dacă medicamentul nu este destinat eliberării directe către pacient, Agenţia Naţională a Medicamentului poate acorda exceptarea de la obligaţia prezenţei anumitor informaţii pe etichetă şi în prospect şi de la obligaţia ca prospectul să fie în limba română.

Art. 774. – Dacă prevederile prezentului capitol nu sunt respectate de deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi notificarea adresată de către Agenţia Naţională a Medicamentului acestuia a rămas fără efect, Agenţia Naţională a Medicamentului poate suspenda autorizaţia de punere pe piaţă, până când etichetarea şi prospectul medicamentului în cauză se conformează cerinţelor prezentului capitol.

Art. 775. – Agenţia Naţională a Medicamentului participă la consultări organizate de Comisia Europeană cu statele membre ale Uniunii Europene şi părţile interesate, în vederea întocmirii unui ghid detaliat, privind în special:
a) formularea unor atenţionări speciale pentru anumite categorii de medicamente;
b) informaţii speciale pentru medicamentele care se eliberează fără prescripţie medicală;
c) lizibilitatea informaţiilor de pe etichetă şi prospect;
d) metodele de identificare şi autentificare a medicamentelor;
e) lista excipienţilor care trebuie să apară pe eticheta medicamentului şi modul în care aceşti excipienţi trebuie să fie indicaţi;
f) prevederile armonizate pentru implementarea art. 57 din Directiva 2001/83/CE.
Agenţia Naţională a Medicamentului aplică prevederile acestui ghid detaliat.

Art. 776. – (1) Ambalajul secundar de carton şi recipientul medicamentelor conţinând radionuclizi trebuie să fie etichetate conform reglementărilor pentru transportul în siguranţă al materialelor radioactive stabilite de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică; în plus, eticheta trebuie să corespundă şi prevederilor alin. (2) şi (3).
(2) Eticheta de pe ecranul protector trebuie să includă informaţiile menţionate la art. 763; în plus, eticheta de pe ecranul protector trebuie să explice în amănunt codificările utilizate pe flacon şi să indice, unde este cazul, pentru un moment şi o dată anume, cantitatea de radioactivitate pe doză sau pe flacon şi numărul de capsule sau, pentru lichide, numărul de mililitri din recipient.
(3) Flaconul este etichetat cu următoarele informaţii:
- numele sau codul medicamentului, inclusiv numele sau simbolul chimic al radionuclidului;
- numărul de identificare al seriei şi data de expirare;
- simbolul internaţional pentru radioactivitate;
- numele şi adresa fabricantului;
- cantitatea de radioactivitate conform prevederilor alin. (2).

Art. 777. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să se asigure că în ambalajul medicamentelor radiofarmaceutice, generatorilor de radionuclizi, kit-urilor (truselor) sau precursorilor radionuclidici este introdus un prospect amănunţit incluzând instrucţiunile de utilizare.
(2) Textul prospectului menţionat la alin. (1) trebuie să fie elaborat conform prevederilor art. 769; în plus, prospectul trebuie să includă orice alte precauţii care trebuie luate de către utilizator în timpul preparării şi administrării medicamentului şi precauţii speciale pentru eliminarea ambalajului şi a conţinutului neutilizat.

Art. 778. – Fără a contraveni prevederilor art. 779, medicamentele homeopate trebuie să fie etichetate în acord cu prevederile prezentului capitol şi să conţină o menţiune pe etichetă asupra naturii lor homeopate, într-o formă clară şi lizibilă.

Art. 779. – În plus faţă de menţiunea clară a cuvintelor „medicament homeopat”, eticheta şi, unde este cazul, prospectul pentru medicamentele prevăzute la art. 711 alin. (1) poartă exclusiv următoarele informaţii:
- denumirea ştiinţifică a suşei sau a suşelor urmată de gradul de diluţie, folosind simbolurile farmacopeii utilizate conform art. 695 pct. 4.; dacă medicamentul homeopat este alcătuit din două sau mai multe suşe, denumirea ştiinţifică a suşelor pe etichetă poate fi suplimentată cu o denumire inventată;
- numele şi adresa deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă şi, după caz, numele fabricantului;
- modul de administrare şi, dacă este cazul, calea de administrare;
- data de expirare, în termeni clari (lună, an);
- forma farmaceutică;
- conţinutul formei de prezentare destinată vânzării;
- precauţii speciale de păstrare, dacă există;
- o atenţionare specială, dacă este necesară;
- numărul seriei de fabricaţie;
- numărul autorizaţiei de punere pe piaţă;
- „medicament homeopat fără indicaţii terapeutice aprobate”;
- o atenţionare care îl sfătuieşte pe utilizator să consulte un medic dacă simptomele persistă.

CAPITOLUL VI
Clasificarea medicamentelor

Art. 780. – (1) La eliberarea autorizaţiilor de punere pe piaţă, Agenţia Naţională a Medicamentului specifică clasificarea medicamentelor în:
- medicamente care se eliberează cu prescripţie medicală;
- medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală.
În acest scop, se aplică criteriile prevăzute la art. 781 alin. (1).
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului stabileşte subcategorii pentru medicamentele eliberate numai cu prescripţie medicală după cum urmează:
a) medicamente care se eliberează cu prescripţie medicală care se reţine în farmacie (nu se reînnoieşte) sau care nu se reţine în farmacie (se poate reînnoi);
b) medicamente care se eliberează cu prescripţie medicală specială;
c) medicamente care se eliberează cu prescripţie medicală restrictivă, rezervate pentru utilizarea în anumite domenii specializate.

Art. 781. – (1) Medicamentele se eliberează cu prescripţie medicală dacă:
- prezintă un pericol direct sau indirect, chiar în cazul utilizării corecte, dacă sunt folosite fără supraveghere medicală, sau
- sunt utilizate frecvent şi în mare măsură incorect şi, ca atare, pot prezenta un pericol direct sau indirect pentru sănătatea umană, sau
- conţin substanţe sau preparate ale acestora a căror activitate şi/sau reacţii adverse necesită investigaţii aprofundate, sau
- sunt prescrise în mod normal de medic pentru a fi administrate parenteral.
(2) La stabilirea subcategoriilor, se iau în considerare următorii factori:
- medicamentul conţine, într-o cantitate care nu este exceptată, o substanţă clasificată ca stupefiant sau psihotrop în înţelesul convenţiilor internaţionale în vigoare, precum Convenţiile Naţiunilor Unite din 1961 şi 1971, sau
- medicamentul poate, dacă e utilizat incorect, să prezinte un risc de abuz medicamentos, să conducă la dependenţă sau să fie utilizat în scopuri ilegale, sau
- medicamentul conţine o substanţă care, prin noutate sau proprietăţile specifice, ca măsură de precauţie, poate fi considerată că aparţine grupului prevăzut la punctul anterior.
(3) La stabilirea subcategoriilor pentru medicamentele supuse prescrierii restrictive, se iau în considerare următorii factori:
- medicamentul, datorită caracteristicilor sale farmaceutice sau noutăţii sale, sau intereselor pentru sănătatea publică, poate fi utilizat numai în spital;
- medicamentul este utilizat în tratamentul bolilor care trebuie să fie diagnosticate în spital sau în instituţii care deţin echipamente de diagnosticare adecvate, chiar dacă administrarea şi continuarea tratamentului pot fi efectuate în altă parte, sau
- medicamentul este destinat utilizării în ambulatoriu, dar utilizarea sa poate provoca reacţii adverse grave necesitând o prescripţie medicală întocmită de un specialist şi o supraveghere specială de-a lungul tratamentului.
(4) Agenţia Naţională a Medicamentului poate renunţa la aplicarea alin. (1), (2) şi (3) ţinând cont de:
a) doza unică maximă, doza maximă zilnică, concentraţia, forma farmaceutică, anumite tipuri de ambalaje; şi/sau
b) alte circumstanţe de utilizare specificate.
(5) Dacă Agenţia Naţională a Medicamentului nu desemnează medicamente în subcategoriile din art. 780 alin. (2), trebuie să ia în considerare criteriile prevăzute la alin. (2) şi (3) pentru a stabili dacă un medicament este clasificat ca medicament eliberat numai cu prescripţie medicală.

Art. 782. – Medicamentele care se eliberează fără prescripţie medicală sunt acelea care nu se încadrează în criteriile stabilite la art. 781.

Art. 783. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului întocmeşte o listă a medicamentelor care se eliberează cu prescripţie medicală pe teritoriul României specificând, dacă este cazul, categoria clasificării; aceasta listă se actualizează anual.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului elaborează anual Nomenclatorul cuprinzând medicamentele autorizate de punere pe piaţă în România, precizând pentru fiecare medicament clasificarea pentru eliberare.

Art. 784. – Agenţia Naţională a Medicamentului analizează orice aspecte noi care îi sunt aduse la cunoştinţă şi, după caz, modifică clasificarea unui medicament prin aplicarea criteriilor enumerate la art. 781.

Art. 785. – Dacă a fost autorizată o schimbare a clasificării unui medicament pe baza unor teste preclinice sau studii clinice semnificative, Agenţia Naţională a Medicamentului nu trebuie să se refere la rezultatele acestor teste sau studii în cazul evaluării unei cereri depuse de către alt solicitant sau deţinător al autorizaţiei de punere pe piaţă pentru schimbarea clasificării aceleiaşi substanţe, timp de un an de la autorizarea modificării iniţiale.

Art. 786. – Anual, Agenţia Naţională a Medicamentului comunică la Comisia Europeană şi celorlalte state membre ale Uniunii Europene schimbările ce au fost făcute în lista la care se face referire la art. 783.

CAPITOLUL VII
Distribuţia angro a medicamentelor

Art. 787. – (1) Cu respectarea prevederilor art.700, Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că numai medicamentele pentru care a fost acordată o autorizaţie de punere pe piaţă conform prevederilor prezentului titlu sunt distribuite pe teritoriul României.
(2) Cu respectarea prevederilor art. 700, Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că numai medicamentele pentru care a fost acordată o autorizaţie de punere pe piaţă conform prevederilor prezentului titlu şi prin procedura centralizată sunt distribuite pe teritoriul României.
(3) Distribuţia angro şi depozitarea medicamentelor se efectuează numai pentru medicamente care au autorizaţii de punere pe piaţă eliberate:
a) de Comisia Europeană conform procedurii centralizate; sau
b) de către Agenţia Naţională a Medicamentului conform prevederilor prezentului titlu.
(4) Orice distribuitor care nu este deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi care importă un medicament dintr-un stat membru al Uniunii Europene trebuie să notifice intenţia sa deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă şi Agenţiei Naţionale a Medicamentului; pentru medicamentele care nu au fost autorizate prin procedura centralizată, notificarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului se face fără a contraveni procedurilor suplimentare prevăzute în legislaţia din România.

Art. 788. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că distribuţia angro de medicamente se face de către posesorii unei autorizaţii pentru desfăşurarea activităţii de distribuitor angro de medicamente, care precizează sediul pentru care este valabilă.
(2) Dacă persoanele autorizate să elibereze medicamentele către populaţie pot, conform legislaţiei naţionale, să se angajeze şi în distribuţie angro, aceste persoane trebuie să fie autorizate conform alin. (1).
(3) Deţinerea unei autorizaţii de fabricaţie include şi autorizarea pentru distribuţia angro a medicamentelor acoperite de acea autorizaţie; deţinerea unei autorizaţii pentru desfăşurarea activităţii de distribuţie angro de medicamente nu exceptează deţinătorul de la obligaţia de a deţine o autorizaţie de fabricaţie şi de a se supune condiţiilor stabilite în acest sens, chiar dacă activitatea de fabricaţie sau de import este secundară.
(4) La cererea Comisiei Europene sau a unui stat membru al Uniunii Europene, Ministerul Sănătăţii Publice trebuie să furnizeze toate informaţiile adecvate privind autorizaţiile individuale pe care le-a eliberat conform alin. (1).
(5) Verificările persoanelor autorizate pentru desfăşurarea activităţii de distribuţie angro de medicamente şi inspecţia spaţiilor lor se efectuează sub responsabilitatea Ministerul Sănătăţii Publice.
(6) Ministerul Sănătăţii Publice suspendă sau retrage autorizaţia prevăzută la alin. (1) dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile de autorizare; Ministerul Sănătăţii Publice informează despre aceasta statele membre ale Uniunii Europene şi Comisia Europeană.
(7) Dacă Ministerul Sănătăţii Publice consideră că deţinătorul unei autorizaţii acordate de un stat membru al Uniunii Europene conform prevederilor art. 77 alin. (1) din Directiva 2001/83/CE nu mai îndeplineşte condiţiile de autorizare, informează despre aceasta Comisia Europeană şi statul membru implicat; acesta din urmă ia toate măsurile necesare şi informează Comisia Europeană şi Ministerul Sănătăţii Publice asupra deciziilor luate şi a motivelor pentru aceste decizii.
(8) Ministerul Sănătăţii Publice, prin inspectorii direcţiei de specialitate, inspectează şi unităţile de distribuţie en detail.
(9) Inspectorii direcţiei de specialitate din Ministerul Sănătăţii Publice şi inspectorii Agenţiei Naţionale a Medicamentului pot preleva probe de la unităţile de distribuţie in vederea efectuării de analize de laborator.
(10) Contravaloarea probelor prelevate şi costul analizelor efectuate se suportă conform art. 823 alin. (1) lit. b).

Art. 789. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice se asigură că timpul necesar pentru desfăşurarea procedurii de examinare a cererilor pentru autorizarea de distribuţie nu depăşeşte 90 de zile de la data primirii cererii de către acesta.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice poate cere solicitantului, dacă este necesar, să furnizeze toate informaţiile privind condiţiile de autorizare.
(3) Dacă Ministerul Sănătăţii Publice constată că nu sunt furnizate toate informaţiile conform alin (2), perioada prevăzută la alin. (1) este suspendată până când datele cerute au fost furnizate.

Art. 790. – Pentru a obţine o autorizaţie de distribuţie, solicitanţii trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe minime:
a) trebuie să aibă spaţii, instalaţii şi echipamente potrivite şi adecvate pentru asigurarea conservării şi distribuţiei medicamentelor;
b) trebuie să aibă personal şi, în particular, o persoană calificată desemnată ca responsabil, îndeplinind condiţiile prevăzute în legislaţia din România;
c) trebuie să poată îndeplini obligaţiile prevăzute la art. 791.

Art. 791. – Deţinătorii autorizaţiei de distribuţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe minime:
a) să permită accesul la spaţiile, instalaţiile şi echipamentele prevăzute la art. 790 lit. a), persoanelor responsabile cu inspecţia acestora;
b) să-şi constituie stocurile de medicamente numai de la persoane care, la rândul lor, deţin o autorizaţie de distribuţie sau sunt exceptate de la obţinerea unei astfel de autorizaţii conform prevederilor art. 788 alin. (3);
c) să furnizeze medicamentele numai persoanelor care, la rândul lor, deţin o autorizaţie de distribuţie angro sau sunt autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice să furnizeze medicamente către populaţie în România;
d) să aibă un plan de urgenţă care să asigure implementarea efectivă a oricărei retrageri de pe piaţă ordonată de Agenţia Naţională a Medicamentului sau efectuată în cooperare cu fabricantul sau deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă pentru medicamentul în cauză;
e) să păstreze evidenţa fie în forma facturilor de vânzare/cumpărare fie pe calculator, fie în orice formă, consemnând pentru orice tranzacţie următoarele informaţii:
- data operaţiunii efectuate;
- denumirea medicamentului, numele şi ţara de origine ale fabricantului;
- modul de prezentare, forma farmaceutică, concentraţia substanţelor active, mărimea ambalajului;
- seria şi data expirării;
- certificatul de calitate şi/sau buletinul de analiză, după caz;
- cantitatea primită sau furnizată;
- numele şi adresa furnizorului sau destinatarului, după caz;
f) să ţină la dispoziţia Ministerul Sănătăţii Publice evidenţa prevăzută la lit. e), în scopul inspecţiilor, pentru o perioadă de cinci ani;
g) să respecte principiile şi ghidurile de bună practică de distribuţie pentru medicamente conform prevederilor art. 795.

Art. 792. – (1) În ceea ce priveşte furnizarea de medicamente către farmacişti şi persoanele autorizate să elibereze medicamente către populaţie, Ministerul Sănătăţii Publice nu trebuie să aplice asupra unui deţinător de autorizaţie de distribuţie acordată de alt stat membru al Uniunii Europene nici o obligaţie, în special obligaţii de serviciu public, mai restrictive decât cele aplicate persoanelor autorizate să efectueze activităţi echivalente în România.
(2) Deţinătorul unei autorizaţii de punere pe piaţă pentru un medicament şi distribuitorii acelui medicament pus efectiv pe piaţă în România asigură, în limitele responsabilităţilor lor, stocuri adecvate şi continue din acel medicament către farmacii şi persoanele autorizate să furnizeze medicamente, astfel încât nevoile pacienţilor din România să fie acoperite.
(3) Măsurile pentru implementarea prezentului articol trebuie să fie justificate prin protecţia sănătăţii publice şi să fie proporţionale cu obiectivele acestei protecţii, conform regulilor Tratatului Uniunii Europene, în special cele privind libera circulaţie a mărfurilor şi concurenţa.

Art. 793. – (1) Pentru toate furnizările de medicamente către o persoană autorizată să furnizeze medicamente către populaţie în România, distribuitorul angro autorizat trebuie să emită un document însoţitor care indică:
- data;
- numele şi forma farmaceutică a medicamentului;
- cantitatea furnizată;
- numele şi adresa furnizorului şi destinatarului.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele autorizate să furnizeze medicamente către populaţie pot furniza informaţiile necesare pentru trasabilitatea căii de distribuţie a fiecărui medicament.

Art. 794. – Prevederile prezentului capitol nu împiedică aplicarea unor cerinţe mai restrictive în legătură cu distribuţia angro de:
- substanţe stupefiante şi psihotrope pe teritoriul României;
- medicamente derivate din sânge;
- medicamente imunologice;
- medicamente radiofarmaceutice.

Art. 795. – Ministerul Sănătăţii Publice are obligaţia de a urmări aplicarea ghidurilor de bună practică de distribuţie publicate de Comisia Europeană.

Art. 796. – Prezentul capitol se aplică şi pentru medicamentele homeopate.

CAPITOLUL VIII
Publicitatea

Art. 797. – (1) În înţelesul prezentului capitol, „publicitatea pentru medicamente” include orice mod de informare prin contact direct (sistemul „door-to-door”), precum şi orice formă de promovare destinată să stimuleze prescrierea, distribuirea, vânzarea sau consumul de medicamente; publicitatea pentru medicamente va include în special:
- publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg;
- publicitatea pentru medicamente destinată persoanelor calificate să prescrie sau să distribuie medicamente;
- vizite ale reprezentanţilor medicali la persoane calificate să prescrie medicamente;
- furnizarea de mostre;
- stimularea prescrierii sau distribuirii medicamentelor prin oferirea, promiterea sau acordarea unor avantaje în bani sau în natură, cu excepţia cazurilor în care acestea au o valoare simbolică;
- sponsorizarea întâlnirilor promoţionale la care participă persoane calificate să prescrie sau să distribuie medicamente;
- sponsorizarea congreselor ştiinţifice la care participă persoane calificate să prescrie sau să distribuie medicamente şi în special plata cheltuielilor de transport şi cazare ocazionate de acestea.
(2) Nu fac obiectul prezentului capitol următoarele:
- etichetarea şi prospectul, care fac obiectul cap. V;
- corespondenţa, posibil însoţită de materiale de natură non-promoţională, necesare pentru a răspunde unei întrebări specifice în legătură cu un anumit medicament;
- anunţuri cu caracter informativ şi materiale referitoare, de exemplu, la modificări ale ambalajului, atenţionări despre reacţii adverse care fac parte din precauţiile generale de administrare a medicamentului, cataloage comerciale şi liste de preţuri, cu condiţia ca acestea să nu includă nici un fel de afirmaţii cu caracter promoţional;
- informaţii privind sănătatea umană sau boli, cu condiţia să nu existe referinţe, chiar indirecte, la medicamente.

Art. 798. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului interzice publicitatea pentru un medicament care nu are autorizaţie de punere pe piaţă valabilă în România.
(2) Toate informaţiile conţinute în materialul publicitar pentru un medicament trebuie să corespundă cu informaţiile enumerate în rezumatul caracteristicilor produsului.
(3) Publicitatea pentru un medicament:
- trebuie să încurajeze utilizarea raţională a medicamentului, prin prezentarea lui obiectivă şi fără a-i exagera proprietăţile;
- nu trebuie să fie înşelătoare.

Art. 799. – (1) Este interzisă publicitatea destinată publicului larg pentru medicamente care:
a) se eliberează numai cu prescripţie medicală, conform cap. VI;
b) conţin substanţe definite ca stupefiante sau psihotrope de convenţii internaţionale, precum Convenţiile Naţiunilor Unite din 1961 şi 1971 şi legislaţiei naţionale.
(2) Este permisă publicitatea destinată publicului larg doar pentru acele medicamente care, prin compoziţie şi scop, sunt destinate a fi utilizate fără intervenţia unui medic, în scopul stabilirii diagnosticului, prescrierii acestora sau pentru monitorizarea tratamentului, fiind suficiente, la nevoie, sfaturile farmaciştilor.
(3) Este interzisă pe teritoriul României publicitatea destinată publicului larg pentru medicamentele prescrise şi eliberate în sistemul asigurărilor de sănătate.
(4) Interdicţia prevăzută la alin. (1) nu se aplică şi campaniilor de vaccinare efectuate de industria farmaceutică şi aprobate de Ministerul Sănătăţii Publice.
(5) Interdicţia la care se face referire la alin. (1) se aplică fără a contraveni prevederilor din legislaţia naţională, Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, care transpun art. 14 al Directivei 89/552/CEE privind coordonarea anumitor prevederi stabilite prin legi, regulamente sau acţiuni administrative în statele membre în cauză, referitoare la îndeletnicirea cu activităţi de transmitere TV.
(6) Este interzisă distribuţia directă a medicamentelor către populaţie de către fabricanţi în scopuri promoţionale.

CAPITOLUL IX
Informarea publicului

Art. 800. – (1) Cu respectarea prevederilor art. 799, orice material publicitar destinat publicului larg:
a) trebuie să fie conceput astfel încât să fie clar că mesajul este de natură publicitară şi că produsul este clar identificat ca medicament;
b) trebuie să includă cel puţin următoarele informaţii:
- denumirea medicamentului, precum şi denumirea comună dacă medicamentul conţine o singură substanţă activă;
- informaţiile necesare pentru utilizarea corectă a medicamentului;
- o invitaţie expresă, lizibilă, de a citi cu atenţie instrucţiunile din prospect sau de pe ambalaj, formulată după cum urmează: „Acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală. Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului sau a informaţiilor de pe ambalaj. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.”
(2) În cazul în care este vorba despre o reclamă prescurtată (reminder) se acceptă ca publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg, prin excepţie de la alin. (1), să includă numai denumirea medicamentului sau denumirea comună internaţională, dacă aceasta există, sau marca medicamentului.

Art. 801. – Publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg nu trebuie să conţină nici un material care:
a) să dea impresia că o consultaţie medicală sau o intervenţie chirurgicală nu sunt necesare, în special prin oferirea unor sugestii de diagnostic sau de tratament la distantă;
b) să sugereze că efectul tratamentului cu medicamentul respectiv este garantat, nu este însoţit de reacţii adverse sau că efectul este mai bun sau echivalent cu cel al altui tratament sau medicament;
c) să sugereze că starea de sănătate a subiectului poate fi îmbunătăţită prin utilizarea medicamentului respectiv;
d) să sugereze că starea de sănătate a subiectului poate fi afectată dacă nu se utilizează medicamentul; această interdicţie nu se aplică campaniilor de vaccinare prevăzute la art. 799 alin.(4);
e) să se adreseze exclusiv sau în special copiilor;
f) să facă referire la o recomandare a oamenilor de ştiinţă, profesioniştilor din domeniul sănătăţii sau persoanelor care nu fac parte din aceste categorii, dar a căror celebritate poate încuraja consumul de medicamente;
g) să sugereze că medicamentul este un aliment, cosmetic sau alt produs de consum;
h) să sugereze că siguranţa sau eficacitatea medicamentului este datorată faptului că acesta este natural;
i) să poată, printr-o descriere sau reprezentare detaliată a unui caz, să ducă la o auto-diagnosticare eronată;
j) să ofere, în termeni inadecvaţi, alarmanţi sau înşelători, asigurări privind vindecarea;
k) să folosească, în termeni inadecvaţi, alarmanţi sau înşelători, reprezentări vizuale ale schimbărilor în organismul uman cauzate de boli sau leziuni, sau de acţiuni ale medicamentelor asupra organismului uman sau a unei părţi a acestuia.

Art. 802. – (1) Orice material publicitar pentru un medicament destinat persoanelor calificate să prescrie sau să elibereze astfel de produse trebuie să includă:
- informaţii esenţiale compatibile cu rezumatul caracteristicilor produsului;
- clasificarea pentru eliberare a medicamentului.
(2) În cazul în care este vorba despre o reclamă prescurtată (reminder), publicitatea pentru un medicament destinată persoanelor calificate să prescrie sau să elibereze astfel de produse poate, prin excepţie de la alin. (1), să includă numai denumirea medicamentului sau denumirea comună internaţională, dacă aceasta există, sau marca.

Art. 803. – (1) Orice documentaţie referitoare la un medicament care este transmisă ca parte a promovării acelui produs persoanelor calificate să îl prescrie sau să îl elibereze include cel puţin informaţiile prevăzute la art. 802 alin. (1) şi precizează data la care a fost întocmit sau revizuit ultima dată.
(2) Toate informaţiile conţinute în documentaţia menţionată la alin. (1) trebuie să fie corecte, actualizate, verificabile şi suficient de complete pentru a permite beneficiarului să îşi formeze propria sa opinie asupra valorii terapeutice a medicamentului în cauză.
(3) Citatele, precum şi tabelele şi alte materiale ilustrative extrase din publicaţiile medicale sau alte lucrări ştiinţifice care sunt utilizate în documentaţia prevăzută la alin. (1) trebuie să fie reproduse fidel cu indicarea precisă a sursei.
Art. 804. – (1) Reprezentanţii medicali trebuie să fie instruiţi corespunzător de către firma la care sunt angajaţi şi trebuie să posede suficiente cunoştinţe ştiinţifice pentru a putea furniza informaţii cat mai precise şi complete despre medicamentele pe care le promovează.
(2) În timpul fiecărei vizite, reprezentanţii medicali oferă persoanelor vizitate sau pun la dispoziţia acestora rezumatul caracteristicilor produsului pentru fiecare medicament pe care îl prezintă, împreună cu detalii despre preţul şi condiţiile de rambursare prevăzute la art. 802 alin. (1).
(3) Reprezentanţii medicali transmit serviciului ştiinţific la care se face referire la art. 809 alin. (1) toate informaţiile despre utilizarea medicamentelor pe care le promovează, cu referire în special la reacţiile adverse raportate de către persoanele pe care le vizitează.

Art. 805. – (1) Când publicitatea pentru medicamente se adresează persoanelor calificate să prescrie sau să elibereze astfel de produse, nu trebuie să li se ofere, să li se acorde sau să li se promită cadouri, avantaje în bani sau natură, cu excepţia acelora care nu sunt costisitoare şi care sunt relevante pentru practica medicală sau farmaceutică.
(2) La evenimentele de promovare comercială, ospitalitatea se limitează strict la scopul ei principal şi nu este extinsă la alte persoane decât profesioniştii din domeniul sănătăţii.
(3) Persoanele calificate să prescrie sau să distribuie astfel de medicamente nu trebuie să solicite sau să accepte nici un stimulent interzis conform alin. (1) sau contrar prevederilor alin. (2).
(4) Prevederile alin. (1) - (3) nu se aplica măsurilor existente şi practicilor comerciale din România privind preţurile, adaosurile comerciale şi rabatele.

Art. 806. – Prevederile art. 805 alin.(1) nu împiedică oferirea directă sau indirectă a ospitalităţii, la evenimente profesionale şi ştiinţifice; astfel de ospitalitate trebuie să fie întotdeauna strict limitată la scopul principal al evenimentului; ea nu trebuie să fie extinsă asupra altor persoane decât profesioniştii din domeniul sănătăţii.

Art. 807. – Mostrele gratuite se oferă, în mod excepţional, numai persoanelor calificate să prescrie sau să distribuie astfel de produse şi în următoarele condiţii:
a) numărul de mostre acordate anual pentru fiecare medicament eliberat pe prescripţie medicală este limitat;
b) orice furnizare de mostre se face ca urmare a unei solicitări în scris, semnată şi datată de medic;
c) cei ce furnizează mostrele menţin un sistem adecvat de control şi evidentă;
d) fiecare mostră nu trebuie să fie mai mare decât cea mai mică formă de prezentare de pe piaţă;
e) fiecare mostră este marcată cu menţiunea „mostră medicală gratuită — nu este destinată vânzării” sau prezintă o menţiune cu acelaşi înţeles;
f) fiecare mostră este însoţită de o copie a rezumatului caracteristicilor produsului;
g) nu se furnizează mostre de medicamente conţinând substanţe stupefiante şi psihotrope în înţelesul convenţiilor internaţionale, precum Convenţiile Naţiunilor Unite din 1961 şi 1971.

Art. 808. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia măsuri adecvate şi eficiente pentru monitorizarea publicităţii la medicamente, după cum urmează:
a) în cazul medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală, materialele publicitare destinate publicului larg se supun aprobării prealabile a Agenţiei Naţionale a Medicamentului;
b) în cazul medicamentelor care se eliberează cu sau fără prescripţie medicală, materialele publicitare destinate persoanelor calificate să prescrie sau să distribuie medicamente sunt analizate de Agenţia Naţională a Medicamentului ulterior diseminării, prin sondaj sau ca urmare a unor sesizări.
(2) Persoanele fizice sau juridice care au un interes legitim în interzicerea oricărei publicităţi care contravine prevederilor prezentului capitol pot sesiza Agenţia Naţională a Medicamentului în acest sens; Agenţia Naţională a Medicamentului răspunde sesizărilor în termen de 60 de zile.
(3) Când constată că materialul publicitar încalcă prevederile prezentului capitol, Agenţia Naţională a Medicamentului ia măsurile necesare, ţinând seama de toate interesele implicate, şi în special de interesul public:
a) dacă materialul publicitar a fost deja publicat, dispune încetarea publicităţii înşelătoare, sau
b) dacă materialul publicitar înşelător nu a fost încă publicat, dar publicarea este iminentă, dispune interzicerea acestei publicităţi, chiar fără dovada pierderilor efective, prejudiciului de orice fel sau a intenţiei sau culpei celui care face publicitatea.
(4) Măsura menţionată la alin. (3) lit. b) este luată printr-o procedură accelerată şi poate avea caracter temporar sau definitiv.
(5) În scopul eliminării efectelor publicităţii înşelătoare, a cărei încetare a fost dispusă de Agenţia Naţională a Medicamentului, aceasta poate să ceară:
a) publicarea deciziei finale complet sau parţial în forma considerată adecvată;
b) publicarea unei declaraţii corective.
(6) Prevederile prezentului articol nu exclud controlul voluntar al publicităţii pentru medicamente prin organisme de auto-reglementare şi recurgerea la astfel de organisme.

Art. 809. – (1) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă stabileşte, în cadrul structurilor sale, un serviciu ştiinţific responsabil de informaţiile despre medicamentele pe care le pune pe piaţă.
(2) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă:
a) păstrează disponibile sau comunică Agenţiei Naţionale a Medicamentului o mostră a tuturor materialelor publicitare elaborate din iniţiativa sa împreună cu o declaraţie indicând persoanele cărora li se adresează, metoda de aducere la cunoştinţă şi data primei aduceri la cunoştinţă;
b) asigură că materialele publicitare elaborate pentru medicamentele sale sunt conforme cu prevederile prezentului capitol;
c) verifică faptul că reprezentanţii săi medicali au fost instruiţi adecvat şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute la art. 804 alin. (2) şi (3);
d) furnizează Agenţiei Naţionale a Medicamentului informaţiile şi asistenţa necesară pentru îndeplinirea responsabilităţilor ei;
e) se asigură că deciziile luate de Agenţia Naţională a Medicamentului sunt respectate imediat şi complet.
(3) Co-promovarea unui medicament de către deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi una sau mai multe companii desemnate de acesta este permisă.

Art. 810. – Agenţia Naţională a Medicamentului ia măsuri adecvate pentru a asigura aplicarea prevederilor prezentului capitol şi aplică, în cazul încălcării acestora, sancţiunile prevăzute în prezentul titlu.

Art. 811. – (1) Publicitatea pentru medicamentele homeopate la care se face referire la art. 711 alin. (1) face obiectul prevederilor prezentului capitol; în cazul acestor produse nu se aplică prevederile art. 798 alin. (1).
(2) Cu toate acestea, numai informaţiile specificate la art. 779 alin. (1) pot fi utilizate pentru publicitatea la aceste medicamente.

CAPITOLUL X
Farmacovigilenţa

Art. 812. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile adecvate pentru încurajarea medicilor şi profesioniştilor din domeniul sănătăţii să raporteze la Agenţia Naţională a Medicamentului reacţii adverse suspectate la medicamente.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice poate impune cerinţe specifice medicilor şi altor profesionişti din domeniul sănătăţii privind raportarea reacţiilor adverse grave suspectate sau neaşteptate.

Art. 813. – (1) Pentru a se asigura adoptarea deciziilor de reglementare adecvate şi armonizate privind medicamentele autorizate în Uniunea Europeană, având în vedere informaţiile obţinute privind reacţiile adverse apărute la medicamente în condiţii normale de utilizare, în Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să funcţioneze un sistem de farmacovigilenţă; acest sistem trebuie să fie folosit pentru colectarea informaţiilor utile în supravegherea medicamentelor, cu referire specială la reacţiile adverse apărute la om şi pentru evaluarea ştiinţifică a acestora.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului ia măsurile necesare pentru a se asigura că informaţiile adecvate colectate prin acest sistem sunt comunicate statelor membre ale Uniunii Europene şi Agenţiei Europene a Medicamentelor.
(3) Acest sistem trebuie să ia în considerare şi orice informaţie disponibilă privind utilizarea greşită şi abuzul de medicamente ce pot avea un impact asupra evaluării riscurilor şi beneficiilor.

Art. 814. – Administrarea fondurilor destinate activităţilor legate de farmacovigilenţă, operarea reţelelor de comunicare şi supraveghere a pieţii se află sub controlul permanent al Agenţiei Naţionale a Medicamentului pentru a le garanta independenţa.

Art. 815. – Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să aibă permanent şi continuu la dispoziţia sa o persoană calificată corespunzător, responsabilă de activitatea de farmacovigilenţă; această persoană calificată trebuie să fie stabilită în România sau în Uniunea Europeană şi trebuie să fie responsabilă de următoarele:
a) stabilirea şi menţinerea unui sistem care să asigure că informaţiile despre toate reacţiile adverse suspectate ce sunt raportate personalului companiei şi reprezentanţilor ei medicali sunt colectate pentru a fi accesibile cel puţin într-un loc din Uniunea Europeană;
b) pregătirea pentru Agenţia Naţională a Medicamentului a rapoartelor prevăzute la art. 816, în forma solicitată de către Agenţia Naţională a Medicamentului, conform cu ghidul menţionat la art. 818 alin. (1);
c) asigurarea că orice solicitare de la Agenţia Naţională a Medicamentului pentru furnizarea de informaţii suplimentare necesare pentru evaluarea beneficiilor şi riscurilor asociate unui medicament primeşte un răspuns complet şi prompt, inclusiv furnizarea de informaţii despre volumul vânzărilor sau prescrierilor medicamentului în cauză;
d) comunicarea, la Agenţia Naţională a Medicamentului, a oricăror altor informaţii referitoare la evaluarea riscurilor şi beneficiilor unui medicament, inclusiv informaţii corespunzătoare privind studiile de siguranţă post-autorizare.

Art. 816. – (1) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să păstreze înregistrări detaliate ale tuturor reacţiilor adverse suspectate apărute în România, Uniunea Europeană sau într-o ţară terţă; în afara situaţiilor excepţionale, aceste reacţii sunt comunicate electronic sub forma unui raport prezentat conform prevederilor ghidului la care se face referire la art. 818 alin. (1).
(2) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă înregistrează toate reacţiile adverse grave suspectate care îi sunt aduse la cunoştinţă de către profesioniştii din domeniul sănătăţii şi le raportează prompt la Agenţia Naţională a Medicamentului sau la autoritatea competentă din statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia a avut loc incidentul, în cel mult 15 zile de la primirea informaţiei.
(3) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă înregistrează toate celelalte reacţii adverse grave suspectate ce îndeplinesc criteriile de notificare în acord cu ghidul menţionat la art. 818 alin. (1), de a căror existenţă se presupune în mod rezonabil că are cunoştinţă, şi le raportează la Agenţia Naţională a Medicamentului sau la autoritatea competentă din statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia a avut loc incidentul, în cel mult 15 zile de la primirea informaţiei.
(4) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă se asigură că toate reacţiile adverse grave suspectate şi neaşteptate şi orice transmitere suspectată printr-un medicament a unui agent infecţios pe teritoriul unei ţări terţe sunt raportate prompt în acord cu ghidul menţionat la art. 818 alin. (1), astfel încât Agenţia Europeană a Medicamentelor, Agenţia Naţională a Medicamentului şi autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene în care medicamentul este autorizat să fie informate despre aceasta, în cel mult 15 zile de la primirea informaţiei.
(5) Se vor face excepţii de la prevederile alin. (2), (3) şi (4), în cazul medicamentelor care intră sub incidenţa Directivei 87/22/CEE privind armonizarea măsurilor naţionale referitoare la punerea pe piaţă a medicamentelor de înaltă tehnologie şi în special a celor obţinute prin biotehnologie sau care îndeplinesc criteriile pentru procedurile din art. 736 şi art.737 sau care au fost supuse procedurilor prevăzute la art. 32, art.33 si art.34 din Directiva 2001/83/CE; deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să se asigure de asemenea că toate reacţiile adverse grave suspectate apărute în România şi Uniunea Europeană sunt astfel raportate încât sunt accesibile statului membru de referinţă sau oricărei autorităţi competente acţionând ca stat membru de referinţă; statul membru de referinţă îşi asumă responsabilitatea analizei şi monitorizării acestor reacţii adverse.
(6) Dacă nu se stabilesc alte cerinţe pentru eliberarea autorizaţiei de punere pe piaţă, sau ulterior, conform ghidului menţionat la art. 818 alin. (1), raportările tuturor reacţiilor adverse trebuie să fie depuse la Agenţia Naţională a Medicamentului în forma unui raport periodic actualizat referitor la siguranţă, la cerere sau cel puţin o dată la şase luni după autorizare şi până la punerea pe piaţă. Rapoartele periodice actualizate referitoare la siguranţă sunt de asemenea depuse la cerere sau cel puţin o dată la şase luni în timpul primilor doi ani de la punerea pe piaţă iniţială şi o dată pe an în următorii doi ani. După acest interval, rapoartele se depun la intervale de trei ani sau la cerere.
Raportul periodic actualizat referitor la siguranţă include o evaluare ştiinţifică a raportului risc-beneficiu al medicamentului.
(7) După eliberarea unei autorizaţii de punere pe piaţă, deţinătorul acesteia poate cere modificarea perioadelor prevăzute la alin. (6) în acord cu procedura prevăzută de Regulamentul Comisiei nr. 1084/2003 referitor la examinarea variaţiilor la termenii unei autorizaţii de punere pe piaţă pentru medicamente de uz uman şi veterinar eliberată de autoritatea competentă a unui stat membru şi cu prevederile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1127/2003 pentru aprobarea Ghidului referitor la conţinutul dosarului pentru notificările de tip IA şi IB.
(8) Deţinătorul unei autorizaţii de punere pe piaţă nu poate comunica informaţii de farmacovigilenţă publicului larg în legătură cu medicamentul său autorizat fără notificarea anterioară sau simultană către Agenţia Naţională a Medicamentului; în orice caz, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să se asigure că informaţiile sunt prezentate obiectiv şi nu sunt înşelătoare.

Art. 817. – (1) Prin utilizarea reţelei de procesare a datelor pentru facilitarea schimbului de informaţii de farmacovigilenţă privind medicamentele comercializate în Uniunea Europeană, Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că rapoartele de reacţii adverse grave suspectate care au avut loc pe teritoriul României sunt disponibile prompt Agenţiei Europene a Medicamentelor şi celorlalte state membre ale Uniunii Europene, şi în orice caz, în cel mult 15 zile de la notificarea lor.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că rapoartele de reacţii adverse grave suspectate care au avut loc pe teritoriul României sunt imediat disponibile deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă, şi în orice caz, în cel mult 15 zile de la notificarea lor.

Art. 818. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului aplică prevederile ghidurilor privind colectarea, verificarea şi prezentarea rapoartelor referitoare la reacţiile adverse, cerinţele tehnice pentru schimbul electronic al informaţiilor de farmacovigilenţă conform formatelor internaţionale acceptate, elaborate şi publicate de Comisia Europeană şi comunică terminologia medicală internaţional acceptată la care se va face referire; acţionând conform ghidurilor, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă trebuie să folosească terminologia medicală internaţional acceptată pentru raportarea reacţiilor adverse.
(2) Pentru interpretarea definiţiilor la care se face referire la punctele 11-16 ale art. 695 şi ale principiilor definite în prezentul capitol, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să urmeze ghidurile menţionate la alin. (1).

Art. 819. – (1) Dacă, în urma evaluării datelor de farmacovigilenţă, Agenţia Naţională a Medicamentului consideră că o autorizaţie de punere pe piaţă trebuie să fie suspendată, retrasă sau modificată conform ghidurilor menţionate la art. 818 alin. (1), informează imediat Agenţia Europeană a Medicamentelor, statele membre ale Uniunii Europene şi deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă.
(2) Dacă sunt necesare acţiuni urgente pentru protecţia sănătăţii publice, Agenţia Naţională a Medicamentului poate suspenda autorizaţia de punere pe piaţă a medicamentului, cu condiţia ca Agenţia Europeană a Medicamentelor, Comisia Europeană şi statele membre ale Uniunii Europene să fie informate nu mai târziu de următoarea zi lucrătoare.
(3) Dacă Agenţia Europeană a Medicamentului este informată conform alin. (1) în legătură cu suspendările şi retragerile, sau conform alin. (2), Comitetul pentru medicamente de uz uman trebuie să pregătească o opinie într-un interval de timp depinzând de urgenţa problemei; în legătură cu variaţiile, Comitetul pentru medicamente de uz uman poate, pe baza solicitării Agenţiei Naţionale a Medicamentului, să pregătească o opinie.
(4) Acţionând pe baza acestei opinii, Comisia Europeană poate cere tuturor statelor membre ale Uniunii Europene unde produsul este pus pe piaţă să ia imediat măsuri temporare; măsurile finale vor fi adoptate conform procedurilor europene.

Art. 820. – Agenţia Naţională a Medicamentului aplică orice modificări care pot apărea ca fiind necesare pentru actualizarea prevederilor art. 812 - 819 pentru a lua în considerare progresul ştiinţific şi tehnic, după adoptarea acestora de Comisia Europeană.

CAPITOLUL XI
Prevederi speciale pentru medicamentele derivate din sânge uman şi plasmă umană

Art. 821. – Pentru colectarea şi testarea sângelui uman şi a plasmei umane, se aplică prevederile legislaţiei naţionale care transpune prevederile Directivei 2002/98/CE a Parlamentului şi Consiliului European din 27 ianuarie 2003 privind stabilirea standardelor de calitate şi siguranţă pentru colectarea, testarea, procesarea, depozitarea şi distribuirea sângelui uman şi a componentelor sângelui şi care modifică Directiva 2001/83/EC.

Art. 822. – Ministerul Sănătăţii Publice trebuie să ia măsurile necesare pentru promovarea auto-suficienţei sângelui uman sau a plasmei umane în România; în acest scop, trebuie să încurajeze donările voluntare neplătite de sânge şi plasmă şi să ia măsurile necesare pentru dezvoltarea fabricaţiei şi utilizării produselor derivate din sânge uman sau plasmă umană provenind din donări neplătite; Ministerul Sănătăţii Publice notifică Comisia Europeană în legătură cu astfel de măsuri.

CAPITOLUL XII
Supraveghere şi sancţiuni

Art. 823. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că cerinţele legale privind medicamentele sunt respectate, prin inspecţii repetate şi, dacă este cazul, inspecţii neanunţate; după caz, Agenţia Naţională a Medicamentului cere laboratoarelor proprii de control sau unui laborator certificat/recunoscut de Agenţia Naţională a Medicamentului în acest scop să efectueze teste asupra probelor de medicamente.
Agenţia Naţională a Medicamentului poate, de asemenea, să efectueze inspecţii neanunţate la localurile fabricanţilor de substanţe active folosite ca materii prime sau la localurile deţinătorilor autorizaţiei de punere pe piaţă, ori de cate ori consideră că există motive pentru a suspecta nerespectarea principiilor şi ghidurilor de bună practică de fabricaţie menţionate la art. 756.
Agenţia Naţională a Medicamentului poate efectua inspecţii la fabricanţii de materii prime şi la cererea specială a acestora.
Astfel de inspecţii sunt efectuate de inspectori ai Agenţiei Naţionale a Medicamentului, care sunt împuterniciţi:
a) să inspecteze localurile de fabricaţie sau comerciale ale fabricanţilor de medicamente sau de substanţe active folosite ca materii prime şi orice laboratoare folosite de deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie pentru a efectua verificări conform art. 725;
b) să ia probe inclusiv în scopul unor teste independente efectuate de un laborator al Agenţiei Naţionale a Medicamentului sau un laborator certificat/recunoscut de Agenţia Naţională a Medicamentului; contravaloarea probelor prelevate în cadrul activităţii de supraveghere se suportă, după caz, de către fabricant sau unitatea de distribuţie; costul analizelor efectuate de Agenţia Naţională a Medicamentului sau laboratoare recunoscute de Agenţia Naţională a Medicamentului se suportă din bugetul Agenţiei Naţionale a Medicamentului, dacă produsul este corespunzător calitativ, şi de către fabricantul sau distribuitorul în culpă, dacă produsul este necorespunzător calitativ;
c) să examineze orice document care are legătură cu obiectul inspecţiei, respectând prevederile naţionale în vigoare care stabilesc restricţii asupra acestor puteri în ceea ce priveşte descrierea metodei de fabricaţie;
d) să inspecteze localurile, înregistrările şi documentele deţinătorilor autorizaţiei de punere pe piaţă sau ale oricăror firme folosite de către deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă pentru efectuarea activităţilor prevăzute la cap. X al prezentului titlu şi în special la art. 815 şi 816.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului acţionează pentru a se asigura că procesele de fabricaţie utilizate la fabricarea produselor imunologice sunt corect validate şi că se obţine aceeaşi consistenţă de la serie la serie.
(3) După fiecare inspecţie menţionată la alin. (1), inspectorii Agenţiei Naţionale a Medicamentului raportează dacă fabricantul respectă principiile şi ghidurile de bună practică de fabricaţie stabilite la art. 756 sau, după caz, cerinţele stabilite la art. 812 - 820; conţinutul acestor rapoarte este comunicat fabricantului sau deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă la care s-a efectuat inspecţia.
(4) Fără a contraveni altor acorduri care au fost încheiate între Uniunea Europeană şi ţări terţe, Agenţia Naţionala a Medicamentului poate cere unui producător stabilit într-o ţară terţă să se supună unei inspecţii conform cu prevederile alin. (1).
(5) În termen de 90 de zile de la inspecţia efectuată în conformitate cu prevederile alin. (1), se emite un certificat de bună practică de fabricaţie, dacă inspecţia demonstrează că fabricantul respectă principiile şi ghidurile de bună practică de fabricaţie conform legislaţiei naţionale; dacă inspecţiile sunt efectuate ca parte a procedurii de certificare pentru monografiile Farmacopeii Europene, se întocmeşte un certificat de bună practică de fabricaţie.
(6) Agenţia Naţională a Medicamentului introduce certificatele de bună practică de fabricaţie pe care le eliberează într-o bază de date a Uniunii Europene, administrată de Agenţia Europeană a Medicamentelor în numele Uniunii Europene.
(7) Dacă rezultatul inspecţiei conform alin. (1) indică faptul că fabricantul nu respectă principiile şi ghidurile de bună practică de fabricaţie conform legislaţiei naţionale, informaţiile se introduc în baza de date a Uniunii Europene menţionată la alin. (6).
(8) Inspecţiile prevăzute la alin. (1) pot de asemenea fi efectuate la cererea unui stat membru al Uniunii Europene, Comisiei Europene sau Agenţiei Europene a Medicamentelor.

Art. 824. – Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă pentru un medicament şi, după caz, deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie fac dovada controalelor efectuate privind medicamentul şi/sau ingredientele, şi a controalelor efectuate în stadii intermediare ale procesului de fabricaţie, conform metodelor stabilite la art. 702 alin. (4) lit. i).

Art. 825. – În scopul implementării prevederilor art. 824, Agenţia Naţională a Medicamentului poate cere fabricanţilor de produse imunologice să depună la Agenţia Naţională a Medicamentului copiile tuturor rapoartelor de control semnate de persoana calificată conform art. 760.

Art. 826. – (1) Dacă Agenţia Naţională a Medicamentului consideră că este necesar, în interesul sănătăţii publice, poate cere deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă pentru:
- vaccinuri vii;
- medicamente imunologice utilizate în imunizarea primară a copiilor sau altor grupe de risc;
- medicamente imunologice utilizate în programele de imunizare pentru sănătatea publică;
- medicamente imunologice noi sau medicamente imunologice fabricate folosind tehnici noi sau tehnologii modificate sau noi pentru un anume fabricant, în timpul unei perioade de tranziţie în mod normal specificată pe autorizaţia de punere pe piaţă,
să depună probe pentru fiecare serie de producţie pentru examinare de către un laborator propriu sau un laborator certificat/recunoscut de Agenţia Naţională a Medicamentului în acest scop înainte de punerea pe piaţă, dacă, în cazul unei serii fabricate într-un stat membru al Uniunii Europene, autoritatea competentă a acelui stat membru nu a examinat seria respectivă şi nu a declarat-o a fi în conformitate cu specificaţiile aprobate.
Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că orice astfel de examinare este finalizată în termen de 60 de zile de la recepţia probelor.
(2) În interesul sănătăţii publice, Agenţia Naţională a Medicamentului poate cere deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă pentru medicamente derivate din sânge uman sau plasmă umană să depună probe din fiecare serie de fabricaţie a produsului vrac pentru testarea de către un laborator propriu sau un laborator certificat/recunoscut de Agenţia Naţională a Medicamentului în acest scop, înainte de intrarea în circuitul terapeutic, dacă autoritatea competentă a unui stat membru al Uniunii Europene nu a examinat anterior seria respectivă şi nu a declarat‑o a fi în conformitate cu specificaţiile aprobate. Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că orice astfel de examinare este completată în termen de 60 de zile de la recepţia probelor.

Art. 827. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că procesele de fabricaţie şi purificare utilizate în prepararea medicamentelor derivate din sânge uman sau plasmă umană sunt validate corespunzător, ating aceeaşi consistenţă de la serie la serie şi garantează, conform stadiului tehnologic actual, absenţa contaminării virale specifice.
(2) În acest scop, fabricanţii notifică Agenţia Naţională a Medicamentului despre metoda utilizată pentru a reduce sau elimina virusurile patogene ce pot fi transmise de medicamente derivate din sânge uman sau plasmă umană.
(3) Agenţia Naţională a Medicamentului poate depune probe din seria respectivă pentru testare de către un laborator propriu sau un laborator certificat/recunoscut de Agenţia Naţională a Medicamentului în acest scop, fie în timpul examinării cererii conform art. 724, fie după ce a fost acordată o autorizaţie de punere pe piaţă.

Art. 828. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului suspendă, retrage sau modifică o autorizaţie de punere pe piaţă dacă se dovedeşte că produsul este periculos în condiţii normale de folosire sau dacă este lipsit de eficacitate terapeutică, sau dacă raportul risc-beneficiu nu este pozitiv în condiţii normale de utilizare, sau dacă compoziţia calitativă sau cantitativă nu este conformă cu aceea declarată; eficacitatea terapeutică este absentă dacă se ajunge la concluzia că nu pot fi obţinute rezultate terapeutice cu medicamentul respectiv.
(2) Autorizaţia este de asemenea suspendată, retrasă sau modificată dacă datele de susţinere a cererii prevăzute la art. 702 sau art. 704, 705, 706, 707 şi 708 sunt incorecte sau nu au fost modificate conform prevederilor art. 728, sau dacă nu au fost efectuate controalele menţionate la art. 824.

Art. 829. – (1) Cu respectarea măsurilor prevăzute la art. 828, Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că furnizarea medicamentului este interzisă şi medicamentul este retras de pe piaţă, dacă se observă că:
a) medicamentul este periculos în condiţii normale de utilizare; sau
b) nu are eficacitate terapeutică; sau
c) raportul risc-beneficiu nu este favorabil în condiţiile de utilizare autorizate; sau
d) compoziţia calitativă şi cantitativă nu este conformă cu aceea declarată; sau
e) controalele medicamentului şi/sau ale ingredientelor şi controalele în stadiile intermediare de fabricaţie nu au fost efectuate sau alte cerinţe sau obligaţii necesare acordării autorizaţiei de fabricaţie nu au fost îndeplinite.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului poate limita interdicţia de furnizare a medicamentului sau de retragere de pe piaţă la acele serii care fac obiectul disputei.

Art. 830. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului suspendă sau retrage autorizaţia de punere pe piaţă pentru o categorie de medicamente sau pentru toate medicamentele dacă una din cerinţele prevăzute la art. 749 nu mai este îndeplinită.
(2) În plus faţă de măsurile prevăzute la art. 829, Agenţia Naţională a Medicamentului poate suspenda fabricaţia sau importurile de medicamente provenind din ţări terţe, sau suspendă sau retrage autorizaţia de fabricaţie pentru o categorie de medicamente sau pentru toate medicamentele dacă prevederile art. 750, art.754, art.760 şi art.824 nu mai sunt respectate.

Art. 831. – Prevederile prezentului capitol se aplică şi pentru medicamentele homeopate.

Art. 832. – (1) Unităţile de distribuţie angro şi en detail au obligaţia de a informa Agenţia Naţională a Medicamentului despre deficienţele de calitate semnalate în legătură cu medicamentele.
(2) Agenţia Naţională a Medicamentului analizează reclamaţiile privind deficienţele de calitate şi propune măsurile administrative necesare.
(3) Unităţile farmaceutice au obligaţia să respecte prevederile legale privind retragerea din consum a medicamentelor necorespunzătoare.
(4) Orice unitate de producţie sau de distribuţie a medicamentelor procedează la distrugerea medicamentelor necorespunzătoare calitativ sau expirate, în acord cu reglementările în vigoare; medicamentele stupefiante şi psihotrope sunt distruse în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(5) Orice persoană care utilizează medicamente poate să informeze Agenţia Naţională a Medicamentului despre deficienţele de calitate sesizate în legătură cu medicamentele utilizate.

Art. 833. – Nerespectarea prevederilor prezentului titlu atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Art. 834. – (1) Contrafacerea sau punerea în circulaţie de medicamente fără respectarea prevederilor prezentului titlu constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
(2) Dacă medicamentele contrafăcute sau puse în circulaţie fără respectarea prevederilor prezentului titlu sunt vătămătoare sănătăţii, fapta se pedepseşte cu închisoare de la un an la 8 ani.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) sau (2) au avut ca urmare îmbolnăvirea sau agravarea bolii unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 8 ani, iar dacă a avut ca urmare decesul, pedeapsa este închisoarea de la 5 ani la 15 ani.

Art. 835. – (1) Nerespectarea de către personalul calificat în studiul clinic al medicamentelor a Regulilor de bună practică în studiul clinic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 6 luni sau cu amendă de la 10.000 lei (RON) la 20.000 lei (RON).
(2) Efectuarea de către personal necalificat în studiul clinic al medicamentelor a unor studii care necesită aprobarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului, precum şi nerespectarea Regulilor de bună practică în studiul clinic atrage răspunderea penală a acestora şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) a avut ca urmare decesul, îmbolnăvirea sau agravarea bolii ori vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 5 ani.

Art. 836. – (1) Constituie contravenţii următoarele fapte şi se sancţionează de către inspectorii din Agenţia Naţională a Medicamentului şi, după caz, din Ministerul Sănătăţii Publice, astfel:
a) cu amendă de la 10.000 lei (RON) la 30.000 lei (RON) şi închiderea unităţii, în cazul funcţionării unităţii de producţie de medicamente fără autorizaţie de fabricaţie emisă de Agenţia Naţională a Medicamentului; se sancţionează cu aceeaşi amendă şi închiderea unităţii de distribuţie angro a medicamentelor care funcţionează fără autorizaţie emisă de Ministerul Sănătăţii Publice;
b) cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), în cazul nerespectării regulilor de bună practică de laborator de către laboratoarele care efectuează teste farmacotoxicologice în vederea întocmirii documentaţiei de autorizare de punere pe piaţa a medicamentelor de uz uman;
c) cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), aplicată fabricantului sau distribuitorului, după caz, pentru practicarea în cadrul unităţii de producţie sau de distribuţie a medicamentelor a altor activităţi decât a celor pentru care au fost autorizate, distribuţia de la fabricant sau din depozitele de medicamente a medicamentelor către unităţi neautorizate de Ministerul Sănătăţii Publice în condiţiile legii, participarea persoanelor necalificate la operaţiuni tehnice care necesită calificare de specialitate în procesul de fabricaţie şi în cel de distribuţie, precum şi nerespectarea prevederilor referitoare la clasificarea pentru eliberare, inscripţionarea şi prospectul medicamentelor, publicitatea medicamentelor, raportarea schimbărilor survenite în activitatea de producţie sau de distribuţie, retrageri, nerespectarea regulilor de bună practică în activitatea de farmacovigilenţă desfăşurată de deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă;
d) cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), nerespectarea condiţiilor în care a fost autorizat pentru fabricaţie sau a regulilor de bună practică de fabricaţie;
e) cu amendă de la 10.000 lei (RON) la 20.000 lei (RON), în cazul fabricării şi distribuţiei medicamentelor fără documente care să ateste provenienţa şi/sau calitatea acestora, în cazul nerespectării prevederilor privind procedura de retragere a medicamentelor de către fabricanţi şi distribuitori, precum şi în cazul deţinerii şi distribuirii medicamentelor cu termen de valabilitate depăşit sau cu buletin de analiză necorespunzător;
f) cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), lipsa din unităţile de distribuţie a farmacistului-şef sau a înlocuitorului acestuia pe perioada în care unitatea funcţionează, precum şi împiedicarea exercitării activităţii de inspecţie;
g) cu amendă de la 10.000 lei (RON) la 30.000 lei (RON) şi suspendarea autorizaţiei de funcţionare a unităţii de distribuţie pe o durată de un an în cazul repetării într-o perioadă de 3 luni a uneia dintre contravenţiile constatate, prevăzute la lit. c) şi e);
h) cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 20.000 lei (RON) şi suspendarea autorizaţiei de funcţionare a unităţii de distribuţie, în cazul nerespectării Regulilor de distribuţie angro, până la remedierea deficienţelor constatate;
i) cu amendă de la 2.000 lei (RON) la 5.000 lei (RON) în cazul în care deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţa nu raportează la Agenţia Naţională a Medicamentului reacţiile adverse care i-au fost aduse la cunoştinţă.
(2) Limitele amenzilor prevăzute la alin. (1) pot fi modificate periodic prin hotărâre a Guvernului.

Art. 837. – Dispoziţiile art. 836 se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului
nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 838. – Încălcarea prevederilor legale privind regimul medicamentelor stupefiante şi psihotrope se sancţionează potrivit legislaţiei în vigoare.

CAPITOLUL XIII
Dispoziţii generale

Art. 839. – (1) Ministerul Sănătăţii Publice ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că Agenţia Naţională a Medicamentului transmite celorlalte autorităţi competente din statele membre ale Uniunii Europene informaţiile corespunzătoare pentru a garanta că cerinţele conţinute în autorizaţiile menţionate la art. 748 şi 788, în certificatele menţionate la art. 823 alin. (5) sau în autorizaţiile de punere pe piaţă sunt îndeplinite.
(2) În urma unor solicitări justificate, Agenţia Naţională a Medicamentului comunică de îndată rapoartele menţionate la art. 823 alin. (3) autorităţii competente din alt stat membru al Uniunii Europene.
(3) Concluziile obţinute conform art. 823 alin. (1) sunt valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Totuşi, în cazuri excepţionale, dacă Agenţia Naţională a Medicamentului nu poate să accepte, din motive de sănătate publică, concluziile rezultate dintr-o inspecţie efectuată în conformitate cu art. 823 alin. (1), trebuie să informeze despre aceasta Comisia Europeană şi Agenţia Europeană a Medicamentelor.

Art. 840. – (1) Agenţia Naţională a Medicamentului ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că deciziile de autorizare de punere pe piaţă, refuzare sau retragere a unei autorizaţii de punere pe piaţă, anularea unei decizii de refuz sau de retragere a unei autorizaţii de punere pe piaţă, de interzicere a furnizării sau retragerii unui produs de pe piaţă, împreună cu motivele care au determinat astfel de decizii, sunt aduse imediat la cunoştinţa Agenţiei Europene a Medicamentelor.
(2) Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă este obligat să notifice imediat Agenţia Naţională a Medicamentului, precum şi autorităţile competente din alte state membre interesate ale Uniunii Europene în legătură cu orice acţiune pe care a iniţiat-o pentru suspendarea punerii pe piaţă a unui medicament sau pentru retragerea unui medicament de pe piaţă, împreună cu motivele care au determinat această acţiune, dacă aceasta are legătură cu eficacitatea medicamentului sau cu protecţia sănătăţii publice; Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că această informaţie este adusă la cunoştinţa Agenţiei Europene a Medicamentelor.
(3) Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că informaţiile corespunzătoare despre acţiunile menţionate la alin. (1) şi (2), care pot afecta protecţia sănătăţii publice în ţări terţe, sunt transmise imediat în atenţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cu o copie la Agenţia Europeană a Medicamentelor.
(4) Agenţia Naţională a Medicamentului ia în considerare lista medicamentelor interzise în Uniunea Europeană publicată anual de Comisia Europeană.

Art. 841. – Agenţia Naţională a Medicamentului comunică cu statele membre ale Uniunii Europene şi primeşte de la acestea informaţii necesare pentru a garanta calitatea şi siguranţa medicamentelor homeopate fabricate şi comercializate pe teritoriul României şi Uniunii Europene şi, în special, informaţiile menţionate la art. 839 şi 840.

Art. 842. – (1) Orice decizie menţionată în prezentul titlu, care este luată de Agenţia Naţională a Medicamentului, trebuie să menţioneze în detaliu motivele pe care se bazează.
(2) O astfel de decizie este notificată părţii interesate, împreună cu informaţii privind calea de atac conform legislaţiei în vigoare şi termenul limită pentru accesul la aceasta.
(3) Deciziile de acordare sau retragere a unei autorizaţii de punere pe piaţă sunt făcute publice.

Art. 843. – (1) O autorizaţie de punere pe piaţă a unui medicament nu este refuzată, suspendată sau retrasă decât pentru motivele stabilite în prezentul titlu.
(2) Nu se poate lua o decizie privind suspendarea fabricaţiei sau importului de medicamente din ţări terţe, interzicerea de furnizare sau retragerea de pe piaţă decât pe baza condiţiilor prevăzute la art. 829 şi 830.

Art. 844. – (1) În absenţa unei autorizaţii de punere pe piaţă sau a unei cereri de autorizare depuse pentru un medicament autorizat în alt stat membru al Uniunii Europene conform Directivei 2001/83/CE, Agenţia Naţională a Medicamentului poate, pe motive de sănătate publică, să autorizeze punerea pe piaţă a medicamentului respectiv.
(2) Dacă Agenţia Naţională a Medicamentului foloseşte această posibilitate, adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că cerinţele prezentului titlu sunt respectate, în special cele menţionate în capitolele V, VI, VIII, X şi XII din prezentul titlu.
(3) Înainte de acordarea unei astfel de autorizaţii, Agenţia Naţională a Medicamentului:
a) notifică deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă din statul membru al Uniunii Europene în care medicamentul în cauză este autorizat, despre propunerea de acordare a unei autorizaţii conform prezentului articol, şi
b) cere autorităţii competente din acel stat membru al Uniunii Europene să furnizeze o copie a raportului de evaluare menţionat la art. 21 alin. 4 din Directiva 2001/83/CE şi a autorizaţiei de punere pe piaţă în vigoare a medicamentul în cauză.
(4) Agenţia Naţională a Medicamentului notifică Comisia Europeană dacă un medicament este autorizat sau încetează să mai fie autorizat, conform alin. (1), inclusiv numele sau denumirea şi adresa permanentă a deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă.

Art. 845. – (1) Pentru a garanta independenţa şi transparenţa, Agenţia Naţională a Medicamentului se asigură că personalul său responsabil cu acordarea autorizaţiilor, raportorii şi experţii implicaţi în autorizarea şi supravegherea medicamentelor nu au nici un interes financiar sau alte interese în industria farmaceutică care le-ar putea afecta imparţialitatea; aceste persoane vor face o declaraţie anuală de interese.
(2) În plus, Agenţia Naţională a Medicamentului face publice regulile proprii de procedură şi pe acelea ale consiliilor şi comisiilor sale, agendele şi rapoartele întâlnirilor, însoţite de deciziile luate, detalii despre voturi şi explicaţii ale voturilor, inclusiv opiniile minoritare.

Art. 846. – (1) La cererea fabricantului, exportatorului sau a autorităţilor dintr-o ţară importatoare terţă, Agenţia Naţională a Medicamentului certifică faptul că un fabricant de medicamente deţine o autorizaţie de fabricaţie; la eliberarea acestui fel de certificate, Agenţia Naţională a Medicamentului trebuie să se conformeze următoarelor condiţii:
a) să ţină seama de recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
b) pentru medicamentele destinate exportului deja autorizate în România, să furnizeze rezumatul caracteristicilor produsului aprobat conform art. 726.
(2) Dacă fabricantul nu deţine o autorizaţie de punere pe piaţă, acesta furnizează Agenţiei Naţionale a Medicamentului o declaraţie în care explică de ce nu este disponibilă o autorizaţie de punere pe piaţă.

Art. 847. – În cazul medicamentelor autorizate prin procedura centralizată, Agenţia Naţională a Medicamentului implementează condiţiile sau restricţiile referitoare la siguranţa şi utilizarea eficace a medicamentelor prevăzute în opinia Comitetului pentru medicamente de uz uman al Agenţiei Europene a Medicamentelor.

Art. 848. – Ministerul Sănătăţii Publice se asigură că există sisteme adecvate de colectare a medicamentelor nefolosite sau expirate.

Art. 849. – Dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi medicamentelor cu conţinut stupefiant şi psihotrop, precum si medicamentelor conţinând substanţe chimice periculoase, reglementate prin Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 850. – Guvernul, la propunerea Ministerul Sănătăţii Publice, pe motive legate de interesul sănătăţii publice, poate să limiteze sau să interzică pentru anumite perioade de timp exportul unor medicamente de uz uman.

Art. 851. – Ministerul Sănătăţii Publice stabileşte şi avizează preţurile medicamentelor din import şi din ţară, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC).

CAPITOLUL XIV
Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 852. – (1) Pentru medicamentele de referinţă autorizate de punere pe piaţă sau pentru care au fost depuse cereri de autorizare în România sau în statele membre ale Uniunii Europene înainte de 30 octombrie 2005, respectiv la Agenţia Europeană a Medicamentelor pentru autorizare prin procedura centralizată înainte de 20 noiembrie 2005, se aplică prevederile alin. (2) – (9).
(2) Ca excepţie de la prevederile art. 702 alin. (4) lit. j), cu respectarea legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi comerciale, solicitantul nu trebuie să furnizeze rezultatele testelor preclinice şi ale studiilor clinice, dacă poate demonstra că medicamentul este un generic al unui medicament de referinţă care este sau a fost autorizat în România, într-un stat membru al Uniunii Europene sau în Uniunea Europeană prin procedura centralizată.
(3) Solicitantul se poate prevala de dreptul prevăzut la alin. (2) numai după trecerea a cel puţin 6 ani de la autorizarea medicamentului de referinţă în România sau în unul din statele membre ale Uniunii Europene, respectiv cel puţin 10 ani de la autorizare pentru medicamentele de înaltă tehnologie autorizate în Uniunea Europeană prin procedura centralizată (perioadă de exclusivitate a datelor).
(4) Perioada de exclusivitate a datelor se calculează de la data autorizării medicamentului de referinţă în România, în unul din statele membre ale Uniunii Europene sau în Uniunea Europeană prin procedura centralizată, oricare dintre aceste autorizări a survenit mai întâi.
(5) În cazul în care medicamentul de referinţă nu a fost autorizat în România, solicitantul trebuie să indice, în documentaţia depusă, numele statului membru al Uniunii Europene în care medicamentul de referinţă este sau a fost autorizat sau faptul că medicamentul a fost autorizat în Uniunea Europeană prin procedura centralizată. Agenţia Naţională a Medicamentului solicită autorităţii competente din statul membru al Uniunii Europene indicat de solicitant, respectiv Agenţiei Europene a Medicamentelor, confirmarea faptului că medicamentul de referinţă este sau a fost autorizat, compoziţia completă a medicamentului de referinţă şi, dacă este cazul, altă documentaţie relevantă.
(6) În înţelesul prezentului articol, medicamente de înaltă tehnologie înseamnă orice medicament care se încadrează într-una din categoriile de mai jos şi care a fost autorizat prin procedura centralizată:
a) medicamentele obţinute prin unul dintre următoarele procese biotehnologice:
- tehnologia ADN recombinat;
- expresia controlată a genelor care codifică proteine biologic active în celulele procariote şi eucariote, inclusiv în celulele transformate de mamifere;
- metodele cu hibridomi şi anticorpi monoclonali;
b) medicamentele obţinute prin alte procese biotehnologice decât cele menţionate la lit. a) şi care constituie o inovaţie semnificativă;
c) medicamentele administrate cu ajutorul unor sisteme de eliberare noi şi care constituie o inovaţie semnificativă;
d) medicamentele pentru o indicaţie terapeutică complet nouă şi care prezintă un interes terapeutic important;
e) medicamentele bazate pe izotopi radioactivi şi care prezintă un interes terapeutic important;
f) medicamentele derivate din sânge şi plasmă umană;
g) medicamentele pentru a căror fabricaţie se folosesc procese tehnologice avansate, cum ar fi electroforeza bidimensională sub microgravitaţie;
h) medicamentele conţinând o substanţă activă nouă, care nu a fost autorizată pentru utilizare în medicamente de uz uman în nici unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, înainte de 1 ianuarie 1995.
(7) Cu toate acestea, în cazul în care se intenţionează ca medicamentul să fie folosit pentru o altă indicaţie terapeutică decât aceea a celorlalte medicamente aflate pe piaţă sau să fie administrat pe căi diferite sau în doze diferite, este necesar să fie transmise rezultatele testelor toxicologice şi farmacologice şi/sau ale studiilor clinice adecvate.
(8) Agenţia Naţională a Medicamentului poate primi cereri de autorizare pentru medicamente generice numai după expirarea perioadei de exclusivitate a datelor, acordată în România pentru un medicament de referinţă.
(9) În înţelesul prezentului articol, termenii „medicament de referinţă” şi „medicament generic” vor avea acelaşi înţeles ca în art. 704 alin. (2).

Art. 853. – În privinţa procedurii de autorizare de punere pe piaţă, pentru cererile depuse la Agenţia Naţională a Medicamentului până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, se respectă prevederile legale în vigoare la momentul depunerii cererii.

Art. 854. – La depunerea documentaţiei în vederea obţinerii autorizaţiei de punere pe piaţă, solicitanţii plătesc la Agenţia Naţională a Medicamentului o taxa de autorizare de punere pe piaţă de 1000 EUR sau echivalentul în lei la cursul BNR, care se virează la bugetul statului.

Art. 855. – Autorizarea de punere pe piaţă a medicamentelor nu se supune reglementărilor privind procedura aprobării tacite, cu excepţia prevederilor art. 771 alin. (3).

Art. 856. – (1) La depunerea documentaţiei pentru autorizarea de funcţionare, depozitele farmaceutice plătesc în contul Ministerul Sănătăţii Publice suma de 4.000 RON.
(2) Sumele încasate potrivit alin. (1) de către Ministerul Sănătăţii Publice se virează la bugetul de stat, potrivit dispoziţiilor legale.

Art. 857. – Tarifele propuse de către Agenţia Naţională a Medicamentului pentru activităţile desfăşurate de aceasta se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 858. - Cheltuielile necesare pentru efectuarea, de către salariaţii Ministerul Sănătăţii Publice, a inspecţiilor în vederea acordării autorizaţiei de funcţionare pentru depozite farmaceutice sau a altor tipuri de inspecţii sunt asigurate din bugetul acestui minister.

Art. 859. – Perioada de exclusivitate a datelor prevăzută la art. 704 alin. (1) se aplică medicamentelor de referinţă pentru care au fost depuse cereri de autorizare la Agenţia Naţională a Medicamentului sau în statele membre ale Uniunii Europene după 30 octombrie 2005, respectiv la Agenţia Europeană a Medicamentelor pentru autorizare prin procedura centralizată după
20 noiembrie 2005.

Art. 860. – Pentru medicamentele din plante medicinale tradiţionale care sunt deja pe piaţă la momentul intrării în vigoare a prezentului titlu, Agenţia Naţională a Medicamentului aplică prevederile acestui titlu pe un termen de 7 ani de la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

Art. 861. – (1) La data intrării în vigoare a prevederilor prezentului titlu, se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 20 octombrie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 336/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 109 alin. (11), precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi.
(2) Legislaţia secundară elaborată în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.336/2002, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare în măsura în care nu contravine prezentului titlu.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), următoarele prevederi se abrogă la trei zile de la data publicării prezentei legi:
a) art. 231 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 336/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
b) art. 9 pct. 2 lit. a) sub-punctul (iii) din Anexa 1, Reglementări privind autorizarea de punere pe piaţă şi supravegherea produselor medicamentoase de uz uman, a Ordinului ministrului sănătăţii şi familiei nr. 263/2003 pentru aprobarea Reglementărilor privind autorizarea de punere pe piaţă, supravegherea, publicitatea, etichetarea şi prospectul produselor medicamentoase de uz uman, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 19 mai 2003;
c) Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1443/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 336/2002, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la exclusivitatea datelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1077 din 19 noiembrie 2004.

Art. 862. – Următoarele prevederi ale prezentul titlu se abrogă la data aderării României la Uniunea Europeană:
- art. 700 alin (2);
- art. 730 alin (3);
- art. 733;
- art. 735 alin. (2);
- art. 787 alin. (1).

Prezentul Titlu transpune Directiva 2001/83/CE din 6 noiembrie 2001 instituind codul comunitar al medicamentelor de uz uman, publicată în J.O. nr. L311 din 28 noiembrie 2001, cu excepţia anexei, amendată prin: Directiva 2002/98/CE din 27 ianuarie 2003, care stabileşte standardele de calitate şi siguranţă pentru colectarea, testarea, procesarea, depozitarea şi distribuirea sângelui uman şi componentelor din sânge, care modifică Directiva 2001/83/CE, publicată în J.O. nr. L33 din
8 februarie 2003, Directiva 2004/24/CE din 31 martie 2004 care modifică Directiva 2001/83/CE în ceea ce priveşte medicamentele din plante medicinale tradiţionale, publicată în J.O. nr. L136 din
30 aprilie 2004 şi Directiva 2004/27/CE din 31 martie 2004, care modifică Directiva 2001/83/CE, publicată în J.O. nr. L136 din 30 aprilie 2004.

Art. 863. – Prezenta lege intră în vigoare astfel:
a) la 3 zile de la publicare: Titlul XI – Finanţarea unor cheltuieli de sănătate, Titlul XII Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, Titlul XIII – Exercitarea profesiei de medic dentist. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România, Titlul XIV – Exercitarea profesiei de farmacist. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi art. 704 alin. (2) şi art. 852;
b) la 30 de zile de la publicare: Titlul I – Sănătatea publică, Titlul II – Programele naţionale de sănătate, Titlul V – Asistenţa medicală comunitară, Titlul VII – Spitalele, Titlul VIII – Asigurările sociale de sănătate, Titlul XVI – Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar;
c) la 90 de zile de la publicare: Titlul III – Asistenţa medicală primară, Titlul IV – Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat, Titlul VI – Efectuarea prelevării şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic, Titlul IX – Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate, Titlul X – Asigurările voluntare de sănătate, Titlul XV – Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, Titlul XVII – Medicamentul;
d) la data aderării României la Uniunea Europeană: art. 700 alin. (1),art. 702 alin. (2), art. 704 alin. (5), art. 710 alin. (2), art. 716 alin. (1) lit. c), art. 716 alin. (4), art. 717 alin. (2), art. 718 alin. (2), art. 719 alin. (1), art. 721 alin. (1) şi (3), art. 722 alin. (1) teza a doua, art.722 alin. (2), art. 723, art. 726 alin. (3), art.726 alin.(4) teza a doua, art. 727 alin. (3), art. 730 alin. (5)- (8), art. 735 alin. (1), art. 736 - 747, art. 748 alin (4), art. 749 alin. (1) lit. b), art. 759 alin. (1), art. 767, art. 768, art. 769 alin. (1) lit. f) punctul vi), art. 769 alin. (1) lit. g), art. 769 alin. (3), art. 771 alin. (3), art. 775, art. 785, art. 786, art. 787 alin. (3) lit. a), art.787 alin. (4), art. 788 alin. (4), art.788 alin. (6) teza a doua, art.788 alin. (7), art. 791 lit. g), art. 792 alin. (1), art.792 alin. (3), art. 813, art. 814, art. 816 alin. (6) teza a doua, art. 817, art. 822, art. 823 alin. (4), art. 823 alin. (6) - (8), art. 839, art. 840 alin. (2) - (4), art. 844, art. 845 alin. (2) şi art. 848;
e) la 6 luni de la data aderării României la Uniunea Europeană: art. 320-329;
f) la 1 an de la data aderării României la Uniunea Europeană: art. 766.

Această lege a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 21 februarie 2006.

PREŞEDINTELE
CAMEREI DEPUTAŢILOR

PREŞEDINTELE
SENATULUI

Adrian Năstase
Nicolae Văcăroiu

Bucureşti,
Nr.